Un om înzestrat cu un înalt simţ moral. Cititor de ziare şi revoltat că autorităţile din oraşul în care locuieşte, autorităţi pe care şi el le plăteşte din taxele şi impozitele achitate regulat, nu îşi fac datoria şi nu dau mai repede de dezaxatul ucigaş în serie de prostituate. Tatăl, aşa comme il faut cum e el, are totuşi propriile cochetării. Nu vrea să pară îmbătrânit înainte de vreme drept pentru care, atunci când fiica lui, Olga, are primul ei prieten, pe Paul, i se pare cât se poate de firesc ca acesta să îl viziteze pe el şi pe soţia lui la ei acasă şi să îl invite să îl tutuiască. Că doar graniţele dintre generaţii s-au şters, nu-i aşa?

Mama e o femeie ajunsă la 45 de ani. Nu e foarte încântată de aceasta, vrea să pară mai tânără. Mult mai tânără. E puţin neglijată de soţul ei, dar nu e dispusă să facă o tragedie din aceasta. Cel puţin pentru moment nu s-a gândit să îl înşele. Fără doar şi poate e open mind, nu are nici un fel de inhibiţii în faţa propriilor copii. Face duş fără perdea în faţa propriului fiu. Nu simte nevoia să le dea nici un fel de explicaţii despre faptul că, în realitate, nu mai sunt copii, că sunt în plin proces de transformare fizică şi comportamentală.

„Chip de foc”, la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti   FOTOGRAFII de Maria Stefănescu

O transformare ce nu îi ridică prea mari probleme Olgăi pentru care perioada pubertăţii a trecut fără a fi înregistrate incidente majore. Olga îşi doreşte o relaţie cu un  băiat, iar întâlnirea cu Paul, tânăr modern, cu motocicletă ultimul tip, frumuşel, încântat de sine şi de propria-i făptură, provoacă mici deranjamente doar când acesta arde etapele, iar Olga îşi sacrifică virginitatea. Singurul om cu probleme din familia aceasta aproape perfectă, ce funcţionează cu o rigoare germană şi cu o precizie elveţiană, e Kurt. A ajuns la vârsta pubertăţii şi nimeni nu are timp să îi explice semnificaţia trecerii şi ce înseamnă “deşteptarea primăverii” cu seismele fiziologice aferente.  Kurt se detestă în primul rând  pe sine, îşi urăşte propriul corp, e îngrozit de felul în care a venit pe lume. Se închide în propriul eu, dar tatăl, omul  cumsecade, nu are timp să observe că ceva nu e tocmai în regulă cu propriul fiu, punându-i micile aberaţii comportamentale pe seama pubertăţii. Aberaţiile cu pricina devin tot mai evidente dar şi mai primejdioase în clipa în care Olga îl cunoaşte pe Paul. Iar când între cei doi îndrăgostitţi intervine un moment de criză îşi face loc începutul dezastrului, adică incestul. Grozăviile se accentuează, iar Kurt se automutilează într-un incendiu provocat chiar de mâna lui. Când, în sfârşit, mama şi tatăl Olgăi şi al lui Kurt realizează primejdia, cei doi tineri plănuiesc incendierea casei. Amânată doar de momentul paricidului şi de revenirea la o târzie luciditate a Olgăi.

„Chip de foc”, la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti   FOTOGRAFII de Maria Stefănescu

Toate aceste grozăvii reprezintă substanţa dramatică a piesei Chip de foc, una dintre primele din creaţia lui Marius von Mayenburg, unul, dacă nu cumva chiar cel mai jucat dramaturg german contemporan. Chip de foc a însemnat o revelaţie europeană prin anii 2000-2001, atunci când a fost jucată la Festivalul de la Avignon. Piesa a intrat rapid în multe repertorii, a ajuns şi în România graţie unui spectacol montat în 2004 la Teatrul “Odeon” de Felix Alexa.

Textul  nu e foarte uşor digerabil. E greu de acceptat că nu băgăm de seamă că unii dintre semenii noştri au comportamente atât de deviante.  E greu de admis că astfel de comportamente există. “Tinerii noştri nu sunt precum Kurt, copiii noştri nu se comportă astfel”, ne spunem cu teamă, într-o fragilă şi neconvingătoare tentativă de autoliniştire. Nu ne dăm seama că argumentul acesta seamănă, până la un punct măcar, cu cel folosit de Nicolae Ceauşescu spre a respinge, în primii ani ai domniei sale, Reconstituirea şi în 1984 Faleze de nisip. Iar dacă totuşi ne luăm inima în dinţi şi introducem în repertorii Chip de foc, şi am făcut-o destul de des, avem grijă să le solicităm regizorului şi actorilor un pic  de milă. Un pic de prudenţă de teamă să nu şocăm prea din cale afară spectatorii.

„Chip de foc”, la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti   FOTOGRAFII de Maria Stefănescu

Iată ce îi reproşez în primul rând şi cel mai apăsat regizorului Vlad Cristache, semnatarul montării de la Teatrul “Toma Caragiu”. O montare posibilă, bună chiar, dar prea temperată, prea temătoare că ar putea supăra pe cineva, că ar putea şoca oamenii cumsecade şi normali ai urbei. Prea neprovocatoare de surprize, prea negeneratoare de întrebări, cu atât mai puţin de insomnii.  Cu idei enunţate, dar neduse până la capăt. Cun un brechtianism  filtrat. Cu un prefinal oarecare, compensat de un final spectaculos, exploziv, aşa cum ar fi trebuit să fie întreaga reprezentaţie. Cu un Kurt riguros interpretat tehnic de niţeluş prea blajinul Ionuţ Vişan (minus problemele de dicţie şi cele ce ţin de emisie). Ionuţ Vişan e un Kurt revoltat, însă neatins de nebunie.  Cu un tată (Ioan Coman) şi o mamă (Delia Nartea) comme il faut. Dar parcă prea comme il faut. Cu o Olga bună (Florentina Năstase) şi cu un Paul foarte bun, Cristian Popa arătându-se în acest spectacol cu totul altfel decât îl ştiam până acum. Acest cu totul altfel însemnând o creştere profesională evidentă.

Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti- CHIP DE FOC de  Marius von Mayenburg;

Traducerea: Victor Scoradeţ;

Regia: Vlad Cristache;

Scenografia: Vladimir Turturică;

Cu: Ionuţ Vişan, Florentina Năstase, Ioan Coman, Delia Nartea, Cristian Popa;

Data premierei: 3 iunie 2014