PORTRET Leopoldina Bălănuţă, tragica doamnă a teatrului cu voce de înger: „Cea mai mare nefericire e să n-ai nevoie de cultură“

Figură mică, cu tunsoare pixie şi ochi arzători. Ochelari mari, rotunzi, cu lentilă groasă şi o voce caldă, timidă, invers proporţională cu ei. Părea un personaj tragic din operele greceşti, însă seriozitatea şi tristeţea îi dădeau un aer parizian. Leopoldina Bălănuţă a fost un artist de teatru complet. Nimeni nu ar putea să o descrie mai bine decât Emil Botta: „Poldi este o poezie pe care n-am apucat s-o aştern pe hârtie“.

Se spune că arta se naşte din suferinţă. Iarna geroasă a anului 1934 a pus viaţa Leopoldinei Bălănuţă sub semnul dramaticului. Era 10 decembrie când a venit pe lume, în casa bunicilor ei din Hăulişca, un sătuc din Vrancea. „M-am născut la 12.00 noaptea. Era începutul unei ierni cumplite şi m-au declarat pe 10 decembrie. În noaptea aceea, tata se întorcea de la deal cu căruţa cu fân. Nu s-a uitat la mine vreo două săptămâni, mi-a povestit el mai târziu, pentru că voia băiat“, mărturisea ea într-un interviu.

Poldi, cum a fost alintată toată viaţa, era fata cea mică a preotului Neculai Bălănuţă şi a Sandei, femeie cu frica lui Dumnezeu, dar cu ambiţii pământeşti mari pentru cele două fiice ale sale. În vara lui 1935, preotul primeşte o promovare: i se acordă parohia bisericii din Păuleşti, o localitate vecină. Aşadar, familia se mută, dar vremurile bune sunt pe cale de a se sfârşi.

Viitorul în timpul războiului

Foto: Leopoldina Bălănuţă,
o actriţă care a ştiut să aştepte rolurile potrivite;

Când Poldi trebuia să intre în clasa întâi era 1941. Cel
de-Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare şi îşi cerea oamenii pe front – preotul Bălănuţă fusese chemat la datorie, să se alăture în Campania de Est a Armatei Române, în calitate de confesor militar. Rămasă capul familiei, Sanda a hotărât că pentru fetele ei, cel mai importat lucru este să aibă parte de o educaţie aleasă, indiferent de sacrificii. Aşa că le-a trimis pe Leopoldina şi pe Claudia tocmai la Focşani, la Şcoala de Fete nr. 4. Vremurile erau grele, iar cei 60 de kilometri pe care îi aveau de parcurs până în locul unde li se promitea un viitor mai bun le făcea şi mai amar traiul.

„Fără exagerare şi fără patetism, copilăria mea pot spune că a fost un rai. Pe atunci, aşa îmi închipuiam eu că trebuie să fie în Rai, tot ceea ce însemna ţinutul Vrancei. (…) Când a trebuit să merg la şcoală, la Focşani, am suferit cumplit. Chiar şi acum resimt acel dor sfâşietor după locurile natale. (...) Tata era preot, deci mereu legat de oameni, iar eu, la numai 3 ani, stând în braţele bunicii, rosteam «Crezul» în biserică. Apoi, la superbul teatru din Focşani, am trăit bucuria de a-i vedea jucând, în repetate rânduri, pe doamna Aura Buzescu sau pe actorii George Vraca, Ion Manolescu şi mulţi alţii“, povestea actriţa în iulie 1996.

Viaţa Leopoldinei a fost mult timp plină de nelinişti şi dureri – cele palpabile, catastrofale, de nestins. În vara lui 1944, tatăl ei fost prins de către sovietici. Doi ani nu a mai ştiut nimeni de el; doi ani în care, indiferent de lipsurile războiului, Poldi trebuia să meargă mai departe la şcoală. E greu de construit un viitor când moartea dă târcoale. În 1948 termină şi clasa a IV-a gimnazială la Liceul de Fete din Focşani. Între timp, tatăl ei s-a întors acasă, războiul s-a terminat, dar capitolele întunecate au continuat: episodul comunism.

Paradisul din cufărul cu cărţi

Deşi pentru o perioadă, Neculaie Bălănuţă capătă funcţia de protopop şi preot la Capela Militară, iadul nu îşi terminase treaba cu omul bisericii. În vara lui 1958 este săltat de Securitate şi condamnat la 36 de luni de muncă într-un lagăr pentru bănuiala unor activităţi de legionarism înainte de 23 august 1944. A stat un an în lagărul de la Culmea, iar până la liberare, la 23 februarie 1961, a fost închis la Periprava.

Leopoldina şi sora ei, Claudia, sunt repartizate de către nou-instauratul regim comunist la Jariştea, în calitate de profesoare suplinitoare. Despre perioada petrecută acolo, cea care peste ani avea să devină una dintre cele mai importante artiste ale scenei româneşti povestea într-un interviu: „Atunci am învăţat, poate, că tot răul este spre bine. La Jariştea am fost cazată în casa unui burghez, fost primar. Când l-au alungat din comună, a lăsat în pivniţă nişte cufere mari din nuiele pline cu cărţi. Nici nu ştiu cum le-am găsit, sora mea şi cu mine. Important este că le-am găsit şi asta a transformat acei doi ani din viaţă la Jariştea într-un paradis...“.

Ceea ce contează pentru mine, lucru pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa.

„Puterea de a aştepta“

Leopoldina Bălănuţă a încercat de trei ori să îşi înceapă viaţa, ca în basme. Rolul Spânului era aici regimul comunist – istoricul familiei, mai precis al tatălui, îi eclipsa talentul. Dar ea ştia una şi bună: voia să intre la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). „Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am niciun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, lucru pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine, aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire“, spune Leopoldina Bălănuţă în volumul „Actorul în căutarea personajului“.

La IATC intra de fiecare dată cu nota 10, dar dosarul nu-i era favorabil. Totuşi, anul 1953 a fost cu noroc – şi nu doar pentru ea, ci pentru întreg teatrul românesc. La clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu s-a fabricat o întreagă generaţie de artişti: Florin Piersic, Cosma Braşoveanu, Ioana Bulcă, Lucia Mara, Dumitru Furdui. Într-un interviu acordat lui Iosif Sava, Poldi povestea cum a reuşit să treacă proba eliminatorie a comuniştilor: „Am intrat prin negocieri“, i se destăinuia actriţa lui Iosif Sava, la una din seratele acestuia. „Rector era un domn Popescu, cam negricios la faţă, pe care l-am întrebat dacă are şi el copii. M-am angajat să obţin pe tot parcursul studiilor numai note de 10. Cred că i s-a făcut milă de mine şi m-a trimis la clasa doamnei Marietta Sadova, căreia i-am explicat ce se întâmplase. M-am ambiţionat şi toată facultatea am obţinut numai note de 10. O singură dată am luat un 9, dat de marele profesor Tudor Vianu la Estetică, deşi meritam 8 sau chiar 7. Domnul profesor era foarte generos cu studenţii“.

Foto: Alături de Lazăr Vrabie, în „Sabia lui Damocles“; Sursa: Arhiva TVR

În 1957, Poldi termina cursurile Institutului de Teatru – spectacolul de absolvire era „Peer Gynt“, de Henrik Ibsen, în regia lui Dinu Ernescu, jucat alături de Florin Piersic. Rolul lui Åse, văduva tragică, avea să o urmărească toată viaţa. În toamna lui 1958, ea şi câţiva alţi colegi din aceeaşi generaţie au fost repartizaţi la Piatra Neamţ. „A fost o perioadă foarte grea, dar şi… foarte frumoasă. Fiindcă teatrul încă nu era amenajat, prima jumătate a stagiunii am petrecut-o în turneu prin fosta regiune Bacău. Era şi foarte obositor, dar eram tineri, eram la începutul activităţii noastre artistice şi aveam toate calităţile unui colectiv omogen şi entuziast: gusturi şi afinităţi comune, stil de joc asemănător, optimism şi încredere în talentul nostru. În asemenea condiţii, şi maturizarea artistică s-a produs mai repede, fiecare dintre noi datorând acelui an de activitate, «la cea mai înaltă tensiune», câte ceva din succesele ulterioare ale carierei sale“, povestea ea zece ani mai târziu, într-un interviu pentru publicaţia „Ceahlăul“.

„O artă de o rară nobleţe cu culmi de sublim“

Întotdeauna se vorbeşte de început şi sfârşit ca puncte importante de referinţă. Pentru Leopoldina Bălănuţă, începutul şi sfârşitul în teatrul mare sunt perfect simetrice, marcate metaforic parcă anume pentru ea, cea care spunea că „arta actorului rămâne o artă de o rară nobleţe cu culmi de sublim“. Pe scena teatrului din Bucureşti a debutat în 1959. Piesa se numea „Prima întâlnire“ şi era în regia lui Ion Cojar. Iar cu „O batistită pe Dunăre“, în regia aceluiaşi regizor Cojar, se încheia cercul artistic.

S-a angajat la Studioul Actorului de Film „Constantin Nottara“, care mai târziu, în 1964 şi-a schimbat denumirea în Teatrul Mic, sub conducerea regizorului şi pedagogului Radu Penciulescu. Acolo, pe scena teatrului de pe Constantin Mille, fosta Sărindar, Leopoldina a jucat mai mult de 50 de roluri. Tot ea le-a dat glas femeilor literaturii române. În arta cinematografică, primul care îi oferă un rol este regizorul Gheorghe Turcu. Nu joacă în multe filme, însă rolurile ei sunt cele care contează pentru pelicula românească: „Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. E drept, am jucat tot timpul acelaşi tip uman, acelaşi personaj marcat de suferinţă, de durere...“, mărturisea ea. Pentru „Dincolo de pod“ (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii“ (1979), „Clipa“ (1979), „Bietul Ioanide“ (1979), „Năpasta“ (1982) a fost ceea ce scriitorii şi-au imaginat. Însă chipul din „Nunta de piatră“ rămâne portretul perfect al ţărăncii curajoase, mândre, care nu s-a lăsat copleşită de dramă: Fefeleaga. De-a lungul anilor, umple cu roluri memorabile arhiva Televiziunii şi a Radiodifuziunii, prin Teatrul Naţional Radiofonic.

„Minerii fac parte din armată?“

Leopoldina Bălănuţă a impresionat şi peste hotare. În 1991, Teatrul Naţional din Bucureşti a deschis Bienala de teatru de la Sao Paolo cu „Trilogia antică“ a lui Andrei Şerban. În Brazilia venea primăvara, dar se pare că adevărata bucurie a venit din România. Poldi redă atmosfera publicului sud-american într-un interviu: „Spaţiul s-a strâmtat atât de mult din pricina spectatorilor, încât spectatorul era efectiv la mai puţin de jumătate de metru de actor. Şi nu era parchet acolo, era piatră. Stăteau jos şi le simţeai răsuflarea. Aveam impresia, şi nu exagerez, că ritmul inimii mele era acelaşi cu ritmul inimii lor. (…) Spectacolul era de o emoţie covârşitoare, dar emoţia se transformă într-o energie benefică. Ce s-a întâmplat în Brazilia a fost extraordinar!“.

Cum nici nu se putea altfel, Poldi era un om iubitor de frumos şi care, încă din copilărie, se afla într-o legătură strânsă cu oamenii şi cu natura. În Brazilia au impresionat-o în egală măsură oamenii şi străzile – vesel colorate, ca o oglindire a locuitorilor. Tocmai în acea perioadă, în Sao Paolo, înflorise un soi de platan, denumit local florea postului Paştelui, care inundase oraşul de flori mov. Veştile rele ajungeau şi în oraşul înflorit. „Într-o zi, când n-am jucat, m-am dus şi eu aşa în oraş, într-un parc central al oraşului cu mulţi vânzători ambulanţi şi am întâlnit un vânzător de clopoţei. (…) El s-a apropiat mai mult de mine şi mi-a citit numele şi a spus: «Ro-mâ-ni-a?». Am spus da şi i-am explicat că suntem la Bienală. El mi-a făgăduit că o să vină să vadă şi atunci mi-a spus aşa: «La dumneavoastră este război». Eu n-am spus nimic şi pe urmă mi-a pus o întrebare care m-a amuţit şi n-am ştiut ce să răspund: «La dumneavoastră minerii fac parte din armată? Şi dacă fac parte din armată de ce nu sunt înarmaţi cu arme clasice?». Şi atunci eu am amuţit şi am bolborosit în grabă: «Voi reveni la dumneata să cumpăr clopoţei»“.

Aşa era Poldi, omul şi actriţa – prinsă bine în trecut şi în prezent, în artă şi în natură. Simplă, dar şi atât de complicată – precum arta. „Citesc sau ascult muzică, sau plec să fac câţiva paşi prin parcuri, să stau pe o bancă, să-mi umplu sufletul de o linişte senină, ca să-l duc apoi acolo, pe scenă, să aştepte împăcat să bată încet primul gong, să se stingă lumina în sală, să se aştearnă o linişte desăvârşită, ca apoi să se audă, odată cu zgomotul desfăşurării unui orizont alb, sunetele de clopoţei ale unor colinde ce le-am lăsat undeva, în satul copilăriei mele, apoi alte sunete ce mie îmi aduc în amintire frânturi de prohoduri sau de nunţi, sau de botezuri, fâşâitul coasei în ierburi şi greieri şi clopote, şi bătaia inimii pământului“.

„Poldi era mare pescăriţă. O pescăriţă norocoasă“

Teatrul i-a adus Leopoldinei Bălănuţă totul, mai ales dragostea. Era pe la începutul anilor ’70 când Mitică Popescu (foto dreapta) încă mai juca la Piatra Neamţ. La Teatrul Mic din Bucureşti se eliberase un loc, iar el se grăbi să îl ocupe. Primele roluri, din „După cădere“ şi „Stâlpii societăţii“, avea să le joace alături de Poldi. Gravi, dar în acelaşi timp sensibili, romantici, dar totodată serioşi, cei doi aveau să rămână împreună toată viaţa.

„Ne făcea plăcere să ne întâlnim doar noi doi, fără prieteni, şi stăteam ore întregi într-un restaurant până la ora închiderii. Fără declaraţii banale, pompoase, am simţit amândoi că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Am realizat că o iubesc pe Poldi atunci când a trebuit să fie internată timp de o lună şi jumătate la Fundeni, din cauza unei peritonite. O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare şi stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Şi acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu Demis Roussos. I-am îndeplinit dorinţa şi m-am bucurat de bucuria ei“, povestea Mitică Popescu.

„Verigheta nu mi-o scot din deget pe scenă“

S-au căsătorit în 1977 – chiar preotul Bălănuţă a oficiat slujba, în noaptea de Revelion. Au locuit toată viaţa împreună, la etajul al treilea al unui bloc cochet de pe strada Grigore Mora, în zona Televiziunii Române. Într-un interviu din 2005 pentru „Formula AS“, la şapte ani de la dispariţia soţiei sale, Mitică Popescu confirma, plin de amărăciune, că încă locuieşte în casa unde cândva a locuit cu Poldi: „Casa e cum o ştiţi, n-am schimbat absolut nimic. Doar că de când nu mai e soţia mea, nu mai pot intra în dormitorul nostru. Iar verigheta nu mi-o scot din deget pe scenă, chiar dacă joc rolul unui celibatar“.

Tot el povesteşte că îşi doreau să îşi cumpere un Oltcit, dar maşinile tot se scumpeau şi, până la urmă, au decis că mai bine îşi cumpără o casă. „Nici atunci nu prea aveam nevoie de maşină, pentru că verile mergeam în Vrancea, la părinţii lui Poldi, sau la mare şi în Deltă. Socrul meu era pescar pasionat – el mi-a dăruit pălăria cea veche, care a devenit vedetă pe capul lui Cocoşilă din «Moromeţii». Pălăria aceea m-a ajutat să fixez mai bine acest personaj episodic. Şi ca să revin în Deltă: Poldi era şi ea mare pescăriţă. O pescăriţă norocoasă. De mine nu se prindea nici cărăşelul, în schimb, mâncam peşte pe săturate. Şi-acum aş mânca toată ziua, dacă ar avea cine să mi-l gătească. Îmi place să merg în piaţă, să mă uit, să cumpăr legume şi zarzavat, şi să mă desfăt cu mirosul de peşte. Dar n-am habar de bucătărit. Lui Poldi nu-i plăcea să intru în «laboratorul» ei“.

Cele patru feţe ale sensibilităţii. Poldi: „Întotdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii“

Contrar apariţiei fragile, cu voce şoptită şi calmă, Leopoldina Bălănuţă a cucerit rolurile grele, grave, care purtau în ele parcă tot dramatismul existenţei feminine. A adus în faţă femeia din cele mai vechi timpuri, femeia universală, iar tragismul grecilor Euripide şi Sofocle i s-a potrivit mănuşă, dând viaţă Antigonei şi Medeei. Fragilitatea şi emoţia, nevoia de înţelegere şi de dragoste le-a oferit, în aceeaşi măsură, publicului prin rolul din piesa „Doi pe un balansoar“, jucat alături de Victor Rebengiuc – piesă care deschidea prima stagiune a noului Teatru Mic şi care a avut peste 800 de reprezentaţii.

Leopoldina, actriţa din spatele ecranului, primeşte de la talentatul regizor Mircea Veroiu trei roluri pe care nici nu avea cum să le interpreteze, căci făceau parte din ea. Regizorul Cornel Cristian conturează deopotrivă portretul personajelor, cât şi pe cel al actriţei, în 1984, pentru revista „Magazin estival Cinema“: „Tripticul lui Veroiu o situează pe Leopoldina Bălănuţă în rândul marilor actriţe creatoare de personaje. Personajul ei îşi trage rădăcinile dintr-o lume în care femeia este sortită supunerii şi umilinţei, unui destin implacabil menit să o ducă la o abdicare lentă până în ziua în care viaţa îi devastează sufletul şi o face să urle de durere. La căldura unor gingăşii, a unei duioşii şi dăruiri necondiţionate creşte pe tăcute, pe nesimţite, floarea demnităţii ei ca fiinţă, forţa şi înverşunarea pe care numai durerea şi suferinţa le pot da“.

De patru ori dame

În vremea comunismului, micile scenete umoristice de la televizor erau marile bucurii ale oamenilor de rând. Se investea totul în ele: talent, timp, trudă. Mai puţin bani. Tocmai din acest motiv, geniul meşterilor în artă se activa. În 1978, la Teatrul Mic erupea un adevărat vulcan sub suflarea lui Silviu Purcărete: cvartetul Olga Tudorache, Tatiana Iekel, Rodica Tapalagă şi Leopoldina Bălănuţă juca „Nebuna din Chaillot“ a lui Jean Giraudoux.

Văzând succesul celor patru, producătorii TVR de la acea vreme au dorit să preia formaţia feminină şi să pună în scenă „Carré de dame“, schiţa lui Gheorghe Brăescu. Ghinionul (sau nu) a făcut ca Olga Tudorache şi Rodica Tapalagă să nu fie disponibile pentru filmare. Patru tipuri de cucoane mitomane, cleptomane şi semidocte strânse pentru un joc de poker firesc. Patru zile de filmare. Patru tipuri de costume, machiaje şi accente. Patru roluri şi toate jucate de Leopoldina Bălănuţă. „Carré de dame“ este considerată până astăzi o capodoperă a divertismentului TV românesc. A fost unul dintre acele momente când actorul se ia la trântă cu sine însuşi, devenind campion absolut al propriei persoane.

Majestatea Sa, Poezia

Leopoldina Bălănuţă a fost, poate, un actor complet – teatru, cinematografie, televiziune, dar şi poezie. Ea a dus mai departe poezia, căci acolo îi vedea locul, pe scenă, aşa cum spunea Nichita Stănescu: „Bătrâne, eu mă îngrozesc că poezia mea ar putea să rămână încremenită între coperţi. Eu cred în condiţia originară a poeziei: oralitatea. Cred în poezia spusă“.

Ea avea două mari iubiri: Eminescu şi Nichita Stănescu. Le-a recitat poeziile în toată ţara, pe toate scenele, acasă, pe stradă, oriunde simţea nevoia. „O dorinţă tainică mă îndeamnă să rostesc pe scenă poezia pe care o iubesc, dorinţa de a îndemna pe cei ce se află alături de mine în acele clipe fierbinţi să iubească poezia aşa cum o iubesc eu şi să capete convingerea că poezia, ca şi muzica, ne ajută şi ne face să fim mai buni, mai drepţi, mai înţelegători, mai demni, mai puternici, mai frumoşi. (…) Până la urmă, cultura este singura formă de a supravieţui într-o lume bombardată permanent, agresată de vulgaritate, de scopuri meschine, de învârteli, de aşezări pe cuib cald, înţelegeţi?“

Aşa se consuma Poldi: în artă. Într-unul dintre ultimele sale interviuri îşi amintea spusele marelui Tarkovski: „Dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ, ar muri de infarct“.

„Noi suntem împreună, viii şi morţii laolaltă“

Trecuse decembrie 1989, dar în aer încă se mai auzeau gloanţele. Se strigase atunci cât pentru întreaga istorie viitoare, iar Leopoldina Bălănuţă spunea că memoria celor care au murit în numele democraţiei poate fi omagiată doar prin tăcere – căci şi cele mai puternice rugăciuni se spun în tăcere. „Tăcerea este aceea care ar trebui să ne însoţească măcar un timp. Tăcerea, pentru ca, măcar un timp, să însoţim veşnica lor tăcere. Aşa se cuvine. Aşa se cade creştineşte.“

Atunci, la final de deceniu, artiştii erau şi ei în stradă – măcar ca o răbufnire împotriva cenzurii. La orice revoluţie, se iese cu arta în stradă. Se ştie. Poldi îşi amintea impresionată momentul triumfător al poeziei şi al morţii, deopotrivă: „Ce m-a impresionat în acel decembrie minunat din ’89 e că pe zidurile Universităţii şi ale Metroului de la Universitate erau scrise cele patru versuri din ultima poezie a lui Nichita, care sună aşa: «Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima din noi./ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi». Iată ce imagine tulburătoare! Şi copiii aceia au scris aceste versuri şi după ce le-au scris au murit. De aceea noi avem o mare responsabilitate faţă de gestul lor superb: să scrie asemenea versuri şi să moară! Trebuie să fim atât de plini de recunoştinţă faţă de gestul lor sublim şi sunt convinsă că noi, de altfel, aşa cum scria Nichita, noi suntem împreună, viii şi morţii laolaltă“.

La începutul anilor ’90, românii îşi trăgeau sufletul după evenimentele din decembrie 1989 şi credeau poate că simpla cădere a comunismului o să le aducă viaţa occidentală pe care o visaseră. Oamenii începeau uşor să uite şi să cadă în nepăsare, lăsând timpului povara schimbării. Una dintre primele voci care au strigat împotriva uitării şi abandonului a fost cea a Leopoldinei Bălănuţă: „Simt că libertatea care ne-a fost dăruită prin jertfă noi o întinăm printr-o complicitate vinovată. Tăcem, ne uităm, constatăm şi trecem mai departe. Şi spunem: asta este! Ştiţi că asta-i vorba românului: asta-i situaţia! Ei bine, nu-i asta situaţia! Nu trebuie să fie asta situaţia!“ Implicarea artiştilor în situaţia politică a ţării nu este, aşadar, ceva străin, cu toate că abia acum, în timpul evenimentelor recente, vocea celor mai culţi şi mai sensibili a fost auzită şi a contat (mai mult) pentru societate.

Deocamdată trebuie să se străduiască săraca lume să găsească în sine puterea să se opună stihiilor care se dezlănţuie după ’89 încoace.

Ultima ţigară şi ultimul interviu

Viaţa Leopoldinei Bălănuţă a fost mereu una fragilă – firea sa bolnăvicioasă era dublată de consumul interior. Într-un interviu acordat în 1994, Leopoldina oferea o doză de tristeţe: „Iar acest sfârşit de carieră – pe care dumneavoastră l-aţi numit cu amabilitate a fi al unei mari actriţe a teatrului românesc – eu îl resimt ca pe un cumplit eşec. Vă rog să-mi permiteţi să nu vă spun de ce. A încerca să formulez un răspuns ar fi mult prea dureros pentru mine“.

14 octombrie 1998 era o zi plăcută de toamnă. Seara, românii care mai de care, inclusiv cuplul Poldi-Mitică, intraseră în casă, la meci. Ai noştri jucau împotriva Ungariei, în preliminariile pentru Campionatul European. Leopoldina se enervează: suporterii maghiari au fluierat imnul României, şi tricolorii nu au reuşit să scoată decât un punct. Fumează o ţigară şi i se face rău. Acuză dureri abdominale şi este dusă de urgenţă la spital. Ocluzie intestinală.

Foto: Leopoldina Bălănuţă a fost capabilă de o gingăşie aparte, care-i permitea să se apropie şi de oameni, şi de flori; sursa: Arhiva TVR

În dimineaţa zilei de 15 octombrie, România îşi pierde marea actriţă. Colegii de la Teatrul Mic au cerut ca sicriul să fie depus pe scena teatrului unde a debutat. Acolo, pe scândura rece, a mai stat încă trei zile, peste cei 40 de ani de teatru pe care tocmai îi împlinise.

Jurnalistul de cultură Viorica Ghiţă-Teodorescu a adunat în cartea „Leopoldina Bălănuţă: şoapte şi lacrimi“ toate interviurile radiofonice şi consemnate acordate ei de către actriţă. „Poezia ca rugă“ este ultimul dialog avut cu Poldi, pe 10 octombrie, cu cinci zile înainte să moară. Îl redăm integral:

„Leopoldina Bălănuţă: Mă găsiţi într-un moment mai dificil din viaţa mea. Eu am avut un an plin de cumpene. După acest an plin de suferinţe, viaţa este absolut extraordinară, este un dar minunat primit de noi. Sănătatea este un lucru extraordinar! Să profităm de ele, de viaţă şi de sănătate. Să ne lăsăm trupul scăldat de mare, mângâiat de ierburi, de vânturi, să profităm de această clipire. Viaţa este cât o clipire, atât de scurtă e! Să profităm de ea. E păcat să ne batem joc de ea. Fiecare zi e o sărbătoare. Să mulţumim Domnului că trăim, că ne-a fost dat să trăim, că ne-a fost dat să trăim pe acest pământ şi să fim recunoscători pentru acest dar care este viaţa.

Reporter: Să fim recunoscători că trăim, altfel cum am putea privi cerul, copacii, cum am putea simţi parfumul florilor atât de gingaşe, aşezate în vaze pe covor?

Eu cred că florile au un limbaj pe care încă nu-l ştim noi. Dar sunt nemaipomenite! Am doi trandafiri japonezi. De ziua mea, prima fiinţă de la care am primit o floare a fost unul dintre trandafirii mei japonezi. Aniversare de decembrie. Ei bine, floarea a simţit şi mi-a dăruit acest dar de care m-am bucurat imens. Nici nu-mi venea să cred că o floare poate să fie sufletul meu, o parte din sufletul meu...

Iar cealaltă parte din sufletul dumneavoastră...?

Teatrul este singura mea raţiune de a fi. Nu am copii, din nefericire. Părinţii i-am pierdut, nu am pe nimeni decât teatrul. Teatrul este singurul lucru care mă ţine şi care m-a ajutat să trec peste tot ce am trecut. Nu va dispărea niciodată teatrul. Pentru că omul are nevoie de o oglindă, chiar dacă oglinda nu este flatantă întotdeauna. Omul are nevoie să se vadă pe sine, să-şi vadă ghebele, să-şi vadă petele. Am nevoie de această oglindă să se vadă cu ăle bune şi ăle rele...

Foto: Tunsoarea pixie şi ochelarii mari, cu lentile groase, elementele-cheie ale look-ului Leopoldinei Bălănuţă; Sursa: arhiva TVR

Cele bune să se-adune, cele rele să se spele...

Dar îmi dau seama că există acel rău care nu ne stă bine, care nu stă bine fiinţei mele. Dacă găsesc un punct negru undeva în sufletul meu, îmi dau seama că aşa ceva nu stă bine fiinţei mele. De aceea caut să găsesc în viaţă fiinţe care să răspundă apelului meu disperat de solidaritate umană, întru spirit curat şi speranţă. Şi o fac prin rostirea de poezie. Poezia este o formă de rugă, o formă sublimă de rugă a omului pe pământ. Recunosc şi nu mă sfiesc să o spun că Iosif Sava, care era cel mai formidabil român pe care l-am întâlnit, m-a dus la Iaşi şi mi-a arătat Academia Mihăileană, mi-a arătat casa lui Dosoftei... Nu era Crăciun, nu era An Nou să nu o pornim pe la Vaslui şi pe la Huşi, prin toate oraşele şi satele Moldovei şi Ardealului, să recităm Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu. Plecam aşa, hai hui, şi lumea avea nevoie de noi... Şi acum are lumea nevoie de noi, dar deocamdată trebuie să se străduiască săraca lume să găsească în sine puterea să se opună stihiilor care se dezlănţuie după ’89 încoace.

Cum vi se mai pare lumea de acum, «săraca lume»?

Cum mi se pare? Din când în când, se creează un paralelism dăunător între ceea ce îmi imaginez şi realitatea din jur. Există un paralelism între ceea ce visez eu şi ceea ce este de fapt, adică o realitate pe care fiinţa mea, alcătuirea mea nu o poate accepta. A pune mai presus de orice propriul interes este o mizerie umană. Dacă nu pun în joc această miză, ce înseamnă semenul meu, ce înseamnă locul în care trăiesc, ţara mea înseamnă că degeaba fac umbră pământului şi nu mă interesează o asemenea viaţă. Viaţa cu orice preţ nu mă interesează. Nu mă interesează nici viaţa fără teatru.

Cum va fi viaţa Teatrului Mic în stagiunea 1998-1999?

Teatrul Mic, sub vremelnica mea conducere, va trăi, încercând pentru publicul său, terapia prin lumină. Sufletul omului, mintea omului modern are nevoie de multă, de foarte multă lumină. Lumina aceasta nu poate fi luată decât de la marile spirite ale culturii universale şi să ne rugăm cu evlavie la marile spirite care au existat şi care există în acest timp să ne lumineze calea spre desăvârşire. De aceea, în această stagiune, prin Shakespeare, Molière şi Cehov, încercăm să aducem la rampă tot ce a avut omenirea mai bun“.