Sfârşit de capitol

Fratele cel mare are patruzeci de ani. Aparent, e un om împlinit. Un om care şi-a găsit un rost în viaţă. Un rost solid. S-a căsătorit atunci când „a trebuit”. Are doi copii. Practică o profesie „necreativă”, dar care îi asigură un venit substanţial. Aproape că trăieşte „pe picior mare” şi, fără doar şi poate, vrea ca lucrul acesta să se ştie.

E elegant, se îmbracă cu gust Nu bea orice, nu mănâncă orice. Nu se lasă înşelat de mărfurile pretins „de firmă”, dibuieşte fără probleme lucrurile contrafăcute. Se prinde repede că berea zisă belgiană, vândută în tot felul de localuri fie ele chiar „curăţele”, nu e belgiană, iar cea mexicană, încă şi mai puţin mexicană. Lucrează în domeniul „exactului”, e un om al „exactului” şi vrea ca toţi cei ce îl înconjoară să îi semene. Să fie riguroşi, calculaţi, atenţi la fiecare vorbă pe care o scot pe gură. Bunăoară, vrea să ştie de ce spune cineva „mulţumesc”, deşi nu ar avea nici un motiv să mulţumească. Sigur, Fratele cel mare nu e robot. Nu e tocmai bărbatul perfect. Îşi mai permite mici derapaje conjugale şi pentru a se feri de ochi indiscreţi recurge la garsoniera fratelui cel mic.

Fratele cel mic se află la polul exact opus. E cu zece ani mai tânăr, iar la cei treizeci de ani deja împliniţi nu are prea multe certitudini. Încă îşi caută un rost. Trăieşte din expediente. Aspiră la gloria literară. E un amestec indistinct de Treplev şi de Trigorin. Asemenea acestuia din urmă îşi notează mereu, te miri unde, câte un detaliu, câte o propoziţie. Poate că se va servi de ele cândva, în vreo nuvelă. E prost îmbrăcat, nici nu se spală prea des. Oricum, nu atât de des precum ar dori Fratele cel mare. Care tocmai e pe punctul de a-şi mai înşela o dată nevasta, aşa că are nevoie de garsoniera mezinului. Avea cândva o cheie, dar a pierdut-o. Spre a intra în posesia unei dubluri, Fratele cel mare se întâlneşte cu Fratele cel mic. În două rânduri.

„Cheia”, la Teatrul „Regina Maria” din Oradea  FOTO Adriana Grand

Aceste două întâlniri fac substanţa a cam jumătate din piesa Cheia a dramaturgului maghiar contemporan Forgách András. Ceea ce înseamnă că aproximativ jumătate din spectacolul de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, spectacol în care regizorul Victor Ioan Frunză a lansat în premieră naţională respectiva scriere, stă pe umerii interpreţilor celor doi fraţi: Daniel Vulcu şi Pavel Sîrghi. Din când în când, dialogul lor, uneori de absurdoid, mereu în contradictoriu, marcat pe alocuri de acute, de enervările reale sau simulate ale Fratelui cel mare, de accesele sale de superioritate, de datul său în spectacol, de înclinaţia lui de a-i umili un pic pe toţi cei din jurul său, dialog relevând deosebirile dintre cele două personaje, e întrerupt de apariţia Chelnerului, interpretat de Petre Ghimbăşan. Mereu calm, enervant de calm, veşnic respectuos, prea respectuos. Un om care mulţumeşte pentru orice. Spre iritarea crescândă a Fratelui cel mare. Chelnerul pare a fi, în realitate, actor fără angajament, aşa că joacă un rol. Acum dă semne că se amuză în secret. Vrea să vadă până unde merg diferenţele dintre cei doi. Şi cu toate că nici o replică la care asistă el, chelnerul-actor, nu lasă a înţelege că cei doi clienţi ai săi, atât de diferiţi, ar fi fraţi, omul nostru, omul în negru înţelege repede acest lucru.

Cea de-a doua parte a piesei şi a spectacolului se petrec în dezordonata garsonieră a Fratelui cel mic. Cvasi-absenţa de evenimente din prima parte e compensată de supra-abundenţa de întâmplări din cea de-a doua. O supra-abundenţă din specificul vodevilului. În această parte, plouă cu istorioare de amor şi de alcov şi cu întâlniri cu personaje care mai de care mai ciudate. Care nu se ştie cum dar se cunosc. De la cea mai nouă amantă a Fratelui cel mare (Georgia Căprărin) la băiatul ce oferă plăceri tarifate Fratelui cel mic (George Dometi). Care avusese o legătură de convenienţă, de suprafaţă cu amanta propriului frate. De la soţia acestuia (Corina Cernea), care ştie foarte bine că e înşelată, drept pentru care înşală şi ea, la ciudatul, necontrolatul rocker metamorfozat în băiat ce livrează pizza la domiciliu (Alin Stanciu). Totul completat de apariţia neaşteptată a părinţilor celor doi fraţi. O mamă de peste 60 de ani, mamă „mămoasă” din cale afară, excesiv de grijulie (Marlena Prigoreanu), şi un tată cu zece ani mai vârstnic (Ion Abrudan). Bolnav de alzheimer, mereu speriat, detestat de fiul său cel mare pe care, fireşte, nu îl recunoaşte, îl confundă cu altcineva.

Când totul pare a se linişti, când musafirii nepoftiţi pleacă pe rând pe la casele lor, în piesă şi pe scenă rămân din nou cei doi fraţi. Care se arată a fi cu totul altfel decât în prima parte. De abia acum măştile cad cu adevărat. De abia acum înţelegem cheia piesei. De abia în această secvenţă a „beţiei porceşti” a celor doi, secvenţă în care Fratele cel mare îi reproşează constant Fratelui cel mic că doar în posesia lui s-ar afla toate fotografiile, fotografiile copilăriei şi ale adolescenţei, ne devine cu adevărat limpede că ceea ce s-a întâmplat sub ochii noştri, în vecinătatea noastră, a spectatorilor, în imediata noastră apropiere (spectacolul se joacă cu publicul pe scenă) a fost un fel de rămas bun. Un rămas bun târziu spus copilăriei şi adolescenţei. Un sfârşit de capitol marcat de revărsarea de fotografii de odinioară asupra trupului îmbibat de alcool al Fratelui cel mare.

Fără doar şi poate, Cheia e ceea ce se cheamă o piesă bună. Bună, dar capricioasă. Mai capricioasă decât alte surate ale ei din literatura dramatică de azi. Nu se poate monta oricum. Cheia nu se salvează de la sine, doar prin replicile şi situaţiile ei comice. Mai mult decât altele, piesa aceasta are nevoie de regizorul capabil să îi facă prima parte mai puţin aridă decât e. De actorii apţi să compenseze prin jocul lor această ariditate evidentă. Discuţionismul ei riscant. Victor Ioan Frunză s-a dovedit a fi regizorul potrivit. Regizorul bun meseriaş, regizorul inventiv, regizorul creativ, regizorul-artist, regizorul mereu prezent ce se face remarcat printr-o prezenţă de o discreţie exemplară. În fine, regizorul-pedagog. Daniel Vulcu şi Pavel Sîrghi sunt şi ei interpreţii de care avea nevoie spectacolul. Actori care se află mereu în scenă preţ de aproape două ore cât durează reprezentaţia. Misiune deloc simplă, dusă la capăt nu fără efort, dar nu fără succes. Şi care, fără doar şi poate, au avut multe de învăţat sau de reînvăţat cu ocazia acestei reîntâlniri cu regizorul Victor Ioan Frunză şi cu scenografa Adriana Grand. Care a conceput iarăşi un decor surprinzător. În primul rând prin felul în care scenografa ştie să folosească spaţiul. Să îl facă mai amplu, mai larg decât e în realitate. Iată, după ce, înainte de începerea reprezentaţiei, aruncând o privire în caietul de sală, găseşti precizarea că acţiunea se petrece „într-o cafenea şi într-o garsonieră” şi vezi minuţia dotării cafenelei în cauză, nu se poate să nu te întrebi unde va mai fi loc şi pentru garsoniera cu pricina. Mai ales că ai fost prevenit că spectacolul se joacă fără pauză. Uite că se poate. Spaţiul garsonierei apare şi nu oricum. Ci în cele mai mici detalii. Ceea ce nu e de ici-colea. E tehnică desăvârşită. Dar, mai presus de toate, e artă. Artă adevărată.

Teatrul „Regina Maria” din Oradea- CHEIA de Forgách András; În româneşte de Anamaria Pop;

Dramaturgia: Budaházi Attila;

Versiunea scenică şi direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză;

Decorul şi costumele: Adriana Grand;

Cu: Daniel Vulcu, Pavel Sîrghi, Petre Ghimbăşan, Georgia Căprărin, George Dometi, Corina Cernea, Alin Stanciu, Marlena Prigoreanu, Ion Abrudan;

Data reprezentaţiei: 6 mai 2015