Cum și-a înjumătățit România rezerva de aur în doar 2 ani. Ce rol au jucat URSS și Ungaria în anii ‘50
0Un studiu privind evoluția stocului de aur al României de după cel de-al doilea Război Mondial arată presiunile efectuate de Uniunea Sovietică asupra RSR pentru a-și diminua constant rezervele de aur.
Potrivit studiului „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României în perioada comunistă (1946-1989)”, ambasadorul sovietic la București A. Lavrentiev și Iuri Andropov, inspector în Ministerul de Externe sovietic scriau în iulie 1953 că „politica economică inaugurată de autoritățile de la București începând din 1951 a generat un deficit însemnat în comerțul exterior al țării, acoperit în bună măsură prin exportul de aur, ceea ce determinase reducerea rezervelor de aur ale României de la 139 de tone în 1951 la 62 de tone în mai 1953, iar pentru perioada următoare în planul de export era prevăzută vânzarea de aur în sumă de 160 de milioane de ruble”.
Autorii studiului au opinat că o asemenea politică ar fi dus în câțiva ani la epuizarea rezervelor de aur ale țării.
URSS livrase României utilaj industrial pentru dotarea a 29 de întreprinderi
Potrivit documentului sovietic, originea acestei situații se regăsea în obiectivele mult prea ambițioase de dezvoltare a economiei României, planul cincinal pus în aplicare la București prevedea creșterea producției industriale cu 144 la sută și a celei agricole cu 83 la sută.
„Cu toate acestea, resursele existente erau risipite prin achiziționarea de utilaje industriale din străinătate, care erau puse în funcțiune cu mari întârzieri și, astfel, sovieticii aminteau că numai în 1952 URSS livrase României utilaj industrial pentru dotarea a 29 de întreprinderi, dar montajul instalațiilor se realizase numai la 8 dintre acestea. De asemenea, documentul elaborat la Moscova preciza că era planificată construirea de obiective grandioase fără a se fi realizat în prealabil o fundamentare tehnico-economică asupra oportunității acestora, în acest sens exemplul de necontestat era Canalul Dunăre-Marea Neagră”, se arată în documentul BNR.
Concluziile acestui material au fost expuse liderilor români în cursul vizitei unei delegații de partid și de stat a României la Moscova în perioada 8-13 iulie 1953. În cursul discuțiilor, liderii sovietici au făcut trimitere la utilajele nefolosite, în valoare de 231 milioane ruble, importate din URSS și Cehoslovacia, la cheltuielile militare excesiv de mari, la subdimensionarea investițiilor pentru agricultură și la risipa resurselor pentru construcția canalului menit a traversa Dobrogea pentru a lega Dunărea de Marea Neagră.
Sovieticii au cerut întocmirea unui plan de măsuri
Deși liderii sovietici au recunoscut contribuția proprie la situația descrisă, au cerut totuși românilor întocmirea unui plan de măsuri în vederea îndreptării greșelilor și corectării politicii economice.
Formulate după moartea lui Stalin, noile indicații de la Moscova privind rezerva de aur de la Banca de Stat s-au regăsit și în declarațiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar nu au putut împiedica continuarea reducerii stocului de aur.
În acest sens, liderul comunist de la București solicita în mod repetat, imperativ: „În comerț să nu mai folosim aur”, „pe viitor nici într-un caz să nu mai folosim aur”, ceea ce reflecta cu prisosință reproșurile pe care comuniștii români le primiseră de la liderii sovietici față de utilizarea stocului de aur în scopul echilibrării balanței de plăți.
Întrucât anunțarea unui nou curs în economie nu putea acoperi datoriile existente, și în anul 1953 s-a recurs la stocul de aur pentru achitarea angajamentelor aflate în derulare.
De altfel, Statutul BNR adoptat în martie 1953 prevedea explicit că „împrumuturile Băncii de Stat privind operațiunile comerciale externe pot fi garantate nu numai cu cambii /.../, ci și cu metale prețioase” (art. 60).
Astfel, în cursul anului au fost vândute 30,8 tone de aur ceea ce a făcut ca bilanțul de sfârșit de an al Băncii de Stat să înregistreze un stoc de aur de numai 53,4 tone.
Împrumut de la sovietici pentru stingerea datoriei către Cehoslovacia
Pentru finanțarea pe viitor a balanței comerciale, una dintre măsurile preconizate de autoritățile române era obținerea unui credit de 400 de milioane de ruble. Acesta a fost solicitat sovieticilor în toamna anului 1953 și urma să asigure și mijloacele pentru stingerea datoriei de 110 milioane de ruble față de Cehoslovacia, precum și pe cele pentru acoperirea datoriei față de Republica Democrată Germană, care se ridica la 40 de milioane de ruble.
Luând în discuție această solicitare în ianuarie 1954, punctează BNR, sovieticii au recomandat ca românii să se înțeleagă separat cu cehii și cu germanii, ceea ce a redus necesarul de creditare la 200 de milioane de ruble, sumă pe care au și acceptat să o acorde României.
Pe această cale autoritățile de la București sperau să salveze ceea ce se mai putea din stocul de aur.
Parțial, s-a reușit atingerea acestui obiectiv în condițiile în care, în anul 1954, au fost cedate doar 4,9 tone de aur din depozitul de la Banca Națională a Cehoslovaciei, iar rezerva de aur înregistrată la sfârșitul anului în bilanțurile Băncii de Stat era de numai 52 de tone.
În cursul anului 1955, potrivit evidențelor păstrate la Banca Națională a României, nu s-au mai înregistrat alte vânzări sau cedări de aur. Singura modificare mai importantă la nivelul rezervelor de metal prețios a fost cea prilejuită de încheierea unui protocol cu Republica Populară Ungară la sfârșitul anului 1955, prin care statul român împrumuta celui maghiar 5 004,0573 kg de aur fin.
Potrivit documentelor păstrate la Banca Națională a României, cantitatea de aur menționată a fost transportată încă din data de 3 noiembrie 1955 la Banca de Stat a R.S. Cehoslovacia.
5 tone de aur împrumutate Ungariei în 1956, restituite cu o întârziere de 2 ani
În evidențele Băncii de Stat a RPR cele 5 tone de aur sunt consemnate ca fiind împrumutate de Ungaria începând din anul 1956. Acest împrumut urma să fie restituit în rate lunare de câte 1 000 kg în intervalul noiembrie 1961 – mai 1962422. Restituirea a întârziat însă cu doi ani: în noiembrie 1964 a fost returnată cantitatea de 2 496,3 kg aur fin, iar în aprilie 1965 restul de 2 507,7 kg aur fin423.
Această ultimă tranșă a fost trimisă la Banca Reglementelor Internaționale, care, la ordinul BNR, a valorificat-o pe piața de la Londra.
Deși ritmul de dezvoltare preconizat pentru cel de-al doilea plan cincinal era mai redus în comparație cu primul plan, prioritățile au rămas în domeniul dezvoltării industriilor și această trăsătură s-a păstrat în planificarea dezvoltării economiei de-a lungul întregii epoci comuniste. În același timp, ritmul utilizării aurului din stocul BNR în tranzacțiile de comerț exterior a scăzut în anii următori, rămânând totuși la cote apreciabile.
Monede de aur, la schimb pentru mărci, coroane ungurești și franci elvețieni
În intervalul 1 ianuarie 1948 – 31 decembrie 1961, fuseseră vândute cantități importante de aur românesc, din care 39 224,1189 kg în monede (5 751 629 bucăți). Cea mai mare parte a acestora, respectiv 37 550,4810 kg (5 291 000 monede), a fost tranzacționată la prețuri care includeau pe lângă valoarea aurului conținut în monedele respective și agioul rezultat din suma încasată în plus pentru tranzacționarea monedelor la bucată, în concordanță cu valoarea lor numismatică. Doar o mică parte din cantitatea de monede vândută până în 1961 a fost valorificată numai la prețul aurului fin conținut.
Astfel, în baza convențiilor încheiate în anul 1950 cu Republica Socialistă Cehoslovacia și cu Republica Populară Ungară au fost vândute acestor state 1 807,0608 kg aur (311 216 monede), pentru care s-au primit 4 643,607 ruble și 43 462 710 coroane cehoslovace.
De asemenea, în luna octombrie 1950 au fost vândute, la kilogram, 149 413 monede conținând 866,57709 kg de aur fin și s-au obținut 4 220 057 franci elvețieni439. Noutatea episodului privind valorificarea monedelor de aur din tezaurul BNR în anul 1965 este dată de faptul că, de această dată, sursele documentare ne permit să cunoaștem în amănunt felul în care s-a derulat această tranzacție și mai ales căile prin care autoritățile de la București au încercat să obțină nu numai valorificarea greutății în aur a monedelor din tezaurul BNR, ci și a valorii numismatice a acestora.
Termenul fixat inițial pentru această operațiune a fost unul foarte mic, doar trei luni din momentul adoptării hotărârii, fapt pentru care Banca trebuia „să ia de îndată măsurile necesare de prospectare a pieței aurului, argintului și monedelor și de stabilire a modalității de valorificare treptată, în condițiile cele mai avantajoase, în funcție de piață și conjunctură”. Numai că vânzarea unei cantități însemnate de aur, fie și în monede, putea determina scăderea prețului metalului galben.
Trei luni de discuții
De aceea, în intervalul de trei luni s-au desfășurat doar discuțiile între Banca Națională de la București și băncile din Elveția, vânzarea fiind convenită cu Banca Reglementelor Internaționale în iulie 1965. Banca Reglementelor a propus ca operațiunea să se facă de-a lungul unui an, pentru a se realiza agio (diferența între prețul încasat și valoarea aurului fin din monede). BRI transmitea Băncii Naționale la București, în fiecare joi, prețurile limită, valabile o săptămână, iar vânzarea începea după ce partea română își exprima acordul. Pentru această operațiune, BRI urma să perceapă un comision de 0,5 la sută asupra valorii de vânzare a monedelor. Transportul acestor monede a avut loc în iulie 1965, când a fost expediat la Basel un număr de 1 784 000 monede de aur, din care: 824 000 de sovereigni, 400 000 de mărci germane, câte 250 000 de napoleoni și coroane ungare, 40 000 de franci elvețieni (vreneli) și 20 000 de franci belgieni.
Potrivit materialului informativ întocmit la 1 aprilie 1967, până la 31 martie 1967 se vânduseră 1 266 057 monede de aur, adică 74,4 la sută, și în contul Băncii Naționale a RSR, reprezentând agio, au intrat 14 834 000 franci elvețieni (20,6 milioane lei valută), ceea ce a însemnat o medie ponderată de 34,87 la sută. Cel mai mare agio se obținuse pentru mărcile germane, 79,99 la sută, și cel mai puțin pentru coroanele austro-ungare, 6,43 la sută.
Se încarcă comentariile...
