De parcă nimeni până astăzi nu ar fi avut habar de dezastrul din sistemul naţional de educaţie.

Am citit tot felul de comentarii şi de reacţii inflamate. Mult prea multe evident politizate. Unii au profitat de gafa comisă de ministrul Educaţiei şi i-au cerut intempestiv demisia (e drept, doamna ministru a excelat în zilele din urmă în afirmaţii discutabile, culminând cu aceea privind inutilitatea alocării a 6% domeniului, dar şi cu aceasta referitoare la un explicabil hiatus între cunoştinţe şi abilitatea de a le pune în practică), alţii, de la polul politic opus, s-au grăbit să dea vina pe cei şapte ani în care PSD a numit tot felul de neaveniţi, semi-analfabeţi de-a dreptul într-un post de ministru cu responsabilităţi maxime, au fost şi comentatori din presă care i-au reproşat doamnei Anisie că nu a fructificat politic situaţia şi nu i-a pus la  zid, aşa cum se cuvenea, adică drastic, pe pesedei. Acesţia nu au tăcut nici ei şi au crezut că e bine să ne dea un semn că nu sunt chiar în moarte clinică şi au luat în derâdere proiectul România educată al preşedintelui Iohannis. Probabil astfel îndeplinid indicaţiile preţioase ale fostului puşcăriaş Adrian Năstase, fost conducător de doctorate plagiate şi doctor Honoris Causa al unei universităţi din Arad care are în frunte o rectoriţă, fostă făcătoare de cafele, devenită profesor unuversitar plin şi plagiatoare dovedită.

La ce au servit toate astea? Doar la a mai ascunde o dată sub preş proporţiile dezastrului, acoperit de gălăgia generală, cea care mimează interesul ce doar peste numai câteva zile se va dovedi iarăşi doar prilej de aflat în treacă şi indignare patriotică mimată. E vorba despre un dezastru la care s-a ajuns în toţi cei 30 de ani de democraţie, de libertate în care educaţia a fost numai pe hârtie prioritate naţională. În fapt, doar spaţiu de experimente nefericite, de legi cel mai adesea făcute pe genunchi şi apoi cam tot la fel modificate, de pretinse racordări la recomandări şi modele internaţionale, de fantezii egolatre ale fiecărui nou ministru care, înainte de orice a vrut, să îşi marcheze trecerea prin clădirea din strada general Berthelot printr-o modificare sau restructurare, înfiinţând ori desfiinţând ceva, de mimare a adoptării în învăţământului superior a aşa-ziselor acorduri de la Bologna.

Aud foarte adesea că marile probleme ale şcolii româneşti ar fi doar în învăţământul preuniversitar. Şi că, într-un fel sau altul, învăţământul superior ar fi cât de cât ok. Ca şi cum nimeni nu ar fi la curent cu existenţa unor universităţi fie private, fie chiar de stat fantomă, cu fabricile de diplome de licenţă şi de master , cu şcolile doctorale doar de formă, şcoli a căror reacreditare este de o bună perioadă de timp amânată, de criteriile de promovare academică absolut aiurea, de subfinanţarea cronică. Or, din astfel de universităţi se recrutează profesorii slabi, cei care ajung la catedră în pofida notelor mici luate la examenele de titularizare. Fie fiindcă e lipsă de personal, fie ca să nu crească şomajul. Multe dintre notele luate la titularizare sunt în crasă discordanţă cu calificativele impresionante luate la definitivarea în învăţământ, o operaţiune transformată de ani buni în farsă, sau la gradele didactice a căror obţinere se rezumă în esenţă la felicitările, masa şi dansul de după. Nu, nu cred că înfiinţarea şi promovarea masteratelor pedagogice ar rezolva în vreun fel problema. Viitorii profesori trebuie să ştie mai întâi ce să predea (şi nu devii un bun profesionst în cei trei ani cât durează ciclul de licenţă) şi numai după aceea cum.

Tot aud de ani buni că se vor desfiinţa inspectoratele şcolare ai căror inspectori sunt mai toţi aleşi pe criterii politice. Desfiinţarea se amână în fiecare an la Sfântu Aşteaptă, în schimb corupţia, vânzarea posturilor, a suplinirilor rămân la fel de mănoase.  Cum să nu cred că lucrurile stau astfel când eu, de pildă, am foarte mulţi foşti studenţi buni, performanţi care de abia prind o suplinire, şi nici aceea cu normă completă, pe coclauri, în vreme ce alţii, fruntaşi la capitolul solicitări de reexaminări, sunt bine, mersi, suplinitori pe viaţă la mari colegii naţionale. Intitulate astfel în dispreţul adevăratului sens şi conţinut al cuvântului naţional.

Nu, nu pot rezuma în spaţiul unui singur comentariu tot ce e rău în şcoala românească. Pot spune doar că relele sunt multe. Şi nu ajunge doar să ne alarmeze, îngrijoreze. Chiar trebuie trecut la fapte. 

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors. ro şi pe blogurile adevărul.ro