Sindicaliştii cer majorarea salariului minim pe economie de la 1 ianuarie. La ce nivel ar putea ajunge

Confederaţia Naţională Sindicală “Cartel ALFA”, în numele lucrătorilor pe care îi reprezintă, îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de tergiversarea de către Guvern a stabilirii salariului minim garantat în plată pentru anul 2021.

Potrivit sindicaliştilor, acest lucru se întâmplă fără o justificare reală şi obiectivă, având în vedere că:

• grupul de lucru privind stabilirea salariului minim este întrunit de la mijlocul lunii septembrie, deci de mai bine de două luni de zile;
• grupul de lucru are la dispoziţie toate datele economice şi indicatorii sociali, ca şi formulele elaborate anul trecut; la acestea se adaugă noua prevedere legală privind utilizarea coşului minim de consum ca indicator de bază în stabilirea salariului minim, inclusă în propuneri de  formule actualizate înaintate de partenerii sociali;
• salariul minim este stabilit prin Hotărâre a Guvernului şi reprezintă în consecinţă un act de decizie politică a executivului. Cu alte cuvinte, Guvernul are datele, are opiniile înaintate de partenerii sociali, are instrumentul de reglementare.  Ce se aşteaptă?

Astfel, lipsa de acţiune guvernamentală, în condiţiile în care mediul de afaceri pe care doriţi să-l protejaţi are nevoie de predictibilitate, indică faptul că acest executiv nu doreşte creşterea salariului minim şi amână o decizie în acest sens din motive electorale.   

Sindicatele au sintetizat nouă argumente în favoarea unei creşteri consistente a salariului minim:

• Ministrul Finanţelor şi alţi reprezentanţi guvernamentali declară că avem cifre economice foarte bune şi avem mai mulţi salariaţi. Dacă se aplică formulele de calcul propuse de guvern anul trecut, rezultatul calcului indică necesitatea unei creşteri semnificative a salariului minim, congruent cu valoarea solicitată de partenerii sociali, de 2.400 lei.
• În plus, la nivel European şi în majoritatea ţărilor membre, menţinerea veniturilor populaţiei şi conservarea puterii de cumpărare este unul dintre pilonii strategiei de revenire economică în contextul crizei economice determinate de criza sanitară. Pentru că, dacă lucrătorilor li se garantează salarii echitabile pentru munca pe care o fac, vor cheltui aceşti bani pe servicii şi bunuri pentru familiile lor – ceea ce va stimula economia.
• În acelaşi timp, un salariu minim crescut înseamnă şi mai mulţi bani din taxe şi contribuţii la bugetul de stat şi la bugetele de asigurări sociale, de care este atât de mare nevoie în condiţiile crizei. Avem deci justificarea economică pentru creşterea salariului minim. Însă politica salariului minim trebuie să aibă în vedere, în egală măsură, perspectiva socială, principiu statuat în Convenţia OIM 131, ratificată de România, Pilonul Social al Drepturilor Sociale, Carta Socială Europeană şi propunerea recentă de directivă a Comisiei Europene.
• Din acest punct de vedere, raportarea salariului minim la costurile de trai decent, prin includerea indicatorului coşul minim de consum este extrem de relevantă, pentru că lucrătorii nu trăiesc într-un vid, ci muncesc tocmai pentru a-şi asigura existenţa şi traiul de zi cu zi, al lor şi al familiilor lor. România este în continuare în topul European în ceea ce priveşte sărăcia în muncă. Salariul minim legal ar trebui să asigure un câştig suficient pentru lucrătorii cel mai puţin plătiţi, asigurând un nivel de trai de o minimă decenţă.
• Salariul minim nu este, aşa cum consideră mulţi dintre decidenţi, un instrument prin care România concurează pe piaţa globală pentru a oferi mână la lucru ieftină şi fără drepturi, pentru a asigura marjele de profit pentru investitorii speculativi. Concurenţa pe bază de salarii reduse trebuie oprită, pentru că ne adânceşte în această spirală a subdezvoltării, cu consecinţa pauperizării unei părţi importante a populaţiei şi foţarea acesteia să emigreze.
• Dacă ne raportăm la ţările din jur, cu doar 7,2% creştere a salariului minim în 2020, România a rămas mult în urmă. În Polonia, salariul minim a crescut cu nu mai puţin de 15,6% în 2020, în timp ce în Slovacia a crescut cu 11.5% şi în Bulgaria cu 8,9%.
• Dacă ne gândim strict la migraţia forţei de muncă, nu putem să nu remarcăm că salariul minim a crescut cu 6,2% în Marea Britanie, care se aplică însă la o bază de raportare mult mai mare. În orice caz, tendinţa de creştere rapidă a salariului minim este generalizată în Europa Centrală şi de Est, unde guvernele ţin cont de importanţa salariului minim pentru atingerea unei convergenţe a veniturilor faţă de ţările occidentale. România pare să fi pierdut deja teren în 2020 şi cu siguranţă va mai pierde şi în anii următori dacă se va continua această politică de menţinere a salariului minim la un nivel atât de scăzut.
• Tot dacă ne raportăm la ţările din jur, prin formula dată de guvernul Romaniei, şi privim graficul de mai jos, putem observa că în România am avut cea mai mică creştere a salariului minim din regiune în combinaţie cu cea mai mare creştere a factorilor utilizaţi în calcul (productivitate şi inflaţie). Strict raportat la productivitate, România a fost depăşită marginal doar de Polonia (4,8% creştere a productivităţii în Polonia, faţă de 4,4% în România), care a avut în schimb o creştere mai mult decât dublă a salariului minim. Argumentul că „mai mult nu se poate” este invalidat de ce se întâmplă în toate ţările UE din Europa Centrală şi de Est.
• Nu în ultimul rând, se pare că în ultimii ani salariul minim nu a mai ţinut pasul cu creşterea generală a salariilor din România. Raportul dintre salariul minim şi salariul mediu a intrat pe o pantă descendentă începând cu 2018 (de la 44% în 2017 la 41% în 2019), la fel întâmplându-se şi cu raportul dintre salariul minim şi salariul median. Din nou, ţinând cont de ponderea foarte mare a salariaţilor remuneraţi cu salariul minim, este necesar ca acesta să ţină pasul cu şi chiar să depăşească creşterea salariului mediu. În caz contrar, rezultatul este matematic unul singur: creşterea inegalităţilor de venit şi a sărăciei. Se vorbeşte des în ultimul timp despre diferenţa dintre media salariilor din sistemul public şi cea din sistemul privat. Această diferenţă, deşi într-o măsură justificată prin structura de personal şi alte elemente, este datorată tocmai faptului că în sectorul economic salariile au crescut prea încet, în lipsa aplicării eficiente a unor mecanisme de creştere – salariul minim şi negocierile colective – în fapt singurele pârghii pentru creşteri salariale în acest sector.