Analiză Avem lapte, rețete și tradiție. Ce ne lipsește pentru a intra pe piață internațională a brânzeturilor? "Fără o voce comună, nu contăm"
0Fără educație alimentară, infrastructură de procesare și o strategie publică coerentă, brânzeturile românești rămân invizibile pe piața globală. Nu din lipsă de calitate, ci pentru că statul nu construiește un cadru în care aceste produse să crească, să fie recunoscute și susținute, susțin, la unison, micii producători.
Industria mondială a brânzeturilor artizanale valorează peste 100 de miliarde de dolari, cu o creștere constantă de 5% anual, se arată în cel mai recent raport al Economiei Rurale. Cererea pentru produse autentice, sustenabile și gourmet vine atât din partea consumatorilor occidentali, cât și din noile piețe premium din Asia sau Orientul Mijlociu.
România, deși are potențial enorm - lapte, rețete tradiționale, ferme - lipsește aproape complet din această poveste. „Am participat la patru târguri internaționale doar în ultimul an: SIAL Paris, IFE Londra, Tutto Food Milano și o misiune economică organizată de Comisia Europeană în Japonia, pe sectorul Food & Agriculture. În toate aceste contexte am văzut un lucru clar: piața globală are apetit uriaș pentru produse autentice, sustenabile, cu poveste. Dar interesul se oprește când logistic nu ești pregătit și nu ai infrastructură de export. Ok, există un alt handicap major, dar pe care eu zic că se poate construi: japonezii mi-au spus fie că nu știau că în România se produc brânzeturi, fie că imaginea nu ne ajută, în sensul că suntem ca și inexistenți în ce privește reputația de producător de alimente”, declară pentru Adevărul, Daniel Donici, fondatorul Artesana.
Obstacolul logistic: fără infrastructură, nu joci la masa mare
La noi, infrastructura de maturare controlată, de exemplu, e aproape inexistentă la scară mare, adaugă antreprenorul. „Mulți producători artizanali folosesc spații improvizate, ceea ce limitează calitatea constantă, iar fără standard constant nu ai cum să joci la masa mare,” adaugă el.
În opinia sa, politica de subvenții pentru fermieri și procesatori este haotică și imprevizibilă. „În Polonia, am studiat modelul lor: producătorii primesc sprijin direct pentru costurile logistice de export: container, transport, taxe. Pentru un mic producător român, aceste costuri pot face diferența între a exista sau nu pe o piață externă”, completează Daniel Donici.
O altă problemă, adaugă acesta, este acea mentalitate tip „pe cont propriu”. „În Japonia, la misiunea economică, am interacționat cu secretarul Asociației Europene a Lactatelor, un organism puternic, care reprezintă producătorii europeni în fața instituțiilor UE și pe piețele externe. România nu este membră. De ce? Simplu: nu există un interes real de a aloca resurse și de a desemna oameni dedicați să ne reprezinte. Mi s-a spus clar: N-am avut niciodată un român care să ceară un loc la masa deciziilor. Nu e că nu vi-l dăm, dar trebuie să-l cereți și să vă organizați. Ceea ce s-a întâmplat apoi, mi s-a părut ironic: eu, un antreprenor mic, fără experiență politică, doar punând întrebările potrivite și vorbind sincer despre realitatea de pe teren, am primit propunerea să intru în board-ul organizației din partea României, bineînțeles dacă voi fi sprijinit de o asociație patronală de aici. (...) Lecția e simplă: fără o voce comună, nu contăm. Obstacolul cel mai mare nu este birocrația în sine, ci faptul că ne luptăm fiecare separat cu ea”, continuă antreprenorul.
Fără clasificare, fără credibilitate
La rândul său, István Varga, fondatorul Manufacturii de Brânză, un atelier de brânzeturi maturate din Cund (judeţul Mureş), crede că problema începe de la o lipsă cronică de clasificare a producătorilor și a laptelui. Nu există distincții oficiale între producția industrială, artizanală sau integrată, iar România nu recunoaște nici măcar categorii esențiale în Vest, precum „laptele de fân”, o resursă cheie pentru brânzeturile maturate de calitate. „În Vest, avem lapte convențional, avem lapte ecologic, astea doua sunt disponibile exact așa și la noi. Dar, pe lângă asta, în Vest este recunoscut și laptele Demeter, care este nivelul următor, după ecologic. Un factor foarte important este laptele de fân, pentru care, la noi abia acum se întreprind măsuri pentru a-l face recunoscut oficial. Laptele de fân este cel mai bun lapte pentru producția de brânzeturi maturate, mai ales cele din lapte crud, și atât producătorii cât și consumatorii duc lipsă cumva de informare în privința asta și, poate nici nu conștientizează că ar exista o categorizare separată pentru asta”, explică el.
Din punct de vedere al birocrației, nouă ne lipsește o categorizare clară, o definire clară a ceea ce înseamnă produsele și proveniența laptelui, adaugă acesta. Așadar, această neclaritate afectează întreaga piață, de la reglementări până la încrederea consumatorului. Etichetele precum „bio”, „hand-made” sau „artizanal” sunt folosite arbitrar, fără validare oficială, ceea ce creează confuzie și lipsă de credibilitate.
Producătorii duc tot greul. Singuri.
De altfel, fiecare producător autohton care încearcă să inoveze în acest domeniu o face din propriile sale resurse. „Eu cred că cea mai mare problemă pe care o avem este aceea că toate cheltuielile și toate riscurile trebuie asumate de producători. Aici mă refer, în cazul nostru, la faptul că ...producătorul produce laptele, îl prelucrează, îi face analiză, ambalează produsul și îl duce pe rafturile magazinului. În același timp, magazinul își pune un adaos de cel puțin 30%, dar până în 70-80%, iar producătorul trebuie să-și asume că produsul lui se vinde sau nu se vinde. Și tot el investește și în marketing. Deci, practic, nu văd niciun ajutor din partea autorităților, din partea retailerilor, în afară de faptul că se listează aceste produse”, explică, Bea Retyi, director de vânzări, Arkäse.
În același timp, crede Bea Retyi, produsele 100% românești ar trebui evidențiate ca atare, nu doar prin locul procesării, ci prin proveniența tuturor materiilor prime. În prezent, micii producători depind exclusiv de resursele proprii („puterile lor financiare și de relațiile pe care le au”) pentru a rezista pe piață. „Sprijinul real ar fi acordarea de subvenții pentru produsul finit, nu doar pentru lapte. Ăsta este și motivul pentru care produse din export ajung în România la un preț mai mic decât produsele noastre, pentru că noi nu avem subvenții pe produsul finit, ci avem subvenții doar pe lapte”, opinează ea.
Avem materie primă de calitate. N-avem sistem.
România, estimează directorul de vânzări al Arkäse, ar putea deveni lider pe piața brânzeturilor. „Din moment ce, dacă vorbim de vacile din Ardeal, ele nu doar că mănâncă iarbă, mănâncă plante medicinale și asta ajută laptele să fie de o calitate superioară. Iar pentru o brânză bună ai nevoie de un lapte de o calitate ridicată, în primul rând. Cândva, România, oricum a fost un mare producător de brânzeturi, doar că după aceea a trecut mai mult doar pe producerea cașcavalului și am rămas cu ideea că brânza înseamnă telemea. Dar brânza înseamnă mult mai mult decât telemeaua cu care ne-am obișnuit. Dacă întrebi, din 10 români, 8 îți vor răspunde că, la noi, obiceiul de consum este telemeaua, la capitolul de brânză. Dar românul se plimbă prin lume și tot mai mulți știu să aprecieze și să facă diferența, să caute o brânză maturată. Deci, clar, cred că acest produs de nișă are piață și se va ridica și pe piața din România”, completează Bea Retyi.
Educația, veriga lipsă: consumatori nepregătiți
„Micii producători din România sunt subminați din punctul de vedere al clienților. Consumatorii nu caută micii producători, deoarece piața este atât de aglomerată cu diferite produse din alte țări, încât efectiv consumatorul final preferă să cumpere, de exemplu, o brânză italienească și nu una românească. Într-adevăr, italienii sau francezii au o experiență mult mai vastă în domeniul ăsta, dar să știți că și noi românii avem o experiență destul de bună. (...) Văd că, de multe ori, noi, micii producători români suntem dați la o parte pentru a favoriza alți producători străini”, este de părere Pintea Narcis, fondator al Atelierului de brânză Narcheese. El crede că dacă s-ar susține unii pe alții, micii producători ar putea ieși pe piața internațională cu brânzeturile românești.
Pentru el, prioritară este educația: financiară și de specialitate, în domeniul producției alimentare. Apoi, e nevoie de sprijin real pentru distribuție, în special accesul produselor locale în marile lanțuri de magazine, inclusiv cele internaționale. „Ar trebui impus ca aceste rețele să includă producători locali din zonele în care activează. În plus, participarea constantă la concursuri internaționale ar trebui încurajată nu doar pentru câteva branduri, ci pentru întreaga rețea de producători români. Totul începe cu educația, sprijinul vine abia după”, opinează Pintea Narcis.
Micii fermieri dispar. Iar copiii nu mai știu ce mănâncă.
„În urmă cu peste 20 de ani, când m-am mutat în satul în care ne-am înfiripat microferma, erau o grămadă de producători agricoli și crescători de animale. Acum mai sunt câțiva. Pentru că terenurile agricole s-au transformat în terenuri de construcție, micile ferme au fost înghițite de urban, iar reclamațiile noilor vecini au dus la o erodare a micilor ferme zootehnice, care au fost îngrădite în obținerea autorizațiilor de funcționare.
Apoi marketurile au venit și la noi în sat, populația este tot mai obosită și ocupată de alergătura zilnică și, când se întoarce de la serviciu, oprește la market și găsește o gamă largă de produse alimentare și nealimentare. Nemaiexistând grădinile și curțile bunicilor în care creșteau legume și fructe sănătoase, precum și animale, noua generație nu mai știe de unde vine cu adevărat hrana. Lipsa educației pe acest domeniu din școli va face declinul micilor producători și mai profund. Totodată, lipsa calificării personalului în agricultură și zootehnie este o altă problemă cu care se confruntă fermierii; forța de muncă nu poate fi înlocuită în totalitate de tehnologizare,” spune Anca Moga, proprietara Fermei Hărman.
Din păcate, adaugă ea, în România nu este prezent un cult al consumului de brânză, dar asta poate fi corectat prin educație. „În trecut, noi știam să facem telemeaua și brânza de burduf, dar, încet, datorită schimburilor interculturale, românii au început să facă și alte tipuri de brânzeturi maturate sau înnobilate. Lucrul acesta nu se poate face însă peste noapte, ci cu răbdare, specializări în diverse ferme, certificări și calificări”, adaugă antreprenoarea.
Nu lipsa calității e problema. Ci lipsa strategiei.
Terenurile agricole din România nu au fost intens exploatate. Avem o floră spontană de o mare varietate, iar aceasta se reflectă în calitatea nutrețurilor obținute și în sănătatea și bunăstarea animalelor, potrivit spuselor sale. „Pe termen scurt, România nu poate concura cu Franța sau Italia pe diversitatea și consumul brânzeturilor, atâta timp cât consumul majoritar al acestui tip de produs este reprezentat de tipuri de brânză ultraprocesate, cu înlocuitori de grăsimi, pentru ca prețul să fie cât mai mic. Din punctul meu de vedere, educația e cel mai deficitar punct în acest moment, pentru că suntem ceea ce consumăm”, conchide Anca Moga.
Se încarcă comentariile...
