Finalul acestei luni ar fi trebuit să le ofere, atât statului român, cât şi producătorilor, o perspectivă clară privind avantajele şi riscurile exploatării gazelor din Marea Neagră. Problema este că Legea Offshore este departe de a fi lămurită. Acest act normativ ar fi trebuit să reglementeze toată activitatea de producţie din Marea Neagră, de la regim fiscal şi obţinerea de autorizaţii şi permise până la protecţia muncii.

Proiectul a ajuns în dezbatere la Comisia de Industrii şi Servicii de la Camera Deputaţilor de câteva luni bune, însă negocierile au început târziu iar celelalte instituţii ale statului, precum ANRM, Consiliul Concurenţei sau Ministerul de Finanţe au reacţionat, şi ele, cu întârziere. În eventualitatea în care acest act normativ va fi adoptat în sesiunea de toamnă, producătorii vor fi forţaţi să mai astepte alte trei luni, neavând certitudinea că legea va intra la vot chiar şi atunci! Pe unii, acest lucru ar putea să-i determine inclusiv să reconsidere dacă mai este oportun să rămână în România. Semnalul ar fi unul prost pentru ţara noastră, nu numai pentru ce mai înseamnă investiţiile străine, dar şi pentru securitatea energetică a ţării. De ce? Producţia offshore ar fi urmat să suplinească declinul unei producţii din onshore estimată a se epuiza în următorii 10-15 ani.  

Marea dilemă a cadrului fiscal. Ce vor producătorii, ce vrea statul român

Producţia de gaze naturale din România se supune unui cadru fiscal cârpit pe ici pe colo, prin punctele esenţiale şi alcătuit din:

  1. Legea redevenţelor, rămasă aceeaşi de pe vremea când premierul era Adrian Năstase.
     
  2. Supraimpozitul de 60% pe veniturile suplimentare obţinute de pe urma liberalizării pieţei gazelor şi care a fost instituit în timpul guvernării Ponta, prin OG6/2013. Anul trecut, proiectul de lege de aprobare a ordonanţei din 2013 prevede că această cotă de impunere a impozitului pe veniturile suplimentare obţinute de producătorii interni de gaze naturale ca urmare a dereglementării preţurilor de vânzare va fi majorată de la 60% la 80% în situaţia în care preţul de vânzare depăşeşte 85 lei/MWh, cota de 80% urmând să fie aplicată la veniturile suplimentare obţinute din diferenţa dintre preţul practicat şi pragul de 85 lei/MWh.
     
  3. Impozitul de 0.5% pe cifra de afaceri, impus, de-asemeni, în timpul Executivului Ponta, prin OG6/2013.
     
  4. Ar mai fi fost şi taxa pe stâlp, introdusă în anul 2014, dar eliminată din Codul Fiscal la începutul lui 2017.
     

În proiectul Legii Offshore, elaborat de Guvernul României, li se acordă producătorilor din Marea Neagră două mari excepţii, în sensul că OG6 şi OG7 nu s-ar aplica producţiei offshore. Mai mult, proiectul Legii Offshore reia prevederile OUG160/1999, semnată la acea vreme de fostul premier Radu Vasile şi de fostul ministru al Industriilor, Radu Berceanu.

Acest act normativ stabileşte că producătorii care vor desfăşura operaţiuni de extracţie petrolieră offshore la o adâncime de peste 100 de metri nu vor datora niciun impozit la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă şi nici comisioanele vamale la exporturile acestora. În plus, aceste prevederi se aplică pe toată durata acordurilor petroliere încheiate.

Astăzi, această ordonanţă nu prea poate fi abrogată, deoarece ar afecta contractele în derulare şi ar atrage nişte procese cu daune uriaşe. Practic, majoritatea concesiunilor s-au semnat după această ordonanţă de urgenţă care spune că statul român nu va percepe niciodată niciun impozit pentru exploatările din Marea Neagră la mare adâncime.

Între timp, statul a impus în industria hidrocarburilor două impozite, în anul 2013, prin adoptarea OG6 şi OG7. La acea vreme, guvernul Ponta a spus că măsurile sunt tranzitorii şi că banii colectaţi vor fi direcţionaţi pentru a-i sprijini pe consumatorii vulnerabili. În realitate, aceste ordonanţe sunt aplicate şi astăzi iar banii obţinuţi din aceste impozite sunt dirijaţi, de fapt, la acoperirea deficitului bugetar. 

Aşa că statul român şi investitorii din Marea Neagră s-au trezit în următoarea situaţie.

Producătorii din offshore susţin că, atunci când au achiziţionat concesiunile, exista un anumit cadru fiscal, garantat printr-o lege. Între timp, autorităţile statului l-au schimbat, dar a spus că este o măsură temporară, care din temporară a devenit permanentă (cu sprijinul Curţii Constituţionale). Există, însă, un proiect de lege care respectă condiţiile înţelegerii iniţiale, Legea Offshore! Ce se va întâmpla cu ea?

Evident, ne putem întreba de ce nu îşi respectă statul român cuvântul! Aşa tratează mediul de afaceri? Bagă şi scoate impozite atunci când are chef, fără să ia în considerare absolut nimic în afară de gaura deficitului bugetar, alimentând, totodată, un mediu volatil de care ar trebui să fugă toţi? Gaura deficitului bugetar a fost creată de investitorii de bună credinţă, sau de proasta guvernare?

Pe de altă parte, şi poziţia statului român este argumentată.

Consiliul Concurenţei susţine că un regim fiscal diferit pentru voi poate fi interpretat ca ajutor de stat. În acest caz, ar fi nevoie de poziţia Comisiei Europene. În plus, se creează un climat de competiţie avantajos pentru producătorii din offshore, dar dezavantajos pentru producătorii din onshore. Ceea ce este perfect adevărat!

Ce s-ar întâmpla dacă producătorii de gaze naturale ar fi scutiţi de cele două impozite. Nivelul sistemului de taxare din România vs Europa

Deloitte a publicat, în urmă cu o lună, un raport comparativ pentru a vedea unde se situează rata medie de taxare a producţiei de gaze naturale din România faţă de cea practicată de alte state europene.

Redevenţele, impozitul pe veniturile suplimentare şi impozitul pe cifra de afaceri ridică nivelul taxării din România la o medie de 13.9% pentru anul 2017. Prin comparaţie, media Europei, în anul 2016, era de 8.8%. Asta plasează România pe locul 4 în topul european, după Austria, Ungaria şi Germania dar la egalitate cu Norvegia, unul dintre cei mai mari producători de gaze naturale din Europa.

Cazul României este, însă, unul special. După cum se observă în graficul de mai jos, ţara noastră obţine din cele două impozite excepţionale aproape la fel de mulţi bani ca din redevenţe! Mai mult decât atât, cele două impozite au rămas valabile şi în perioada 2014 – 2016, atunci când barilul petrolului şi preţul gazului la nivel mondial ajunseseră la cele mai mici niveluri. Eu, ca şi contribuabil, nu e normal să mă întreb de ce ar fi de-acord statul român să elimine astăzi două impozite în condiţiile în care piaţa este pe creştere, în momentul de faţă!? În plus, dacă s-ar elimina aceste două impozite, regimul de taxare din România ar fi sub media europeană şi la nivelul unor state care nu sunt producătoare de gaze naturale!

De fapt, care este marea problemă? În loc să fi negociat din timp o nouă lege a redevenţelor care să se aplice şi pentru contractele în derulare (da, asta ar fi însemnat negocieri dure cu deţinătorii de concesiuni), guvernele României au preferat în ultimii 5 ani să lipească de redevenţe alte impozite, pentru a se alege cu mai mulţi bani la buget şi să tot amâne inevitabilul pe principiul lui „merge şi aşa”.

Cu o singură excepţie. În 2016, când preţul barilului ajunsese la minime istorice, Guvernul tehnocrat a discutat cu petroliştii impunerea unui pachet de redevenţe şi au stabilit ca, în schimbul eliminării suprataxei de 60% pe veniturile din liberalizarea gazelor şi a taxei de 0,5% pe exploatarea resurselor naturale să se aplice un impozit de 35% pe profitul din exploatare. Producătorii au amânat un răspuns ferm şi au aşteptat să vadă cine vine la guvernare.

Evident, noua majoritate parlamentară a aruncat la gunoi această înţelegere, aşa că a elaborat acest proiect al Legii Offshore fără să ţină seama de posibilele consecinţe. Producătorii au crezut că vor primi conform aşteptărilor, statul şi-a dat seama în ceasul al doisprezecelea că îşi taie singur creanga de sub picioare!

Sigur, producţia onshore este una matură, zăcămintele au fost stoarse de zeci de ani ca lămâile şi va începe să tot scadă în următorii ani. Producţia offshore este extrem de costisitoare, necesită nişte operaţiuni tehnice foarte sofisticate (de la conducte trase pe sub mare la montarea platformelor) şi relocarea unui personal scump, de înaltă calificare, din alte zone ale lumii (Dubai, Emirate, Australia, Canada etc). Pe undeva, este normal ca statul să sprijine investiţia iniţială şi primii ani de producţie dacă vrea să dea un exemplu că ştie să construiască o afacere şi să se şi aleagă cu ceva. Pe de altă parte, se pare că soluţia găsită de PSD şi ALDE au dus discuţiile pe un drum fără ieşire iar tărăgănarea acestei legi prin tot felul de comisii şi comitete a pus paie pe foc.

Pe de-o parte, producătorii vin şi spun că au acorduri de concesiune semnate în baza unui anumit cadru fiscal care îi exceptează de la orice fel de impozite. Pe de altă parte, dacă statul va trebui să-şi respecte partea de înţelegere, ar însemna să creeze un mediu diferit, mai favorabil pentru offshore, în comparaţie cu onshore. Iar statul nici nu poate renunţa definitiv la cele două impozite pentru că încasează prin ele sute de milioane de euro!   

Cum de s-a ajuns în acest punct?

Deşi legea a ajuns de la începutul anului la Comisia de Industrii şi Servicii de la Camera Deputaţilor, discuţiile pe marginea ei au început foarte târziu. În urmă cu câteva săptămâni, Iulian Iancu, preşedintele Comisiei, i-a cerut Ministerului Energiei un punct de vedere argumentat despre Legea Offshore şi îi punea în suspans pe producători avansând ideea că adoptarea legii ar putea fi amânată pentru la toamnă.

Paradoxul este că actul normativ este o iniţiativă a guvernului României. Mă rog, al unui dintre ele, pentru că, să nu uităm, în ultimul an şi jumătate, coaliţia de guvernare a schimbat Executivele ca pe şosete, aşa că este normal să vezi atât de multă incoerenţă şi fugă de răspundere.

Sarcina rezolvării acestei ecuaţii a fost pasată, apoi, pe la Consiliul Legislativ, Ministerul Justiţiei, Ministerul de Finanţe, ANRM şi Consiliul Concurenţei. Unele instituţii au avansat în cadrul dezbaterilor o poziţie rezervată, de parcă astăzi ar fi aflat despre această lege. Altele au trasat tot felul de sarcini abracadabrante. ANRM, de exemplu, i-a cerut Ministerului de Finanţe să elaboreze o analiză privind impactul pe 30 de ani al Legii Offshore în forma actuală. Nici cu cel mai performant sistem de modelare pus la dispoziţie de Uniunea Europeană nu cred că se poate face o analiză serioasă în aceşti termeni. Dar această sarcină e din ciclul „să ne prefacem că muncim” şi asta se întâmplă când îţi baţi joc şi de guvernare şi de consumatori şi de investitori!