Titlu cam nepotrivit conţinutului fiindcă nu e nimic necuviincios la adresa bisericii în această piesă, dar şocant, cum şocantă e şi îndrăzneala autorului vâlcean Iulian Margu de a se aventura în această evocare la limita verosimilului vizând aproape un secol de istorie românească. Firul roşu îl reprezintă ideea distrugerii elitelor de către comuniştii instalaţi la putere după cel de Al Doilea Război Mondial cu consecinţe dezastruoase pentru actualitatea românească de azi subminată de o criză morală fatală.

Cum suntem în faţa unei opere literare trebuie să spunem că meritul autorului e de a fi găsit o metaforă inspirată, respectiv ideea unui pian călător pe cât de valoros (marca Pleyel) pe atât de încărcat de istorie. Autorul îi urmăreşte parcursul prin timp, trecându-l ca moştenire scumpă de la o generaţie la alta până când ajunge în braţele unei îmbogăţite de azi ca sursă de plusvaloare. Aici e recunoscut de Lae, ultimul decendent al familiei proprietarului de drept, acum un biet hoţ amator şi nostalgic. Iulian Margu ştie să inventeze poveşti plecând  de la realitate, la bază aflându-se poate chiar un caz real. Intuieşte bine şi impactul la public, ceea ce-l recomandă ca un autor de succes cu reţeta însuşită. Adică puţină realitate istorico- politică, puţin idealism sentimental, şi o tehnică a surprizei bine stăpânite. (I-am mai văzut la Râmnicu Vâlcea o piesă despre o femeie care trăieşte cu şi  prin serialele tv. la fel de atasantă).

De astă dată miza fiind pe undeva gravă dibăcia scriitorului era şi mai necesară şi ea merge până la a-l lua drept argument, pe Dumnezeu însuşi. Un Dumnezeu ce-i drept întinat de jocul murdar în care e adus de cei care fac din credinţă monedă de schimb pentru afaceri dubioase, imagine ce devine obiectul unei farse cu morală. Invocarea e de mâna a doua, apropo de titlu, dar nu acest pretext pios declanşează aici aventura spectaculară ci pianul cu aură legendară fiindcă da, uitasem să vă spun, la el a cântat Chopin însuşi la Valdemosa, în Majorca, de unde-l cumpărase moşierul din poveste. Vă daţi seama câte paranteze se deschid şi câte subiecte pentru alte piese conţine acest opus unde apar şi arestările de la naţionalizare şi blocurile comuniste unde se ţese o înduioşătoare poveste între o prinţesă de neam ales şi un muncitor din epoca heirup-ului şi destinul unui orfan, hoţul care descoperă pianul.

Furat de subiectul generos, autorul aglomerează aşa dar cam mult material epic văduvind dramaticul de acumulările necesare, ceea ce face uneori dificilă impunerea personajelor, unele fiind surprinse doar în câte o fotografie de epocă. Cel mai bine conturat e cuplul Eliza-Manole, dând prilejul celor doi interpreţi, Carmen Ungureanu şi Eduard Adam să creeze portrete viabile, actriţa, printr-o sensibilitate şi fragilitate corespunzătoare rolului, iar mai tânărul său iubit prin pedalarea pe stângăcii duioase care estompează diferenţa de clasă dintre cei doi.

Abil în abordarea relaţiei autorul evită maniheismul şi în alte cazuri, respectiv relaţia dintre cei doi hoţi care declanşează povestea, Lari Giorgescu şi Dorin Andone, introducând în biografia celui de al doilea elemente de compatibilitate, respectiv abilităţile de dansator de clasă ale  lui Buză. Cei doi, bine aleşi de regizor fac slalomul necesar nu doar printre episoadele istorice ale piesei  ci şi prin spaţiile decorului construit pe turnantă de scenografa Maria Miu, inspirată ca întotdeauna. 

Vârful acestui balet spaţio-temporal e scena de mare efect a valsului de la sfârşitul părţii întâi (deşi celebrul vals de Sostakovici nu-şi prea află locul printre atâtea piese ilustre pentru pian folosite în spectacol. De ce nu a fost ales un vals de Chopin, de pildă, că tot era vorba de pianul lui?) Interpretarea celor doi cu gingăşii infantile îi plasează în categoria loserilor boemi care îi joacă de fapt o farsă proprietăresei costumându-se în sfinţi, soluţie din categoria surprizelor la care apelează autorul pentru a se salva din patetismul în care mai cade uneori textul.

Cum spuneam copilăreala lor e simpatică şi pe alocuri lirică mai ales în cazul lui Lari Giorgescu, foarte convingător în rol, făcând un tandem contrapunctic cu macistul Dorin Andone. Într-o apariţie explozivă Florina Cercel căreia îi e rezervată scena de final dă carne unei imagini despre care se vorbeşte pe parcurs, a potentatului local poreclit scorpia. 

Fotografia semănând cu Ana Pauker din tabloul care-i anticipează apariţia e un reper pentru actriţă care tună şi fulgeră, dar se şi prosternează orbită la picioarele unui fals Dumnezeu căzând în cursa întinsă de cei doi. În fine, îndrăgostit de-a dreptul de piesă (potrivit mărturisirii din caietul program), Ion Caramitru care a văzut aici posibilitatea de a se război o dată în plus cu nedreptatea unei istorii care l-a atins şi personal, orchestrează armonios în calitate de regizor, complicata structură a textului, folosind dispozitivul scenotehnic (turnanta) nu doar pentru schimbarea cadrelor ci şi pentru interferarea acestora atunci când vrea să facă din dialogul prezent trecut o miză. Propune soluţii frumoase pentru identificarea momentelor istorice şi a episoadelor biografice, cum ar fi trecerea de la Elena-copil (Theodora Calotă) la Elena-adult (Fulvia Folosea) sau plimbarea pianului  dintr-un tablou în altul, făcând din acest liant un adevărat personaj precum dulapul lui Gaev din Livada

Cum am  revăzut spectacolul într-o seară obişnuită cu public plătitor şi iubitor de teatru, după cel de premieră ca de obicei mai îngheţat, pot spune, potrivit reacţiilor sălii, că avem de-a face cu un succes, susţinut cu amuzament de cunoscutul marş triumfal al lui Radetzky care însoţeşte aplauzele la final. Mergeţi să vă convingeţi.