Umaniştii ne-au învăţat că puterea este cel puţin la fel de importantă ca banii. Dacă salariile profesorilor nu se vor mări, probabil, în accepţia unora, a permite alegerea directorului de unitate de învăţământ pe baza votului profesorilor titulari ar trebui să achite factura. Să transformi concursul de directori (care mi se pare oricum că nu e suficient de strict, aş condiţiona accederea în această funcţie de deţinerea unui master la o universitate de top din România sau străinătate în management şcolar) într-un concurs Miss/Mister Popularitate, asta e pericol public, un pericol public care sună atractiv (mnah, democratizarea şcolii româneşti), dar care, implementat, cred că ar avea efecte negative pentru sistemul educaţional, câteva dintre acestea le propun aici ca teme de reflecţie:

(1) Până mai ieri, un partid care compune coaliţia de guvernare îşi făcea drept stindard „Jos politica din şcoală“. Acum, văd că liderii partidului nu au nicio problemă cu a transforma acest mecanism de selecţie şi, dacă ar fi aplicat cu stricteţe, de profesionalizare a carierei de director şcolar, cu un Pageant Beauty Contest. Aşa cum partidele îşi fac programul şi agenda în funcţie de distanţa faţă de următorul scrutin, aşa se vor lua şi deciziile în şcoli. Adică, mai populiste în prag de campanie electorală şi probabil deloc în timpul ei. Să organizezi un proces electoral de asemenea anvergură, dacă nu vrei să îl faci în bătaie de joc, necesită timp, dezbateri cu candidaţii, eventual o prezentare a platformelor. Vi se pare cumva că în şcolile din România se face cam prea multă şcoală, de ar avea profesorii timp şi de asta? Câţi profesori din România intră la fix la ore că pierd vremea prin cancelarie, de exemplu? Imaginaţi-vă că proful de whatever al copilului dumneavoastră nu intră la oră pentru că e prin şcoală, împarte flyere pentru alegerile la funcţia de director, eventual o cafeluţă prin cancelerie. Vă ofensează acest gând? Pe mine, da.

(2) Cine mă votează, cine mă dă jos? Un principiu de bază prin care funcţionează democraţiile liberale este chiar cel al răspunderii în faţa electoratului. Să plecăm de la premisa că un director este ales cu 50%+1 din voturile electorilor, o majoritate ultra fragilă care denotă fragmentarea corpului profesoral. Acest director poate fi oricând destituit, la cea mai firavă decizie împotriva electorilor, deci va trebui să îşi calculeze întotdeauna următoarea mişcare în funcţie de ceea ce ar fi pe placul profesorilor, nu pe al elevilor, nu pe al părinţilor, nu pe al comunităţii.

(3) Crearea unui corp decizional paralel. La ora actuală, forul decizional suprem în fiecare unitate de învăţământ, forul care aprobă măsurile întreprinse de director, de la bugetul şcolii la acţiunile de mobilitate a personalului didactic, este Consiliul de Administraţie, în care sunt reprezentaţi elevii, părinţii, profesorii, iar în cazul şcolilor profesionale şi a liceelor care funcţionează în regim dual, participă la decizie şi operatorii economici. Directorul şcolii este, tototdată, preşedintele Consiliului de Administraţie; el poate fi destituit de către acest corp de o importanţă certă în organizarea sistemului de învăţământ. Introducând un nou mecanism de validare a deciziilor, nu faci decât să diluezi din importanţa acestui CA, ceea ce este nedemocratic şi contrar principiilor pe care ar trebui să funcţioneze o şcoală (învăţarea centrată pe elev).

(4) Din declaraţiile dlui. Cîmpeanu am înţeles că doar profesorii titulari ar urma să voteze, care deţin un post în acea şcoală. Titularizarea, aşa cum arată ea, frânarul oricărei încercări de profesionalizare a carierei didactice. Dar nu e vorba doar despre asta, e vorba despre a ne gândi şi la acele situaţii excepţionale, în care există profesori care nu sunt titulari, dar care fac mai mult pentru copiii din acea şcoală decât oricare profesor titular. Am văzut astfel de exemple - o grămadă. Profesori care îşi dau silinţa să livreze un act educaţional de calitate pentru copii, fac activităţi extracurriculare, fac educaţie remedială, profesori tineri, în ei rezidă mare parte din puţina speranţa care ne-a mai rămas privind profesionalizarea carierei didactice şi crearea unor microsisteme incluzive de învăţare. Cu ce este un astfel de profesor mai "neeligibil" să voteze directorul decât un profesor titular?

(5) Garantul calităţii. Ne plângem că n-avem experţi în managementul şcolar, iar acum Ministerul anunţă că înlocuieşte concursul cu un proces electoral tipic. Garantează acest proces minimalist şi populist calitatea de care avem nevoie în sistemul de învăţământ? Va putea, astfel, orice profesor charismatic, dar fără un bagaj minim de cunoştinţe privind organizarea procesului de învăţământ, să devină director, chiar şi în lipsa unei certificări a competenţelor. Nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că profesorii sunt îndreptăţi să-şi alege liderii, dar conducerea unei şcoli vine cu un mandat de MANAGEMENT, nu de REPREZENTARE.

Sună frumos, să democratizăm şcoala, dar având următoarele implicaţii fatale, dmpdv, este o soluţie falsă. Şcoala din România nu îşi permite să devină un câmp tactic pentru conflicte deschise între profesori, pentru campanii electorale, pentru blocajul procesului decizional pe fondul acestor tensiuni. Elevii şi părinţii ar deveni spectatori într-o şcoală care n-ar mai fi a lor. Plătim factura?