VIDEO Cât de departe sunt dispuşi să meargă liderii europeni pentru o uniune fiscală şi ce va însemna acest lucru

Noul sezon politic al Uniunii Europene a început în forţă, cu o serie de summit-uri bilaterale. Prim-ministrul grec, Antonis Samaras a lansat un maraton diplomatic, urmat de omologul său italian, Mario Monti. El s-a oprit la Bruxelles pe 28 august, pentru o discuţie cu preşedintele Comisiei Europene (CE), Jose Manuel Barroso, iar în ziua următoare a mers la Berlin să se întâlnească cu cancelarul german Angela Merkel.

Între timp, preşedintele Consilului European, Herman Van Rompuy, a purtat discuţii cu prim-ministrul Spaniei. În prima săptămână din septembrie,Van Rompuy va vizita Berlinul şi Parisul, Monti se va întâlni cu preşedintele francez, Francois Hollande, în timp ce Angela Merkel se va vedea cu premierul Spaniei, scrie EUinside.

Această activitate crescută a liderilor europeni este motivată de evenimentele importante ce vor avea loc în această lună:

- pe 6 septembrie Consiliul Guvernamental al Băncii Centrale Europene trebuie să clarifice noul program de cumpărarea de obligaţiuni

- pe 12 septembrie se aşteaptă ca CE să creeze o uniune bancară în zona euro, iar în aceeaşi zi, Curtea Constituţională Germană se va pronunţa cu privire la Acordul Fiscal şi la Mecanismul European de Stabilitate (MES).

Până la sfârşitul lunii, Troika va raporta despre implementarea celui de-al doilea program de salvare a Greciei, pe baza căruia se va decide dacă elenii vor primi următoarea tranşă de împrumut, împreună cu o prelungire a termenului. 

Aceste evenimente vor avea o consecinţă asupra viitoarei structuri economice şi monetare a Uniunii Europene (UE). Această nouă structură se bazează pe patru piloni: un sindicat bancar, o uniune fiscală, una economică şi una politică. Ambiţia este de a reforma guvernarea zonei euro în termen de zece ani, în timp ce primul pilon – sindicatul bancar – ar trebui construit cât mai curând posibil. Motivul este nevoia de a rupe cercul vicios dintre criza datoriilor suverane şi criza bancară, susţine CE.

În acest scop, Banca Centrală Europeană (BCE) va obţine competenţe de supraveghere asupra băncilor din zona euro. Între timp, Franţa şi Germania stabilesc un grup de lucru care să pregătească planurile pentru  uniunea fiscală, o condiţie prealabilă pentru fondurile de salvare a zonei euro, care urmează să fie folosite pentru recapitalizarea băncii, fără a trece prin guverne pentru a creşte gradul de îndatorare.

Toate aceste măsuri fac ca liderii europeni să se confrunte cu decizii dificile, chiar nepopulare, unele dintre ele necesitând o regândire radicală a ideilor şi principilor. De exemplu, rolul BCE, care include mecanismele de salvare a zonei euro este un punct sensibil, având în vedere constrângerile şi interdicţiile de a finanţa guvernele din timpul mandatului fostului preşedinte al băncii.

Video

Aşteptările pentru intervenţia BCE au crescut semnificativ în ultimele luni, după ce atenţia s-a mutat de la Grecia la Spania şi Italia. Ceea ce se aşteaptă acum este ca BCE-ul să recapitalizeze datoriile guvernamentale prin cumpărarea de obligaţiuni la o scară largă şi în condiţii diferite decât înainte, pentru a uşura presiunea care apasă pe economia Spaniei şi a Italiei.

Una dintre opţiunile discutate în domeniul public este ca BCE-ul să stabilească plafoane pentru randamentele obligaţiunilor ţărilor individuale, peste care să se intervină pe piaţă. În paralel, ideea ca fondul permanent al MES-ului să obţină o licenţă bancară şi, prin urmare, să acceseze fonduri nelimitate de la BCE, este din nou pe ordinea de zi. 

La începutul lunii august, preşedintele BCE a respins din nou această opţiune, argumentând că acordarea licenţei bancare Mecanismului de Stabilitate Europeană nu este compatibilă cu tratatele UE, întrucât ar încălca interdicţia ca BCE să finanţeze guvernele.

Aceeaşi poziţie a fost adoptată de Angela Merkel, după ce s-a întâlnit cu Mario Monti pe 29 august, însă prim-ministrul italian a precizat că a avut un punct de vedere diferit în această privinţă. El a declarat că problema nu ar trebui dramatizată, că ar trebui văzută ca o parte din imaginea de ansamblu a reformei guvernării zonei euro, care ar putea trece prin revizuirea tratatelor.

Germania insistă asupra începerii unui nou tratat cu UE, iar Angela Merkel a dat ca exemplu reformele făcute de guvernul lui Mario Monti, care a fost principalul motiv pentru reducerea ratelor dobânzii. Pe 28 august, Spania şi Italia au reuşit să plaseze datoriile pe termen scurt şi mediu la tarife mai mici comparativ cu lunile trecute, dar spre deosebire de Merkel, mulţi au explicat că o astfel de acţiune aşteaptă viitoare intervenţii ale BCE. 

Cancelarul german a admis faptul că incertitudinile cu privire la cele două ţări provin din faptul că Spania prezintă un sistem bancar în curs de evaluare, iar Grecia aşteaptă raportul celor din Troika. Ceea ce a spus Merkel încurajează continuarea cooperării pentru îmbunătăţirea zonei euro, deoarece „problemele din ţări diferite trebuie să fie rezolvate rapid şi în acelaşi timp“.

Aceste cuvinte indică faptul că poziţia lui Merkel este mai echilibrată decât a preşedintelui Bundesbank, Jens Weidmann, adversarul cel mai vehement al cumpărării obligaţiunilor guvernamentale de către BCE.

„O astfel de politică este prea aproape să fie finanţată de către stat prin intermediul banilor tipăriţi de mine. Banca Centrală nu poate rezolva problemele în acest mod“, decalara Weidmann pentru Der Spiegel. El spune că stabilirea ratelor dobânzilor pentru obligaţiunile suverane în Consiliul Guvernamental al BCE ar fi „o idee controversată“ şi că nu a fost singurul membru al Consiliului care „s-a simţi inconfortabil cu acest lucru“.

Ca şi Merkel, Weidmann crede că „cel mai bun mod să reduci ratele dobânzilor pe termen lung este de a pune în aplicare, în mod decisiv, promisiuni şi acorduri“. Cu toate acestea, acţiunile coordonate între fondurile de salvare guvernamentală şi Banca Centrală „rezultă într-o legătură de politici fiscale şi monetare“, avertizează preşedintele Bundesbank.

Potrivit lui Weidmann, nu este vorba doar de aderarea pur şi simplul la o serie de dogme, ci despre respectarea principiilor democratice. „Atunci când băncile zonei euro au început achiziţionarea obligaţiunilor suverane ale ţărilor individuale, aceste obligaţiuni au sfârşit în sistemul european al contribuabililor. În cele din urmă, contribuabilii tuturor ţărilor trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acest fapt. În democraţii, parlamentarii sunt cei care ar trebui să decidă asupra unor astfel de riscuri colective şi nu băncile centrale“.

 Preşedintele BCE, Mario Draghi este de părere că supravegherea comună a bugetelor naţionale şi a a băncilor este necesară, dar „nu avem nevoie o centralizare a tuturor politicilor economice“, ci doar în unele zone. Integrarea politică se va dezvolta în paralele, asociată cu utilizarea în comun a competenţelor şi a unei democraţii legitime.

„O structură mai solidă ar trebui să permită un acord asupra unui principiu de bază, că nu este nici durabil, nici legitim pentru ca ţările să continue politicile naţionale care pot provoca daune economice pentru alţii“, scrie Mario Draghi. Comparativ cu perspectiva obişnuită, schimbarea unghiului în acest fel ar putea avea un efect moderat şi, în acest sens, este un punct bun de plecare pentru a negocia un nou tratat european.