Există corporaţii care nu doar că depăşesc graniţele unei ţări sau ale unui continent, dar au şi infrastructuri de putere şi legi proprii, care transcend legile clasice, statale. Dacă legile statale sunt făcute pentru a reglementa drepturi (şi obligaţii), legile corporatiste sunt făcute pentru a maximiza sau consolida profitul. O corporaţie multinaţională este o ţară fără graniţe avînd în acţionarii săi direcţi şi indirecţi (stakeholderii, adică salariaţii, clienţii, furnizorii, creditorii corporaţiei) surogate de cetăţeni, supuşi acestor puteri şi legi supra-statale. Să ne punem întrebarea dacă "cetăţenii" unei astfel de ţări fără graniţe sunt sau nu sunt beneficiarii unor drepturi fundamentale.

Finalitatea oricărei corporaţii este profitul necesar supravieţuirii sale.

Dacă da, ar avea corporaţia obligaţii faţă de "cetăţenii" săi, aşa cum are o ţara, un stat clasic? Şi dacă răspunsul este afirmativ, atunci : ce legătură au cu un astfel de set de obligaţii restructurarea de personal, relocarea (mutarea unei întregi întreprinderi dintr-o ţară în alta pe motiv de reducere a costului cu forţă de muncă), lohn-ul (prelucrarea şi etichetarea cu "brandul" corporaţiei a unor materii prime într-o ţară unde salariile sunt foarte mici în raport de valoarea produsului astfel "branduit"), franciza (clonarea unei afaceri într-o piaţă unde costurile, mai ales cele cu forţă de muncă, sunt mult mai mici decît în ţara de origine) ori războiul cu orice mijloace pentru acapararea sau menţinerea profitului? Evident, niciuna.   

Finalitatea oricărei corporaţii este profitul necesar supravieţuirii sale. Acolo unde şi atunci cînd există profit, e bine. Restul nu mai contează. Un stat-corporaţie nu mai este un mijloc pentru atingerea finalităţii asigurării drepturilor şi siguranţei cetăţenilor săi, ci un scop în sine, un suprastat-scop. 

Corporaţia modernă nu are suflet, nu are morală, este dincolo de bine şi de rău.

Primul astfel de suprastat-scop, construit pe o durată de viaţă indefinită şi menit a supravieţui mii de ani, a fost biserica creştină. Este tulburător să observăm că această prima corporaţie milenară a fost susţinută în extensia sa globală de un imperiu global, Imperiul Roman, el însuşi un supra-stat. Primul Reich, Imperiul Roman, cu capitala la Roma, a făcut posibilă şi a susţinut (leveraged), începînd cu anul 325 A. D., prima ţară fără graniţe, prima corporaţie multinaţională: biserica creştină, cu sediul la Roma. Unde, simbolic, în 1959 A.D. s-a semnat şi tratatul de constituire a Uniunii Europene.

Cel puţin această prima corporaţie are un fundament moral. Corporaţia modernă nu are suflet, nu are morală, este dincolo de bine şi de rău. De aceea ar putea "trăi" şi o mie de ani. De aceea statutele corporaţiilor moderne, de secol XX-XXI, îşi fixează durate indefinite ale "vieţii". De altfel, "ele" sunt prea mari pentru a eşua : too big to let fail. Nu acesta este "principiul" după care au fost salvate corporaţiile multinaţionale în anii 2008-2013, cu preţul banilor, liniştii, sănătăţii şi viitorului nostru? 

Este grav şi preocupant ceea ce pare a rezulta din politica mare, globală, a ultimilor ani : statul - mijloc dispare pe zi ce trece, pas cu pas, pentru a-i face loc suprastatului-scop. Nu pentru a lupta mai eficient contra terorismului sau contra altor ameninţări globale. Nu pentru că statul - mijloc nu mai este modern sau pentru că nu mai este eficient. Nu. Acest trend are o explicaţie mult mai mireană : statul clasic presupune obligaţii faţă de cetăţeni. Mă tem că marile corporaţii transnaţionale, "lorzii sistemului", nu îşi mai doresc statul, aşa cum îl ştim de pe vremea lui Pericle, pentru un motiv pe care nu îl bănuiam în urmă cu 10 ani, cînd îmi doream cu ardoare ca ţara mea să devină membru al UE : neutralizarea sau chiar eliminarea obligaţiilor "ţărilor" - corporaţii de a respecta drepturile fundamentale şi siguranţa cetăţenilor şi, corelativ, sacralizarea dreptului over-lorzilor de a obţine profit.

De aici pînă la procedurile de bail-out (salvarea marilor corporaţii cu bani de la stat, adică de la contribuabili) şi de bail-in (prin care corporaţiile financiare sunt salvate prin proceduri administrative imperiale, cu "resursele interne", adică cu banii şi economiile deponenţilor, fără acordul lor, fără - măcar - acordul unui judecător, fără o minimă transparenţă şi un orizont cît de cît cert de recuperare a acestor bani) nu a mai fost decît un pas. Şi de aici la transformarea UE într-o super-corporaţie, condusă de "lorzii sistemului" şi nu de  cetăţeni, nu mai este decît încă un pas. Un pas care ne va duce, fără voia noastră, în abisul unui nou imperiu de 1000 de ani. Al patrulea Reich. 

Începînd cu 2010 am intrat şi noi, românii, în turbionul austerităţii necesare salvării corporaţiilor. Pe măsură ce trece timpul, ne pierdem şi noi treptat elementele esenţiale ale statului-mijloc, "integrindu-ne" în trendul de care vorbeam. Pas cu pas statul român devine şi el o colonie a acestor over-lorzi ai sistemului.  

O fi asta o temă de dezbatere pentru comisia de elaborare a noii Constituţii a României? Mă tem că nu. E mult mai importantă mică noastră luptă între preşedinte şi premier, oricare ar fi aceştia.

Acest text a fost publicat prima dată pe blogul personal.