Luni, 13 septembrie, 2,8 milioane de elevi din ciclurile primar, gimnazial şi liceal vor începe şcoala. De cel puţin o săptămână, un număr dublu de părinţi s-au pregătit pentru deschiderea anului şcolar 2021-2022 – la acest indicator trebuie scăzute familiile cu mai mulţi copii, familiile fără copii, precum şi cele monoparentale, din care un membru al familiei a decedat. Cred că putem consemna cel puţin 3 milioane de părinţi. Să nu-i uităm însă nici pe bunici, care şi ei aşteaptă sunetul clopoţelului pentru nepoţii lor. 

La finalul acestui recurs la deschiderea porţilor pentru începerea unui nou an de şcoală, care, după doi ani de învăţământ online, a extins şi a adâncit analfabetismul sistemic, adăugăm şi cele peste 200.000 de cadre didactice din sistemul preuniversitar de învăţământ, precum şi funcţionarii din Ministerul Educaţiei şi cei din inspectoratele şcolare. Tot aici adăugăm şi funcţionarii primăriilor şi personalul auxiliar care asigură buna funcţionare a unităţilor de învăţământ. De fapt, formularea corectă este „care ar trebui să asigure condiţiile optime de desfăşurare a activităţii şcolare“. Să nu-i uităm nici pe bodyguarzii şi pe poliţiştii de proximitate. Începerea şcolii implică, aşadar, mult peste 6 milioane de suflete.

Şcoala românească este doar un donator de informaţie

Acesta este subiectul zilei şi chiar al săptămânii. Numai că presa de la Bucureşti nu i-a acordat decât un exerciţiu de vocalize, ştiri seci, câteva interviuri cu ministrul Educaţiei Sorin Câmpeanu şi cam atât. Analizele serioase care să despice firul în patru, care să caute răspunsuri corecte la criza din sistemul educaţional, care să se aplece asupra cauzelor care au condus şi conduc, de 30 de ani, la aşternerea apatiei în rândul principalilor subiecţi ai sistemului educaţional - Ministerul Educaţiei şi inspectoratele şcolare, elevii, cadrele didactice, părinţii - lipsesc în continuare, ca şi în alte domenii.

Şi asta, în ciuda faptului că educaţia este cel mai important pilon al unei societăţi. De aici, din acest trunchi, pornesc toate ramurile care fac funcţională o societate modernă. Şcoala românească este în continuare un donator de informaţie, dar şi acesta subnutrit din pricina multor cadre didactice incompetente şi dezinteresate (de exemplu, mai ales în şcolile din mediul rural, nu puţine sunt învăţătoarele şi profesoarele care tricotează pulovăre şi ciorapi în timpul orelor), un bagaj de cunoştinţe învăţate pe de rost, pe care elevii le cară în ghiozdan atât când merg la şcoală, cât şi în drum spre-acasă.

Despre accederea şcolii româneşti către un sistem de educaţie formativ au vorbit toţi miniştrii de resort, fie pe la colţuri, la întruniri bahice cu alţi indivizi purtând matricola de şef de minister ori cu tovarăşi de partid, fie în public, în noul limbaj de lemn postdecembrist.

E nevoie de o disciplină de învăţare a bunelor maniere 

Dintre cei peste 30 de miniştri ai Educaţiei care au ocupat acest portofoliu, îi reţin doar pe Mihai Şora, care a trebuit să-şi abandoneze proiectele şi să părăsească ministerul sub presiunea lui Iliescu şi a FSN-ului, şi pe fostul rector al Universităţii din Bucureşti Mircea Dumitru, ministru în guvernul Cioloş doar şapte luni, între iulie 2016 şi ianuarie 2017. El a emis un ordin prin care cadrelor didactice le era interzis să dea elevilor teme pentru acasă care să necesite mai mult de două ore de lucru. Acest ordin, declara la vremea respectivă ministrul Mircea Dumitru, „nu se aplică automat şi va trebui ca şi părinţii sau comitetul de părinţi, precum şi elevii să contribuie la aplicarea lui. Trebuie să facem distincţie între temele obligatorii şi temele suplimentare. Trebuie să preîntâmpinăm abuzurile şcolii faţă de timpul liber al elevilor.“ 

Despre cum se poate gestiona timpul liber ar putea fi o disciplină opţională. La fel, programa şcolară ar trebui să introducă o oră de învăţare a bunelor maniere. O astfel de disciplină era obligatorie înaintea instaurării regimului comunist.

Revin la fostul ministru al Educaţiei. Ordinul de ministru, care ar fi urmat să fie începutul unei reforme radicale a sistemului educaţional, a rămas doar o intenţie curajoasă, întrucât Mircea Dumitru a demisionat din guvern din motive politice. 

Îl cunosc pe fostul rector al Universităţii din Bucureşti de mulţi ani. Insist asupra activităţii lui la minister întrucât, exceptându-l pe Mihai Şora, a fost singurul ministru al Educaţiei neafiliat politic. Dacă ar fi deţinut portofoliul timp de patru ani, şcoala românească ar fi arătat cu siguranţă altfel. Dar, din păcate, în faţa numelor multor personalităţi fără carnet de partid care ar putea să facă o breşă, în toate domeniile, în apatia virulentă a societăţii româneşti, întotdeauna administratorii politici aplică un „dacă“.

De final, dau şi eu frâu liber unui „dacă“: Ce-ar fi dacă prim-ministrul Florin Cîţu ar fi prezent la deschiderea anului şcolar într-unul dintre cele mai prăpădite cătune, de exemplu în Fîstîci, comuna Cozmeşti, judeţul Vaslui, unul dintre cele mai sărace judeţe din România? Şi, pentru a lua contact cu realitatea în ceea ce priveşte miile de unităţi de învăţământ care şi în ziua de azi funcţionează fără aviz medical şi fără grupuri sanitare în incinta şcolii, va fi obligat, după susţinerea discursului prim-ministerial, să folosească WC-ul din curtea şcolii pentru nevoi care nu suferă amânare?

Eu zic că ar fi un pas mic pentru samuraiul politic Florin Cîţu, dar un pas mare pentru un semn de întrebare care să stăruie în mintea omului Cîţu. 

Dar piatra de moară pe care o cară cu voioşie premierul, nu pentru bună guvernare, ci pentru accederea în fruntea liberalilor, nu-i lasă o clipă de răgaz pentru a se gândi şi la bieţii copii din zonele defavorizate, acolo unde sărăcia se traduce într-o masă caldă pe zi şi în tălpile încălţărilor pingelite, de mai multe ori, cu petice de cauciuc. 

George Arun - Deutsche Welle