Pentru producţia Teatrului Maria Filotti din Brăila, prezentată diseară la Unteatru, în Bucureşti, regizorii AndreişiAndreea (legat!) Grosu nu au păstrat nimic din decorul descris în didascalii, dar au preluat tonalitatea sumbră a acestui spaţiu sărac, neutru, care poate fi ultima haltă de nicăieri, a unui tren pierdut: o masă, două scaune şi câteva obiecte de recuzită sunt de ajuns, ca suport material, pentru intensa încleştare a mecanismului recriminatoriu, pus la cale de soţia disperată de dezastrul cotidian al unei căsnicii ratate.

O’Neill a scris monologul pentru stagiunea newyorkeză din 1916, a trupei Provincetown Players, cu care lucra, iar la premieră a „apărut“ chiar el în scenă, introducându-şi mâna printr-o uşă întredeschisă, aceasta fiind, în versiunea scrisă, singura apariţie a soţului, care este doar  o prezenţă mormăitoare, iar în final puternic zgomotoasă, dincolo de perete. AndreişiAndreea Grosu au interpretat în felul lor această absenţă, transformând-o într-o ardentă prezenţă, mută de vorbe rostite, dar asurzitoare de grăitoare gesturi şi expresii corporale, ale soţului scriitor, alcoolic, adulter şi şomer.

Epurând spaţiul de orice detaliu inutil, regizorii au mizat totul -şi au câştigat- pe intensitatea forţei expresive a celor doi actori: între gesturile mecanice, dar meticuloase, ale pregătirii micului dejun din fiecare dimineaţă şi dorinţa de a smulge o reacţie din partea unui soţ inert, Mihaela Trofimov spune contorsionat, ca un imens reproş, povestea lor, cea a eşecului în care a ajuns o relaţie începută în iubire. Iar Richard Bovnoczki, marele „tăcut“ al spectacolului, înregistrează cu fiecare fibră a fiinţei sale, tensionate până la explozie, fiecare reproş, fiecare tentativă de vagă apropiere.

Regizorii şi actorii au păstrat şi au pus în valoare forţa apăsătoare a cuvintelor, pe care tânărul O’Neill, fermecat de piesele lui Strindberg, le-a ales astfel încât să atârne ca nişte ghiulele de gâtul femeii (şi al bărbatului), dar în noua montare ei au adăugat ansamblului, un al doilea limbaj, la fel de puternic, la fel de expresiv ca primul, cel al corpului. Şi nu în maniera stanislavskiană a gestului revelator pentru o atitudine interioară, ce însoţeşte comunicarea verbală, ci făcând din expresia facială, postura corporală, mişcarea ochilor, senzaţia tactilă şi senzaţia spaţiului din jur, pe care spectatorul le citeşte în cei doi actori, un sistem de comunicare artistică, ce susţine cu mijloace proprii, sensurile adânci ale acestei drame, ale universului depresiv, ce va deveni şi marca marilor piese de mai târziu,  ale lui O’Neill, care îi vor aduce în 1936, Premiul Nobel pentru Literatură.    

De aceea, producţia nu este consumatoare de energie doar pentru actori, ci şi pentru public, fiindcă necesită o concentrare maximă, întrucât cea mai mică mişcare a degetului, cel mai mic scâncet, zgomotul enervant al unghiilor rupte de tăblia mesei sau abia vizibila încordare a jugularei actorului, alături de şuvoiul de vorbe şi mişcările limitate din acest spaţiu al sărăciei afective absolute au o semnificaţie, nu însoţesc sensul, ci îl creează.

Şi nu sunt univoce, fiindcă cei doi actori îşi încarcă din plin, cu umanitate, personajele acestea aflate la capăt de drum: Mihaela Trofimov nu are doar duritatea reproşurilor unei  soţii cicălitoare, dezamăgite şi înşelate, are şi un fir de căldură, de graţie, de speranţă, în tot ce face, care ne lasă să ghicim că între ei n-a bătut întotdeauna vântul discordiei. Iar Richard Bovnoczki îşi face „absenţa“ atât de puternic-prezentă, prin mijloace pe care adeseori arta teatrală le-a trecut în plan secund, de când a dat prioritate absolută cuvântului rostit. Studenţii la psihologie socială ar avea ce studia, urmărindu-l în Before Breakfast, pentru că felul în care el foloseşte spaţiul din jurul trupului său, spaţiul său personal, pentru a marca tipul dual de relaţionare pe care îl are cu soţia sa, este semnificativ pentru maniera în care îşi doreşte protejată intimitatea în bula lui, fiind, în acelaşi timp, total dependent de cealaltă. Mândrie şi neputinţă, îngemănate.

Găsim în această piesă de nici 10 pagini atmosfera, problematicile si personajele depresive, din marile texte de mai târziu. Şi găsim probabil şi ceva elemente autobiografice, O’Neill însuşi suferind de alcoolism (ca şi tatăl, unul din fraţii săi şi mai târziu, unul din fiii săi, celălalt sinucigându-se şi el, consumator de droguri). Dar găsim mai ales două personaje despuiate până la oase, de orice iluzii ale fericirii de cuplu. 

Se spune că într-o seară O’Neill, fiu al unui cunoscut actor irlandez emigrat în America, s-ar fi întrebat, cu un rânjet: oare cât va rezista publicul la un monolog? Şi a scris apoi Before Breakfast, ca pe un experiment, la repetiţiile căruia se tot întreba cât vor rezista spectatorii în sală. De altfel, acesta a fost şi argumentul - că este un experiment - pentru a apăra monodrama de acuzaţia că este un text minor. Şi acest experiment cu puterea de rezistenţă a publicului l-a ajutat în scrierea următoarelor sale texte.

Am văzut această producţie a Teatrului Maria Filotti, în deschiderea interesantului Festival „Zile şi Nopţi de Teatru la Brăila“, la cea de a XII-a ediţie a sa, în septembrie 2018. Experimentatul director al Teatrului şi al Festivalului, Lucian Sabados, a simţit atunci nevoia să prevină şi el publicul că va fi martorul unei experienţe artistice mai speciale, conexe temelor legate de comedie, ale manifestării anuale. Şi-a asumat un risc, asemenea autorului, acum mai bine de 100 de ani, încredinţat că, dincolo de categorii stilistice, ceea ce rămâne valabil, în orice timp şi în orice loc, este intensitatea autenticei trăiri artistice. Căci, spre deosebire de alte arte „mediate“, aceasta face teatrul (când e bine făcut): îl prinde pe spectator în dansul de foc al emoţiilor directe şi (eventual) îl eliberează de angoasele sale.

Este ceea ce face, la un nivel de performanţă maximă, Before Breakfast, prezentată pe 29 ianuarie 2019, ora 19, la Unteatru. Nu rataţi o rară experienţă artistică! Mai ales cǎ spectacolul va mai reveni în Sfinţii Apostoli, ca invitat.

Before Breakfast
de Eugene O`Neill

O productie a Teatrului Maria Filotti din Braila

Versiune scenică şi regie artistică: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturica

Distribuţia:
Doamna Rowland – Mihaela Trofimov
Alfred – Richard Bovnoczki