Nu fac apologia serviciilor de informaţii. Enunţ, doar, un truism: în orice stat, ele sunt organizaţii de elită, construite organic pe piloni de performanţă profesională excepţională şi loialitate absolută. Am în vedere aici, exclusiv, loialitatea faţă de Patrie. În bună măsură, crème de la crème este mantra ce guvernează viaţa acestor instituţii.

Elitele elitelor – nu numai din informaţii, ci de peste tot, în genere – nu apar, inocente, din neant, ori "se" emană, suav, din spuma mării. Nu e nimic întâmplător aici. Hazardul nu operează în acest context. Elitele cresc şi excelează educate în ani buni de şcoală solidă, exersând şi practicând valori precum competenţa, curajul, integritatea, viziunea strategică, perseverenţa, loialitatea, patriotismul – şi, din nou, competenţa, curajul, integritatea, viziunea strategică, patriotismul...

Raţiunea acestui proces meritocratic centrat pe educaţie cât mai multă şi cât mai bună este una vitală: incompetenţă şi impostură diseminate endemic înseamnă, în fapt, vulnerabilizare instituţională letală; ergo, incapacitate de îndeplinirii a misiunii de fond: apărarea Patriei (independenţă, suveranitate, integritate teritorială a statului de drept); ergo, ameninţare directă, din interior, la siguranţa şi securitatea naţională. Şi acest lanţ de inferenţe nu poate fi acceptat – cu atât mai puţin, girat iresponsabil sau cu bună-ştiinţă.

Am exemplificat tema relaţiei educaţiei cu securitatea naţională în primul rând din convingerea mea profundă că sistemul public al Educaţiei, atunci când e puternic, reprezintă (alături de cercetarea ştiinţifică şi, respectiv, de cultura neamului) punctul tare strategic al oricărei societăţi. E cheia de boltă a fiinţei noastre colective. Nu întâmplător, Joseph S. Nye, Jr. a încadrat încă de acum un sfert de veac valorile universităţilor americane în categoria U.S. soft power.

Putere soft, adică.

PUTERE, adică!...

Când cu educaţia e de bine, e cum zice Madiba:

Education is the most powerful weapon which you can use to change the world.” ("Educaţia este cea mai puternică armă cu care putem schimba lumea".

Altminteri, aşa cum e cazul acum în România – stare de fapt probată brutal, de un miliard de ori în ultimii zece ani, cu toate statisticile (inter)naţionale de sistem posibile; e.g:adevarul.ro/ –, educaţie anemică înseamnă "pântecul slab" (E. Hurezeanu) al ţării, ideal de tăiat, viclean şi agil, de oricine n-ar vrea binele naţiei ăsteia.

În acelaşi timp, am apreciat ca relevantă (wake-up call) referirea la serviciile de informaţii în relaţie cu educaţia şi din două alte perspective importante: una internă, pe care am numit-o "sindromul Bolintineanu" şi una externă, “de sezon”, recent documentă excelent de Constantin Corneanu.

Scrie C. Corneanu, citând referinţe de specialitate:

"Trebuie menţionat faptul că în 1970, 51% dintre ofiţerii KGB aveau o formaţie universitară, pentru a se ajunge la cifra de 88% în 1987. Unii sovietologi sunt de părere că KGB ar fi reprezentat pentru URSS ceea ce însemna École Nationale d'Administration pentru Republica Franceză" (s.m. – M.S.).

Şi, încă:

„În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. [...] Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB, mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov 'se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul'. [...] Moshe Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare.” (s.m. – M.S.)

Fără comentarii.

Am documentat aici, in extenso, raţiunile tehnice ale argumentului meu, acela că la ora actuală Educaţia constituie ameninţare directă strategică la statul de drept în România (tineri români mulţi inepţi şi slabi, azi = adulţi români mulţi inepţi şi slabi, mâine; ergo, fibră vitală a României atacată sistematic, sagace, la rădăcină etc. ...). Evident, ameninţările strategice impun soluţii de contracarare de acelaşi calibru, soluţii strategice.

Soluţia strategică, în cazul de faţă, constă în consacrarea schimbării paradigmei Educaţiei drept Proiect de Ţară al României în deceniul 2014-2024 şi focalizarea intensă a eforturilor tuturor pentru a aduce Şcoala ca sistem din secolele XIX-XX, unde ea e acum, în secolul XXI, unde trebuie să fie. De ce? Pentru ca Şcoala să-i fie României aripile cu care să zboare în cerul său cel mai înalt cu putinţă, în loc să-i atârne, piatră de moară, de gât, ca acum.

Sau nu-i aşa, şi văd eu ce nu este?!...

Dacă altfel stau lucrurile, atunci cum am interpreta altfel rezultatele recentelor simulări VIII, care uite ce spun. Şi, respectiv, XI-XII, care uite ce spun şi ele? Deci, cum altfel?!...

Bun. Avem de schimbat paradigma Educaţiei în România. Cu cine pornim la treabă? Păi, haideţi să facem puţin apelul resurselor umane şi instituţionale la dispoziţie.

  1. Într-un excepţional “inventar politic” la vârf (la care eu adaug preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor şi şefii tuturor partidelor parlamentare – personaje obscure, care acum nu există în conversaţia serioasă despre educaţia publică din România), Andrei Pleşu concluzionează elegant despre actuala clasă politică:

Ţara e un simplu decor, un ornament retoric, un vag sunet de fond. Altele au politicienii noştri în sufletul lor…”

Eu sunt mai puţin subtil decât dl Pleşu, şi spun fără menajamente: pe toţi cei de mai sus vă doare de fapt în cur, şi de ţară şi de educaţie - şi nici măcar acolo. La această secţiune de “inventar”, testul meu de turnesol ustură mai abitir ca al lui Toma Necredinciosul faţă cu Mântuitorul (Ioan 20,25). Aşa încât, sus-numiţilor inventariaţi, aveţi de muncit pe brânci la Educaţie până să primiţi de la mine alt feedback decât cel de acum. Acum sunteţi de nota 1. La muncă! Hai că puteţi, dacă vreţi!

Când îţi pasă pe bune de educaţie şi de sănătate şi de apărare şi de cultură şi de toate celelalte treburi publice, nu laşi mai bine de treizeci de miliarde de euro, adică aproape o treime din PIB-ul Romîniei, să hălăduiască în economie subterană neagră nestingherite de nimeni, că te bate Dumnezeu. Noi i-am ales, nouă să ne fie ruşine. Punct.

  1. Birocraţii din Ministerul Educaţiei Naţionale au probat până acum cu vârf şi îndesat că fie nu ştiu, fie nu pot, fie nu vor, fie nu ştiu-nu pot-nu vor laolaltă să transforme istoric Educaţia din proprie iniţiativă. La un Proiect de Ţară istoric nu porneşti îngălat, împiedicat, fricos, puchinos, meschin şi rupt în fund. Traduc „rupt în fund” astfel, în termeni politici şi de politici publice: când în lege scrie minimum 6% procent PIB pentru Educaţie nu eşti penal şi accepţi jumătate sau mai puţin, ci atât cât scrie, sau te baţi pentru mai mult – pentru cât trebuie. Sunt ţări care alocă 8-10-15-20% din PIB pentru Educaţie – pentru că le pasă pe bune, în loc să mimeze păsarea, cum facem noi, iresponsabil. Pentru un Proiect de Ţară istoric pui la treabă tot ce ai mai de soi la îndemână, profesionişti autentici, oameni de forţă şi de caracter. Nu e cazul M.E.N. deocamdată, după cum n-a prea fost foarte apăsat nici în ultimul sfert de veac, din câte am văzut eu.
     
  2. Sfertul de milion de dascăli din preuniversitar nu pare din cale-afară de entuziast şi dispus să-şi asume, pe mână proprie, schimbarea paradigmei, deşi ar putea constitui o masă critică formidabilă. Deocamdată, cam 80% din acest sfert de milion – în care includ şi stingherele volute de formă, total neconvingătoare ale celor două sindicate reprezentative, în materia transformărilor radicale necesare de sistem – apare mai degrabă captiv în insatisfacţia şi lehamitea statutului social curent al profesiei, tradus inclusiv prin salariile de mizerie perpetuate de la un an la altul. Pot fi de acord cu această atitudine până la un punct – anume, până în punctul „drobului de sare”. Fraţilor, dacă voi nu daţi de pământ acest drob de sare, credeţi-mă că nu-l va trânti nimeni pentru voi – cu şef de stat, prim-ministru şi ministru al Educaţiei în frunte!... N-o vor face, pur şi simplu, dacă nu o faceţi voi. Din punctul meu de vedere, pentru ca tema salariilor să iasă bine, avem de lucrat împreună la două proiecte transformaţionale: arhitecturi curriculare fundamental noi pentru gimanziu şi liceu; şi carieră profesională orientată pe opţiuni orizontale care să includă activitatea didactică la catedră, alături de management al proiectelor, consiliere şcolară şi profesională pentru copii, tutorat şi mentorat pentru profesorii debutanţi etc. Detalii, aici. Dacă nu le facem pe astea două, vă veţi lamenta sub acelaşi drob de sare şi peste trei ani, şi peste cinci ani, şi peste zece ani de-acum înainte, şi tot degeaba. În context, am făcut în repetate rânduri pledoaria ca Alianţa Colegiilor Centenare (A.C.C.) să-şi asume rolul de lider al transformării de sistem, şi cred cu forţă în potenţialul de leadership al A.C.C. În sistem, este de departe entitatea cea mai legitimată să facă istorie a Educaţiei cu adevărat memorabilă.
     
  3. Eu încă n-am auzit la cele două-trei milioane de copii din preuniversitar un mesaj coerent cum că şcoala pe care o fac e pur şi simplu depăşită de timp, expirată, că n-o mai vor aşa şi că, by the way, au şi o idee viabilă despre ce să pună în loc – că doar ei sunt acum în bănci, nu eu. Şi aici mă refer, evident, la structurile reprezentative, în frunte cu prea-discretul şi mult-prea-corectul-politic Consiliu Naţional al Elevilor. Iubiţilor, nu aveţi senzaţia că establishment-ul vă cam scoate la înaintare decât când simte că trebuie să vă pună la butonieră ca să dea el bine la lume, aşa cum a fost cazul la CongreSUL Educaţiei de anul trecut? Şi voi sunteţi foarte mulţi şi aţi putea fi formidabil de puternici. Acum, însă, nu prea pare că ştiţi ce vreţi pe bune de la şcoală, pentru că altfel aţi acţiona în consecinţă. Prin urmare, sunteţi uşor de ţinut acolo unde convine establishment-ului ca voi să staţi – masă inertă, amorfă, uşor de controlat şi manipulat.
     
  4. La două-trei milioane de copii, câţi părinţi să fie? Patru-cinci milioane? Şi câţi bunici? Şapte-opt milioane? Cam zdravene ar putea fi şi numerele astea, dacă le-ar păsa în mod real ca pruncii şi nepoţii lor să facă şcoală pe bune (ŞCOALĂ, nu note şi diplome şi medalii!... FOND solid, nu formă fadă!...), în locul celei nici cal-nici măgar (era să zic “comuniste”, dar m-am abţinut un pic...) de acum? Oameni buni, distinşi părinţi şi bunici, eu am 53 de ani, şi şcoală făcută cât se poate de serios - şi “pe vremea lui Ceauşescu”, şi după ’89. Aşa încât vă spun cu toate vorbele, senin, onest şi ferm: şcoala de azi e cum e pentru că şi voi (noi) aţi (am) lăsat-o în derivă, în loc să struniţi (strunim) fără glumă diriguitorii politici de până acum şi să le impuneţi (impunem) să facă tot ce au de făcut pentru copiii / nepoţii voştri (noştri) şi pentru ţară. Noi i-am tolerat şi i-am ales aşa cum sunt, nouă să ne fie ruşine. Punct.

Cam aşa văd eu inventarul naţional de azi, la scară macro, al interesului, disponibilităţii şi competenţei de a ne angaja ca naţie în a treia transformare istorică de sistem educaţional, de la Spiru Haret încoace – vitală pentru noi ca apa pe care o bem şi ca aerul pe care îl respirăm. Adică, nu prea încurajator când vine vorba de mulţi...

Şi atunci, vorba unui “clasic”: ce-i de făcut?!... Care e, de fapt, Soluţia reală?

A consacra schimbarea paradigmei Educaţiei drept Proiect de Ţară al României este o misiune critică istorică, obligaţie naturală a elitelor de azi ale ţării. Prin elite înţeleg persoane şi entităţi capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele de Ţară sunt cele a căror punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă în faţa istoriei. De pildă, la 1 Decembrie 2018.

Eu sunt şi rămân în joc.

Total şi necondiţionat, până când constatăm toţi, în fapt, schimbarea paradigmei Educaţiei.

Ţinem aproape.

p.s. Domnule ministru Remus Pricopie, vă cer să oferiţi dezabterii publice cât mai curând cu putinţă noile modele de arhitecturi curriculare pentru gimnaziu şi, respectiv, liceu. Da, acelea care să ducă Şcoala ca sistem din secolul XX în secolul XXI. Să exercitaţi, adică, leadership real, nu „dirigenţie” mică!... Apreciez că aţi cumpărat suficient timp, iar societatea vă aşteaptă de mult, ca pe pâinea caldă, să vorbiţi apăsat şi vizionar în materia unui sistem educaţional care să consolideze siguranţa naţională a României, şi nu să o slăbească, aşa cum e cazul acum. Haideţi, că puteţi, dacă vreţi cu adevărat!