Aurul românesc, între ambiţiile „cincinale” şi costurile de producţie. Perioada Gheorghiu-Dej

Aurul românesc, între ambiţiile „cincinale” şi costurile de producţie. Perioada Gheorghiu-Dej

Foto Fototeca online a comunismului

În 1946, prin revenirea în graniţele naţionale a Nord-Vestului Transilvaniei, România a avut din nou posibilitatea exploatării integrale a zonelor aurifere, datele obţinute de BNR din arhiva instituţiei şi cea a CC al PCR indicând o creştere spectaculoasă a cantităţilor de aur extrase în epoca Gheorghe Gheorghiu Dej.

Ştiri pe aceeaşi temă

Potrivit statisticilor BNR, producţia de aur românesc a crescut de la 2,72 de tone în 1946 până la 3,88 tone patru ani mai târziu. Din 1950 însă, când au apărut primele consemnări privind producţia de aur şi în arhivele CC al PCR, înregistrările au început să fie diferite, în sensul că organul de partid consemna o producţie mai mare decât aceea care intra în depozitele BNR.
 
Aşadar, cea mai mare producţie anuală de aur din această perioadă şi, aşa cum se va vedea din toată perioada comunistă, a fost realizată în anul 1959. În pofida unei reveniri importante la mijlocul deceniului al şaptelea, cele aproape 8,5 tone de aur fin extrase în 1959 reprezintă maximul producţiei anuale din România în secolul al XX-lea. 
 
Astfel, Direcţiunea generală a metalelor neferoase din cadrul Ministerului Industriei Miniere şi Industriei Chimice a finalizat, la 26 octombrie 1951, sub semnătura lui G. Veşcan, director general, a inginerului D. Lubenescu şi a directorului ethnic ing. Gh. Bădiceanu, un material intitulat Raport cuprinzând propuneri pentru modificarea evoluţiei producţiei de aur a minelor în cincinalul 1951-1955, în care este surprinsă una dintre problemele cu care s-a confruntat regimul comunist în primii ani după instalarea sa, respectiv scăderea semnificativă a producţiei de aur.
 
Întocmit la un an după elaborarea primului plan cincinal, raportul menţionat pleacă de la cifrele de plan pentru producţia de aur în perioada 1950-1955, care au fost însă revizuite.
 
Conform planului cincinal iniţial, abia în cursul anulul 1955 urma să se atingă din nou producţia anului 1938.
 
Remarcându-se că „propunerea făcută conduce la un spor de producţie în cincinal de 2 155 kg aur”, se concluzionează că „planul cincinal se va realiza în cca 4 ani şi jumătate”  şi că producţia anului 1938 va fi atinsă în anul 1954.
 
Conducerea partidului n-a agreat se pare cifra totală de aproximativ 18 tone de aur în cinci ani, fapt pentru care, la nivelul Comitetului Central, a fost adăugată cu cerneală cifra 20 000, adică 20 de tone aur. Explicând noile cifre de plan, autorii raportului subliniază mai multe aspect care, cel mai probabil, caracterizau industria minieră a aurului din România la mijlocul secolului trecut, dar care, în acelaşi timp, erau menite să absolve puterea comunistă de ineficienţa administrării, respectiv:
 
Scăderea continuă a producţiei de aur a început în anul 1938, astfel încât, în 1946, s-a ajuns la un minim de 2.211,3 kg.
 
Cauza principală a acestei involuţii a fost exploatarea unor minereuri din ce în ce mai sărace, întrucât, dacă în 1938, concentraţia medie era de 8,25 g/tonă, în 1951 se ajunsese la 4,27 g/t. Astfel, deşi în 1951 se prelucra cu 7 la sută mai mult minereu decât în 1938, totuşi, producţia de aur a fost de numai 56 la sută din producţia acelui an.
 
Atingerea cifrelor de plan ale anului 1952 urma să se realizeze „numai prin exploatarea unor porţiuni mai bogate de minereu de la minele Săsar şi Barza”, unde concentraţia medie era de 5 g/t, în loc de 4,27 g/t, cât fusese în 1951, dar această exploatare era catalogată drept „neraţională” şi era prevăzută doar pentru anul 1952.
 

Trei mine s-au închis

În fapt, pe lângă scăderea calităţii minereurilor aurifere, producţia s-a redus şi prin închiderea a trei mine importante („23 August” şi Valea Roşie din Baia Mare, Săcărâmb din Hunedoara), ale căror instalaţii de flotare au fost transferate la Baia Sprie (1950), respectiv Ruşchiţa (1951). Primele două mine erau inundate în 1951, dar se preconiza repunerea lor în producţie în 1953.
 
Un aspect aparte în acest raport l-a reprezentat preţul de vânzare al aurului. Cei trei semnatari arătau că în anul 1951 (semestrul I) preţul mediu de cost al aurului a fost de circa 450 mii lei/kg, estimându-se un preţ de circa 400 mii lei/kg pentru 1952 („atacarea părţilor mai bogate ale filoanelor”) şi de circa 520–540 mii lei/kg pentru 1953 (minereuri cu conţinut scăzut, între 2,5 şi 4 g/t).
 

Preţul aurului, stabilit din pix

Plecând de la această realitate, în care costul de producţie era de 3,2 ori mai mare decât preţul de vânzare a aurului-marfă, respectiv 168 350 lei/kg, „care de fapt este cursul valutar al aurului, stabilit prin Legea stabilizării din 1947, ci nu preţul aurului ca marfă”, autorii enumeraţi mai sus au prezentat următorul raţionament conducerii superioare a Partidului Muncitoresc Român: „observăm că în anul 1938 preţul de vânzare al aurului-marfă era de 200.000 lei/kg, cu toate că (!) cursul valutar era de 111.111 lei/kg. În august 1947, când s-au stabilit preţurile de vânzare pentru mărfuri, s-a ţinut seama de preţurile din 1938, care au fost sporite cu un anumit coeficient”. 
 
În consecinţă, conducerea Partidului Muncitoresc Român propunea „ca pentru aurul ce-l producem ca aur-marfă să ni se plătească un preţ fix - independent de cursul valutar - şi stabilit pe baza preţului din 1938, sporit cu coeficientul 2,6 stabilit de Ministerul de Finanţe, adică să ni se plătească: 200 000 x 2,6 = 520 000 lei/kg.”
„În modul acesta – concluzionau autorii –, întreprinderile noastre ar putea să lucreze fără pierderi planificate şi n-ar mai fi într-o situaţie de inferioritate faţă de celelalte întreprinderi în ceea ce priveşte rentabilitatea /…/. Cu preţul de 520 000 lei/kg de aur, am putea de pildă ca în anul 1952 să ajungem la un beneficiu pe întregul sector al Direcţiunii generale a metalelor neferoase de cca 3,5% faţă de totalul cheltuielilor, în loc de pierdere planificată”.
 
Din păcate, în afara corecturii cu privire la producţia de aur a cincinalului 1951-1955, raportul nu are nicio altă rezoluţie sau însemnare.
 
Un deceniu mai târziu, exploatarea şi producţia de aur erau tot pe agenda problemelor complexe ale Partidului Muncitoresc Român, după cum o demonstrează documentul intitulat Concluzii asupra modului cum se preocupă organele şi organizaţiile de partid şi conducerile tehnico-administrative pentru îndeplinirea sarcinilor prevăzute în Hotărârea Secretariatului CC al PMR privind îmbunătăţirea activităţii la Exploatarea Minieră Barza şi Trustul Aurului Brad.
 
Hotărârea la care se face referire în titlu a fost luată de Secretariatul CC al PMR la 13 februarie 1961 şi a prevăzut între altele şi sarcinile principale privind dezvoltarea producţiei de aur prin „executarea unui program de lucrări de explorare şi deschidere”, scop pentru care s-au alocat „fonduri importante”.
 

Activiştii de partid: s-a îndeplinit doar 33% din plan

Trei ani mai târziu, un colectiv alcătuit din activişti de partid din cadrul CC al PMR şi specialişti ai Ministerului Minelor şi Energiei Electrice au analizat îndeplinirea prevederilor hotărârii Secretariatului CC al PMR. Potrivit acestei analize, din cele 19 sarcini stabilite de Secretariatul CC al PMR în 1961 pentru Exploatarea Minieră Barza s-au îndeplinit numai 12, „din care unele cu întârziere, iar restul sunt în curs de rezolvare”, constatându-se o serie de deficienţe. Astfel, sarcina principală, aceea de a se obţine „rezerve deschise de 6,5 milioane tone minereu”, nu a fost realizată decât în proporţie de 33 la sută. Cauza obiectivă a acestei nerealizări a fost „scăderea grosimii medii a filoanelor şi neconfirmarea rezervelor din unele zone”.
 
De asemenea, Exploatarea Barza „a înregistrat o rămânere sub sarcina de plan de 150,5 kg aur, datorită nerealizării conţinutului minereului comun”. De altfel, în general, calitatea minereului a fost afectată de „extragerea şi prelucrarea unei cantităţi de steril în minereu peste cea admisă”, astfel încât „la o depăşire cu 5% a sterilului admis, pierderile de metal care părăseşte uzina de preparare cresc cu 20 kg aur/an”.
 
Cauzele obiective ale scăderii producţiei de aur erau completate cu cele considerate subiective, identificate în „deficienţele de natură tehnico-organizatorică”. Din foarte lunga analiză a conducerii de partid am reţinut doar câteva „deficienţe”, pe care le BNT le consideră sugestive pentru specificul epocii:
 
  • utilizarea incompletă a celor 8 ore de lucru, timpul mediu efectiv de lucru fiind de 5 ore şi 50 de minute;
  • aprovizionarea tehnico-materială defectuoasă; desfăşurarea şedinţelor de sindicat şi ale celor de UTM în timpul programului de lucru;
  • recrutarea formală a muncitorilor pentru cursurile de calificare;
  • mai mult decât atât, pentru că nu erau din zonă, 1 200 din cei 4 200 de muncitori au părăsit exploatarea după obţinerea calificării; insuficienta implicare a inginerilor şi a personalului tehnic în lucrările din subteran;
  • problemele de aeraj al galeriilor, fapt pentru care în 1963 au fost înregistrate 189 de accidente, dintre care 7 mortale.
 
Într-un alt document, generat de aceeaşi hotărâre a Secretariatului CC al PMR din 13 februarie 1961, dar elaborat în februarie 1964, se arată că, pe de o parte, numărul inginerilor şi al tehnicienilor geologi, precum şi al topografilor este insuficient pentru lucrările de prospectare din zonele aurifere, pe de altă parte, prospecţiunile déjà executate nu au dus la rezultate deosebite. 
 
Astfel, prospectarea Munţilor Metaliferi nu a dat rezultate la nivelul aşteptărilor, pentru că nu a fost identificat niciun zăcământ „care să poată constitui obiectul unei exploatări în viitorul apropiat”.
 
În acelaşi timp, în zonele noi studiate de Comitetul Geologic nu a fost descoperit niciun zăcământ de importanţă economică, iar „în vederea valorificării aurului din masivul Cetatea-Roşia Montană, Ministerul Minelor şi Energiei Electrice a executat ridicarea topografică, cartarea şi probarea zăcământului”.
 
În pofida întârzierii cu un an în executarea acestor lucrări, „rezultatele probării industriale nu pot fi considerate concludente întrucât conţinutul obţinut la uzina de preparare nu este în concordanţă cu conţinutul geologic (diferenţa este de 60 la sută), iar încercările de preparare sunt considerate informative, necesitând studii suplimentare”.
 
Tabel 6. Evoluţia producţiei de aur fin în România în perioada 1946-1964 (în kg)
 

Anul

Arhiva CC al PCR

Arhiva BNR

 1946

...

2 721,000

 1947

...

2 975,000

 1948

...

3 600,000

 1949

...

3 880,000

 1950

4 100,000

3 986,284

1951

3 402,000

3 309,380

1952

2 862,000

2 861,745

 1953

3 666,000

3 664,878

 1954

3 791,000

3 648,319

1955

4 200,000

4 040,528

1956

4 959,000

4 991,891

1957

6 189,000

6 286,032

1958

7 561,000

7 494,598

1959

8 440,000

8 502,866

1960

7 630,000

7 627,965

1961

7 390,000

7 388,472

1962

6 965,000

6 964,143

1963

7 478,000

7 476,436

1964

8 004,000

8 004,281

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările