Cine-a fost cu adevărat profesor cunoaşte sensurile alambicate ale devotamentului faţă de viitor. Nu spun faţă de elev, ci faţă de ceea ce va deveni el. În dimineţile aburoase de toamnă, glasul profesorului, acel glas inconfundabil, încălzit de o ceaşcă de cafea, ieşit dintr-un ghem de emoţii şi de speranţe, glasul dascălului, care este dascăl, nu se uită nicicând. Să-ţi venerezi profesorul care te-a învăţat este un fapt intrat în istorie şi decis moral. În ciuda acestei evidenţe, o dată la o sută de generaţii apare şi câte un elev ucigaş. Un fel de Pavel Andronache din “Fantoma din moară”. Un tip neguros şi nemulţumit, gata să ardă cărţile învăţătorului său.

Şi să nu credeţi c-ar fi vorba despre o negaţie intelectuală. Elevul ucigaş este un tip mediocru. N-a excelat niciodată, n-a reuşti să se ridice la nivelul colegilor lui. În ciuda eforturilor sisifice, n-a putut să iasă din nota 6, - oh, da, cea mai perfidă dintre note! Spre deosebire de 5, care e nota clemenţei, ori de 7, care te pune într-un fel de echilibru şcolar, 6-le are valoarea unei parafe consolatoare, pusă peste un creier stagnat.

Ştiu, notele nu sunt nici absolute şi nici sănătoase (despre asta o să vorbim altădată), dar trebuie s-o luaţi metaforic, pentru că aici este vorba despre acea neputinţa a omului de-a ieşi din găoace, o situaţie prin care trece cam oricine, căci viaţa este făcută din salturi, din momente în care poti să ridici în sfârşit bariera şi să faci acele fapte la care până atunci doar visaseşi.

 În cazul elevului ucigaş, frâna vine dintr-o dorinţă stăruitoare -  mai mult un viciu, de a ieşi cu orice preţ nu dintre propriile limite, ci dincolo de orice limită omenească, exact ca Părintele Serghei al lui Tolstoi, dacă vă mai aduceţi aminte.

 Poate cu timpul, acest elev ucigaş şi-ar fi găsit drumul, dacă profesorul, în marele lui entuziasm pedagogic, n-ar fi încercat să repare ceea ce Dumnezeu statornicise deja.

Înnegurat şi otrăvit, elevul ucigaş şi-a făcut un fel de misiune războinică din ponegrirea profesorului. Nu pentru c-ar avea o reală nemulţumire legată de valoarea lui, ci pentru că acel dacăl a încercat să-l scoată din mediocritate. Dacă l-ar fi lăsat acolo, dacă l-ar fi ignorat, probabil că elevul despre care vorbim n-ar fi ajuns ucigaş.

Într-un fel, metafizic, profesorul este responsabil pentru crima comisă: s-a străduit prea mult, iar acestă strădanie a lăsat să se vadă şi puţin din compasiunea pe care o resimţea, poate din părerea de rău că nu putea să scoată mai mult din elevul său modest şi supărat rău pe înzestrarea lui atât de săracă.

Pentru acest Pavel înnegurat, profesorul şi-a pierdut ore şi ore. A stat lângă el şi l-a corconit, i-a fost alături în cele mai grele clipe: la examene, ba chiar şi mai târziu, când şi-a dat doctoratul, căci se ştie, cu cât un om are mai puţine calităţi intelectuale, cu atât are nevoie mai mult de titluri, diplome şi recompense în public. În fine, profesorul despre care vorbim i-a fost alături tristului său discipol, când şi-a publicat prima carte, una exact la fel ca şi tezele din şcoală, cu o introducere amplă, după care nu mai urmează nimic.

Iar în ciuda tuturor acestor eforturi, dascălul, ca un servitor de pe vremuri, devotat şi fericit în devotamentul lui, a fost pur şi simplu ucis. Mai ceva ca-n Ionesco! Elevul care n-a putut să iasă dintre parantezele lui existenţiale, şi-a înţeles în fine menirea. Nu pentru c-ar fi fost vreun Brutus, Doamne Fereşte! Ci pur şi simplu pentru că n-a suportat că cineva îi cunoştea limita foarte bine. Profesorul era martorul mediocrităţii sale. Îi ştia neputinţele, amintindu-i de prea multe dintre eşecurile lui, mai noi sau mai vechi.

Toate acestea trebuie să fi existat, chiar dacă nu atât de detaliat, şi în mintea unui elev de pe vremuri, care s-a hotărât să-şi omoare profesorul. Povestea este relatată în Istoria Şcoalelor a lui V. A Urechia.

Era anul 1782 - vă imaginaţi: plin de culori şi de parfumul cuptoarelor.

Elevul înnegurat a ieşit de la Sf. Sava, cam pe unde este Universitatea de azi, îmbrăcat cu un anteriu nou-nouţ, fălindu-se cu un fes purpuriu. Era indignat, era negru de fapt pentru că dascălului său îi făcea zile fripte, punându-l să înveţe pe de rost aoristul, cu toată paradigma verbală, într-o limbă care pe atunci încă nu murise, dar care în zilele noastre a ajuns un cadavru, încă citat, cu veneraţie, ce e drept, pentru că nu e om care să nu se fălească puţintel cu un cuvânt rămas de la vechii greci. Anthropos, agapé, uneori chiar paideus sunt ca un fel de relicve  purtate cu pioşenie în buzunarele de la piept. Dar elevul cu fes ţipător nu ştia ce-avea să urmeze, el ura pur şi simplu aoristul şi s-a hotărât să scape de el.

Pe atunci, băcăniile vindeau otravă, mai ales săricică pentru şoareci, iar elevul a cumpărat o cantitate suficientă pentru a scăpa de loghiotatos.

Dar aşa cum se întâmplă adeseori, din greşeală, prăjiturica otrăvită a fost mâncată de altcineva. Prietenul şi colegul de bancă al ucigaşului a murit chiar în timpul orei de greacă. Bucureştiul l-a plâns în demenţă. Târgoveţii au povestit muţi ani după aceea despre trista soartă a acestui elev, mort pe nedrept.

Elevul ucigaş şi-a regretat faptele, la Căldăruşani, unde a rămas pentru totdeauna. Cât despre profesor, trebuie spus că şi-a pierdut pasiunea didactică, alături de drama lui, rămânând pentru totdeauna lipit micul fes al unui elev, căruia nu i-a plăcut gramatica greacă.