Monitorul educaţiei şi formării îşi propune o analiză bazată pe 6 obiective ale proiectului Europa 2020:

1. să reducă numărul persoanelor care părăsesc timpuriu de la educaţie şi formare sub 10%;

2. să atingă un nivel de educaţie terţiar de 40% în rândul persoanelor de 30-34 de ani;

3. să atingă participarea de 95% în educaţia şi îngrijirea copiilor de vârstă mică;

4. să reducă performanţa scăzută în lectură, matematică şi ştiinţă sub 15%;

5. să atingă rata de ocupare a absolvenţilor recenţi de 82%;

6. să ajungă la 15% participarea adulţilor la învăţare.

Iată situaţia statistică, care ilustrează perfect afirmaţia lui Liviu Dragnea de la Congresul PSD din martie 2018: „România are nevoie disperată să recupereze cele aproape trei decenii în care reforma educaţiei a eşuat“.

Comparativ cu alte state europene situaţia României este următoarea:

1. Avem a treia cea mai mare rată a abandonului şcolar timpuriu din UE (proporţia tinerilor care au cel mult gimnaziu în segmentul de vârstă 18-24 ani, perioada analizată 2014-2017): 18,1% -neschimbat comparativ cu 2014, faţă de o medie UE de 10,6%, apropiată de ţinta de 10% pentru 2020. Este vorba de abandonul şcolar la terminarea clasei a VIII-a, de tineri care nu urmează nici liceul nici şcoala profesională. În opinia mea, abandonul şcolar real este chiar mai mare. Există un abandon şcolar ascuns, un număr semnificativ de tineri care se înscriu la liceu, dar renunţă pe parcurs să participe la cursuri, din varii motive, cele mai multe legate de lipsurile materiale. Acest abandon şcolar nu este evidenţiat în statistici.

2. Pe ultimul loc în UE la ponderea absolvenţilor de studii superioare (segment de vârstă 30-34 ani, perioada 2014-2017): 26,3%, +1,3% în perioada analizată, faţă de o medie europeană aproape de ţinta de 40% pentru 2020. Situaţia se agravează, pentru ca în ultimii 8-10 ani numărul studenţilor s-a înjumătăţit. Explicaţia constă în devoalarea sistemului „fabrici de diplome universitare“, care a funcţionat în special în sistemul privat. Tinerii şi familiile lor au realizat că nu obţin la absolvire competenţele cerute pe piaţa muncii, şi atunci renunţă să meargă la facultate.

3. Educaţia şi îngrijirea preşcolarilor (vârsta de 4 ani – începutul ciclului primar, perioada 2013-2016): 88,2% (+1,8%), comparativ cu o medie UE de 95,3%, peste ţinta pentru 2020. La acest obiectiv stăm relativ bine, părinţii au înţeles că educaţia timpurie este o condiţie esenţială pentru un parcurs şcolar de succes.

4. Tineri de 15 ani cu un nivel scăzut de cunoştinţe (perioada 2012-2015): citire 38,7% (+1,5%), la o medie UE 19,7%; matematică 39,9% (-0,9%), medie UE de 22,2%; ştiinţe 38,5% (+1,2%), comparativ cu o medie UE de 20,6%; ţinta UE pentru 2020 la acest capitol este de 15%. La acest obiectiv stăm foarte prost. Cauzele sunt multiple dar pot fi rezumate astfel: şcoala nu se pliază pe nevoile, cerinţele, specificul comunităţilor, procedează exact invers. Se comportă ca un malaxor, ca un pat al lui Procust, în care intră toţi elevii şi scapă cine poate. Obligându-i pe toţi elevii să înveţe la fel, nu învaţă nici ce ar putea să înveţe dacă şcoala s-ar adapta la nevoile şi resursele diferenţiate ale lor. Un exemplu. În liceele britanice, în fiecare clasă există 3-4 grupe de elevi, care învaţă după potenţialul lor, de la începători la avansaţi. La noi există percepţia că discriminăm, astfel, elevii. Nu-i discriminăm, dar nu învaţă nici ce ar putea să înveţe „discriminaţi“. Avem un milion de absolvenţi de liceu fără diplomă de bacalaureat, pentru că nu toţi elevii pot învăţa derivate, integrale, fizică cuantica, teorie literară, aşa cum credeau toţi miniştrii Educaţiei, începând cu doamna Andronescu.

5. Rata de angajare a noilor absolvenţi (20-34 ani, perioada 2014-2017): general 76% (+9,8%), la o medie europeană de 80,2% (82% ţintă 2020); studii superioare 87,4%, peste media UE de 84,9%. Nu ştiu dacă în aceste studii sunt cuprinşi şi românii care lucrează în străinătate, oricum rata şomajului în România este mică, ba chiar există un deficit de forţă de muncă mediu şi înalt calificată care nu poate fi satisfăcut, consecinţă a desfiinţării şcolilor profesionale în 2003.

6. Cea mai slabă rată din UE privind participarea adulţilor la procesul de învăţare (25-64 ani, perioada 2014-2017): 1,1% (-0,4%), comparativ cu o medie UE de 10,9% (15% ţinta pentru 2020). România nu are instituţii şi mijloace atractive pentru a aduce adulţii în procesul de învăţare. Mai mult, curricula şcolară nu are şi dimensiunea generatoare de învăţare continuă, aşa că nu se întrevede o îmbunătăţire a acestui indicator în anii ce vin.

Ultimul raport al Băncii Mondiale ilustrează şi el situaţia proastă din învăţământul românesc. Documentul arată că din cei aproximativ 12 ani de formare în sistemul educaţional, 3 ani şi 4 luni reprezintă un interval pierdut, în care tinerii nu învaţă nimic. Cauza? Curricula uniformă pentru toţi elevii, indiferent de resurse, cerinţe, specificul fiecăruia. Soluţia ar fi stat în existenţa a trei variante de curriculum la fiecare materie: minimă, medie şi de aprofundare. Iar profesorii de la clasă să poată decide ce variantă este mai potrivită pentru fiecare elev. Altă soluţie, propusă de Legea Educaţiei Naţionale, dar care nu se aplică: existenţa a 30% din ore la dispoziţia şcolii (CDŞ), în care şcoala să decidă cum pune în valoare calităţile, resursele şi înclinaţiile elevilor. Nu se face aşa, rezultatele sunt cele de mai sus.

În Germania, din clasa a V-a se desparte filiera teoretică de filiera tehnologică, exact pentru acelaşi motiv. Tot în Germania 70% dintre elevi învaţă în şcoli profesionale. Nu vrem să învăţăm de la alţii, ne scăldăm în propria filosofie educaţională, iar rezultatele le vedem când ne comparăm cu restul ţărilor din UE şi din lume.

La ultima evaluare PISA din 2015, România s-a clasat ultima sau pe ultimele 2-3 locuri între ţările UE. S-a deranjat cineva să constate cauzele, să găsească măsuri de îndreptare? Nimeni. Ministrul Liviu Pop s-a ocupat cu înfiinţarea unei edituri de stat unice a manualelor şi am ajuns să înveţe copiii după manuale de râsul curcilor. 

O ţară întreagă plăteşte pentru bătaia de joc a guvernanţilor, indiferenţi la ce spun, de ani de zile, experţii în educaţie şi statisticile europene. Iar cum arată educaţia azi, aşa va arăta societatea mâine.