Jocul de-a cifrele

Bancă Naţională a României a efectuat şi a trimis Guvernului un studiu de impact din care rezultă că băncile ar putea suferi un prejudiciu de 5 mld de lei (1,1 mld euro) dacă s-ar permite intrarea în vigoare, în 1 iulie 2013, a modificării art. 12-13 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive.

Aceste reglementări ar permite eliminarea din toate contractele de acelaşi tip ale unei bănci a clauzelor abuzive, ca efect automat al unei hotărîri judecătoreşti defavorabile băncii.

Simularea a luat în calcul toate clauzele care ar putea avea caracter abuziv şi, după toate probabilităţile, are în vedere doar două dintre băncile mari ale sistemului, pentru care chestiunea poate provoca destabilizare. 

Acest studiu de impact ne livrează mai multe probleme decît soluţii. Mă întreb dacă un studiu de impact proprius-zis şi efectiv nu ar fi trebuit să implice toate părţile - autorităţile (Guvern şi ANPC), clienţii băncilor, profesioniştii, alţii decît băncile, care utilizează în afacerile lor contract de adeziune, pre-formulate (pentru care nu există o posibilitate reală de negociere cu contra-partea), asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, Comisia Europeană etc. De asemenea, nu îmi rezultă dacă suma de 5 mld lei este anuală sau totală. În al treilea rînd, dacă este adevărat ce sugerează mass-media (invocînd „surse”),  că simularea ar avea în vedere doar două bănci, înseamnă ori că pentru celelalte bănci din sistem impactul noii reglementări este insignifiant, şi atunci nu înţeleg de ce legea ar trebui schimbată doar pentru doi subiecţi de drept, ori că studiul este făcut/promovat de aceste două bănci, şi atunci avem de-a face cu o gravă problemă etică.

 În al patrulea rînd, studiul de impact vorbeşte despre potenţiale pierderi suferite de bănci, fără a observa că, dacă sunt clauze abuzive în contract, atunci sumele obţinute de bănci din aplicarea acestor clauze (considerate de lege „lipsite de efecte faţă de consumator”) ar fi sume obţinute din plăţi ne-datorate. Deci, prejudiciul, dacă există, este suportat de client, căci el face plăţile nedatorate, şi nu băncile. În fine, ar fi extraordinar dacă am putea decela din acest studiu de impact acele clauze abuzive pe care însăşi BNR le consideră potenţial abuzive. S-ar vedea, în acest fel, opinia autorităţii bancare de control şi supraveghere relativă la această chestiune spinoasă a societăţii româneşti şi această opinie ar putea sta la baza unor hotărîri judecătoreşti constatatoare ale caractertului abuziv al acestor clauze sau ar putea uşura munca judecătorului în acest demers. Se pare, însă, că acest studiu de impact nu e public şi, de aceea, nu ştiu dacă poate purta acest nume consacrat de Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă.    

Observ că toată presa economică a preluat ideea după care băncile ar pierde 5 mld de lei dacă ar elimina clauzele abuzive din contractele cu consumatorii. Nu, băncile nu ar pierde nimic din acest demers. Băncile ar restitui ceea ce au primit de la clienţii lor de retail fără să li se datoreze. Aşa cum am spus, clienţii pierd din aceste plăţi nedatorate, iar pierderea este fie consumată, fie actuală şi, cu certitudine, va continua să se consume zi de zi, timp de încă 20-25 de ani, dacă aceste clauze abuzive se „cimenteaza”, rămînînd în contracte.

Nu, băncile nu ar pierde nimic din acest demers (n.r- eliminarea clauzelor abuzive din contractele cu consumatorii). Băncile ar restitui ceea ce au primit de la clienţii lor de retail fără să li se datoreze.

Observ şi că, în anul 2013, nicio bancă nu a mai cîştigat vreun proces la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În privinţa unei singure bănci s-au acumulat deja, în doar 3 luni (februarie a€“ mai 2013) un număr de nu mai puţin de 30 de hotărîri irevocabile defavorabile băncii. Insistenţa BNR de a avea judecăţi în aceste cauze doar la ÎCCJ este, de aceea, bizară.  

Pe de altă parte, pentru că tot vorbeam de omisiunea din această ecuaţie a „necunoscutei” numită clienţi de retail ai băncilor, reamintesc că în data de 26 martie 2013 am scris pe pagina mea de Facebook un text (rezumat mai jos) că titul de analiză succintă a unui atudiu de impact realizat de unii dintre clienţii care se luptă cu băncile, în alianţă procresuala, în procese colective. Aşa că nu se poate spune că aceşti oameni s-au dezinteresat de subiect. Dimpotrivă, au luat-o cu mult înainte BNR în realizarea unui astfel de studiu care a€“ veţi vedea mai jos - are un rezultat cifric frapant de asemănător cu cel „oficial” : pierderi de 1,3 mld euro anual. Ceea ce diferă este victima acestei pierderi. Este evident că BNR a vrut să omită aceste eforturi.

Aşadar :     

Reclamanţii din procesele colective contra băncilor ştiu că noi, cei implicaţi în procesele colective, am încercat în repetate rînduri să negociem, chiar şi prin implicarea unui mediator. Băncile în cauză nu au vrut negociere, ci "restructurare" individuală, fără prezenţa avocatului X. Dar asta nu e negociere. În niciun caz nu e parteneriat, căci partenerii sunt egali. Această restrcuturare impusă este păstrarea inegalităţilor tehnice, economice şi juridice care au permis înserarea şi utilizarea clauzelor abuzive în contracte. Şi atunci, cine se mai miră că aceşti oameni au plecat la război? Am fost obligaţi să o facem. 

Cred că la mediator mergi cînd recunoşti că ai o problemă. Exact ca atunci cînd mergi la psihiatru. Nu poţi cere şi obţine ajutor de specialitate dacă nu îţi cunoşti problema şi nu o recunoşti. Este onestitate faţă de ţine însuţi şi este temelia încrederii pe care vrei să o recâştigi. Atunci cînd mai mult de trei inşi diferiţi îţi spun că eşti beat, e timpul să te duci să te culci. Iar dacă problemă e cronică, e timpul să ceri ajutor de specialitate. Dacă o autoritate a Statului Român (ANPC) şi întregul sistem judiciar, inclusiv cel penal, îţi spune că ai în contract clauze abuzive, e timpul să analizezi cu luciditate această realitate. Faptul că doi-trei judecători îţi spun că nu ai probleme e o simplă amăgire.

O iluzie care costă nu doar banii pierduţi cu onorariile avocaţilor, ci şi pierderea încrederii clienţilor, transformată în ostilitate şi chiar ură. Această amăgire, singură, face ca realitatea juridică actuală să fie de-a dreptul intolerabilă clienţilor (nu este posibil ca la aceeaşi secţie a unei curţi, un client să beneficieze de o hotărîre total favorabilă, în timp ce şase sute de clienţi cu cauze identice să "beneficieze" de o hotărîre diametral opusă; nu este admisibil ca 3000 de "norocoşi" care au avut curajul de a da în judecată băncile să beneficieze de DAE de 3%, în timp ce ceilalţi 5,3 milioane de clienţi care nu au dat în judecată băncile să se afunde în DAE de 9-12%) şi băncilor (procese în 41 de judeţe şi în cîteva sute de localităţi unde sunt judecătorii, dintre care probabil 80% sunt favorabile clienţilor şi doar restul favorabile băncilor).

Realitatea este - aşa cum rezultă dintr-un foarte interesant şi consistent studiu de impact elaborat de clienţii care au dat în judecată băncile, în alianţa procesuală - că, din aplicarea în continuare a clauzelor abuzive cu care sunt "împănate" contractele de cedit bancar de retail, clienţii pierd în fiecare an peste 1,3 mld euro (în 20 de ani suma se ridică la 26 mld euro). Este o pierdere minimă, ponderată, cu referinţă la cele 10 bănci care sunt date în judecată în litigiile privind clauzele abuzive. Este vorba de plăţi pe care le fac clienţii în baza acestor clauze care sunt considerate de lege fără de efecte. Sunt plăţi nedatorate. Dacă banii aceştia ar fi acolo unde trebuie să fie, adică la clienţi, ei s-ar întoarce în consum, de unde economia şi-ar putea extrage resursele de reluare a creşterii. La fel şi bietul buget naţional.

Studiul a plecat de la o realitate uşor perceptibilă. După 2010, băncile au făcut profituri bune şi volume frumoase de vînzări din programul Prima Casă, unde DAE este, de regulă, 4-5%, adică un cost de două ori şi jumătate mai mic decît cel practicat de bănci în creditele date înainte de 2009, în perioada de boom economic. Celelalte tipuri de credite acordate de bănci (extrem de puţine, de altfel, comparativ cu cele 8 milioane de credite din perioadă 2005-2008) s-au aliniat la aceste costuri. Sunt cîştiguri rezonabile ale băncilor din aceste credite noi şi, foarte interesant, rate extrem de reduse de non-performanţă, adică oamenii îşi plătesc aceste credite. Aşa că studiul a"mers" pe ideea că tot ceea ce depăşeşte acest DAE de 4-5% intră în zona de clauză abuzivă.

Un contract care conţine clauze abuzive este un contract care produce pierderi clientului şi cîştiguri nelimitate băncii.

De aici concluzia că tot ceea ce se plăteşte de client peste acest DAE este o plată nedatorată. Deci o pierdere a clientului în favoarea băncii. Este vorba, în esenţă, de o rupere a echilibrului contractual, o negare a acelui principiu win-win de care vorbeşte Jimmy Carter, o negare a parteneriatului bancă-client într-un contract care se întinde pe 20-30 de ani. Un contract care conţine clauze abuzive este un contract care produce pierderi clientului şi cîştiguri nelimitate băncii. Or, cum spunea Jimmy Carter („unless both sides win, no agreement can be permanent” - nici un contract nu poate fi permanent dacă nu cîştigă ambele părţi), un astfel de contract nu poate fi permanent. Nu subzistă.
 
De la această ipoteză, chestiunea calculării pierderilor clienţilor devine simplă pentru economişti. Juridic, chestiunea e clară a€“ nu poţi cîştiga din prejudicierea altora. Iar dacă autorităţile te ajută să o faci, devin complice la ilegalitate.