Fireşte că trebuie să ţinem seama şi de faptul că Naţionalul de azi este un colos cu anvergura, dar şi riscurile mall-ului cultural, printre riscuri cel mai nefericit fiind acela de a alunecare a mallului în bogata şi pestriţa înfăţişare a talciocului cultural.

N-am să mai amintesc de promisele şi uitatele restaurante şi cafenele, venind să „coloreze“ atmosfera teatrală, să pigmenteze boem altarul unei scene naţionale în înţelesul, recunosc, conservator al ideii de Naţional şi de Prima Scenă Naţională, mall-ul oferind, ca şi talciocul care pândeşte – dar nu obligatoriu – multiplele scene care ar putea găzdui şi „experienţe“ ca în piaţă de Ziua Mărţişorului.

N-am să mai amintesc nici despre evenimentele sălilor expoziţionale, fiindcă nu se mai vorbeşte nici despre ele, deşi debutul acestora fusese promiţător.

Mă întorc, aşadar, la Testamentul Societăţii Dramatice care cerea imperios pentru asigurarea Programului repertorial al unui Naţional autoritatea exigentă a unui Consiliu – aşa cum se poate vedea în Testament – alcătuit atunci din mari personalităţi ale culturii româneşti. Amintirea prezenţei acestui Consiliu din care făceau parte şi marele scriitor şi om politic Ion Ghica - viiitor director al Primei Scene - precum şi mari actori consacraţi de roluri jucate regeşte nu poate decât să ne îndemne la cerinţa existenţei unui asemenea Consiliu şi azi. Un asemenea Consiliu ar feri sigur alunecarea amintită a mallului cultural şi ar păstra rigoarea cu care într-o stagiune fiecare scenă ar fi dedicată unui anume repertoriu: spectacol experimental, de debut dramaturgic românesc, de trupă tânără capabilă să asigure viitorul ideii de mare trupă teatrală, cum a fost, de pildă, sub direcţia lui Zaharia Stancu şi a personalităţilor care îl înconjurau, trupa de comedie a lui Sică Alexandrescu, trupă cu care Naţionalul a cucerit premiul I la Moscova, la Festivalul Internaţional Gogol, jucând „Revizorul“ sau a cucerit premiul I la Veneţia, la Festivalul Internaţional Goldoni, cu „Bădăranii“, în prezenţa lui Hemingway – un celebru colectiv care a consacrat scenic Trilogia satirică a lui Caragiale, în frunte, desigur, cu o „Scrisoare pierdută“.

Despre această trupă tânără se cuvine să se vorbească mereu în ansamblul Programului unui Naţional.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Naţionalul condus tot de un Actor, Radu Beligan, când noua trupă tânără a debutat, continuînd trupa lui Sică Alexandrescu cu „Danton“ de Camil Petrescu, spectacol în regia lui Horea Popescu, cu Mircea Albulescu în rolul titular.

Trupa tânără, trupa care să asigure viitorul unei scene naţionale a fost şi obsesia lui Liviu Rebreanu şi din această obsesie am tras şi eu toate învăţămintele, trupa tânără a direcţiei mele debutând cu „Mofturi la Union“, pe scena experimentală Camil Petrescu şi apoi pe scena sălii Liviu Rebreanu cu „Visul unei nopţi de vară“ şi „O noapte furtunoasă“, ca să se consacre cu „O scrisoare pierdută“ pe scena Sălii mari, care se numea chiar sala I.L.Caragiale.

Din păcate, această trupă tânără s-a risipit după anul 2004.

O Scenă Naţională are îndatorirea să înscrie între realizările ei numeroase, odată cu un repertoriu program de cultură şi educaţie, de racordare la scrisul dramaturgic european şi nu numai al timpului, are datoria, zic, să impună în conştiinţa publicului şi spectacole eveniment în înţelesul de valoare de excepţie.

Aşa a fost „Danton“-ul de sub directoratul lui Beligan, de pildă, aşa au fost mai târziu pe o scenă mică din Sărindar „Maestrul şi Margareta“ şi „Richard al III-lea“, aşa a fost pe scena mare a Naţionalului „Tache, Ianche şi Cadâr“, spectacol-eveniment cuceritor semnificativ al tinerei generaţii de spectatori, spectacol clasic în cel mai deplin înţeles al cuvântului, aşa a fost spectacolul „Apus de Soare“, regizat de cineastul de elită Dan Piţa, în scenografia tulburătoare a lui Mihai Mădescu, spectacol luat cu asalt de marele public şi de tineret, neapărat, spectacol despre care, la premiera oficială, Preafericitul Patriarh Teoctist a spus „a fost cea mai frumoasă liturghie la care am participat!“ Spectacolul era dedicat comemorării naţionale a voievodului Ştefan cel Mare.

Nu vreau să forţez tendenţios comparaţia propusă la începutul acestor însemnări, dar nici nu pot să nu observ că pentru Centenarul Unirii, pe aceeaşi scenă mare, s-a jucat sub titlul „Pădurea spânzuraţilor“ o dramatizare a romanului „originală“ cu tot dinadinsul, în care s-a apelat, neinspirat, la momente de cel mai prost gust, trimiţând la nuditate şi la trivialitate, care obligau teatrul să recomande reprezentaţia cu un sever avertisment: Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani: scene care îi pot afecta emoţional, nuditate, scene cu conotaţie sexuală, durată care le depăşeşte capacitatea de atenţie. Din cauza efectelor stroboscopice şi de lumină, de scurtă durată şi intensitate, spectacolul nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate şi celor care suferă de epilepsie!“

Sigur că aici mie mi se pare alunecarea de la mall la talcioc mai mult decât vizibilă şi chiar îngrijorătoare pentru o scenă naţională, chiar şi ţinând seama de alunecarea viguroasă a multor scene spre promovarea fără nicio oprelişte a sexualităţii şi vulgarităţii până la obscenitate şi în imagine şi în limbaj, ce nu s-ar cuveni să fie întâlnite în niciun caz sub bolta unei Scene Naţionale.

Acum îmi dau seama că alunecarea cerând imperios un avertisment ca acela de mai sus nu e chiar întâmplătoare la Naţional sau poate e doar scăpată de sub control.

În spectacolul cu „Livada de vişini“ de Cehov, care se joacă pe scena Sălii Mari cu spectatorii pe scenă, la doi metri de actori, personajul Lopahin, în vederea unei declaraţii de iubire, se dezbracă la „nudul gol“, la doi metri de spectatori!, ca să-şi spună of-ul, cu hainele ţinute în loc de celebra frunză. Tot în acest spectacol, personajul Ranevskaia e pus de regizor să se dezbrace, ca să facă baie, fireşte, goală, într-o cadă, secvenţă în care personajul e văzut de public prin transparenţa unui perete de pânză.

Sunt accente care nu numai că nu adaugă nimic genialităţii lui Cehov şi nu îmbogăţesc universul poetic cehovian, dar chiar îl desfigurează.

Am ales pentru discuţia noastră doar două sau trei exemple care nu pot să nu atragă atenţia cu privire la Programul unei Scene Naţionale şi nu pot să nu trezească nedumeriri.

Iată de ce revin asupra Testamentului Societăţii Dramatice, care punea în jurul managerului – cum i se spune acum – actor, regizor sau personalitate a culturii un consiliu artistic.

Sunt actori care izbutesc să lase şi în ipostaza de interpreţi şi în aceea de manageri o amintire care să se lege de numele lor. Un mare actor poate intra în memoria spectatorilor şi printr-o singură replica dintr-un rol, replica spusă cu virtutea talentului său inconfundabil.

Sper să nu greşesc prea mult, dar mă tem că actorul-manager despre care se înţelege că vorbim s-ar putea să rămână, ca actor, printr-o singură replică arhicunoscută din debutul la TV al spectacolului Revoluţiei, replică-îndemn care a şi intrat în folclor, numele andrisantului urmând să fie înlocuit după nevoie:

˗..., fă-te că lucrezi!“