Oedipus, marea premieră post pandemică de la Cluj

Andrei Şerban – repetiţii pentru Oedipus la Teatrul Maghiar Cluj

Andrei Şerban a revenit din exil în 1990, pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Naţional Bucureşti. Marele şoc al stagiunilor de atunci a fost Trilogia antică (Medeea, Troienele, Electra).

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Nu insist mai mult decât pentru a readuce în memorie acele seri în care spectatorii participau la un fel de teatru nemaivăzut, în care se vorbea în greaca veche, deci nimic de înţeles, şi totuşi toată lumea pleca acasă ca şi cum ar fi înţeles totul. A fost alungat, acum, privind în urmă, nici măcar nu ne mai mirăm, ultima mare realizare a regizorului de la începutul anilor ’90 în România fiind  la Operă: Œdipe, opera lui Enescu, inspirată de piesele de teatru Oedip rege şi Oedip la Colonos.

A fost o viziune regizorală cu mult înaintea vremurilor, de un modernism excepţional de egal ancorat în arhetipul mitului şi în realităţile româneşti din acea vreme, având, în acelaşi timp, şi o componentă autobiografică. Pe scurt, primul act descria o Românie interbelică poporanistă (perfect consonantă cu dansurile româneşti ale lui Enescu, de obicei tăiate în producţiile occidentale), continuând cu un Sfinx patronat de portretul lui Stalin, prin care Teba terorizată era asociată comunizării României, pentru ca ciuma din actul al treilea să fie reprezentată de mineriadă. Iar America să ia locul Atenei în actul exilului. Abia după un deceniu, Stefan Herheim venea cu o idee asemănătoare în Parsifal, o punere în scenă pentru Festivalul de la Bayreuth, care suprapunea într-un fel similar istoria Germaniei din secolul XX peste acţiunea operei lui Wagner. Cu diferenţa că acea montare a lui Herheim a fost imediat catalogată printre cele mai bune realizate vreodată la Bayreuth.

Dacă vă întrebaţi de ce am ales să mă duc la Cluj ca să văd o piesă de teatru în limba maghiară (o limbă pe care n-o cunosc), o parte din motivaţie e dată de această lungă rememorare. Eram foarte curios să văd piesa de teatru Oedipe pusă în scenă de Andrei Şerban. Cealaltă parte a motivaţiei ţine chiar de Teatrul Maghiar din Cluj. Cu o stagiune centenară care pare să-şi fi pierdut din turaţie chiar când sălile se redeschid la întreaga capacitate, Opera Naţională Bucureşti nu avea nimic interesant în program. Dar, în general, în aceste zile, paralizate şi de teama războiului din Ucraina, nu am identificat nici un eveniment cultural autentic care să mă facă să ies din casă, în afară de acesta. Practic, Teatrul Maghiar din Cluj pare să fie singura instituţie de spectacol care a planificat bine ieşirea din pandemie, programând o premieră de impact.

Andrei Şerban este la a patra colaborare cu Teatrul Maghiar şi a pregătit piesa într-un timp destul de scurt, practic, în aproape o lună, timpul scurs de la Lucia di Lammermoor de la ONB.

Oedipus de la Cluj foloseşte dramaturgia lui Robert Icke, inspirată de piesa antică a lui Sofocle. Icke e nu doar autorul adaptării, ci este şi regizor şi a montat piesa la Festivalul de la Edinburgh şi la Amsterdam, în 2019 şi 2021. N-am citit textul adaptării, dar sunt convins că indicaţiile de scenă urmăresc minuţios montarea lui (aşa cum şi piesele sau operele lui Tennessee Williams sau Giacomo Puccini abundă de didascalii), astfel că există multe imagini comune între punerea în scenă originală de la Edinburgh şi cea de la Cluj.

În esenţă, piesa lui Icke comprimă (doar) o bună parte din Oedipe rege a lui Sofocle la o singură noapte, una a revelaţiilor, în care Oedipus descoperă că a fost jucăria destinului. O noapte relatată aproape în timp real, printr-un cronometru care măsoară curgerea timpului deasupra scenei. E noaptea ce urmează zilei votului pentru alegerea unui preşedinte al Statelor Unite (deşi poate fi vorba de orice preşedinte ales). Oedipus e candidatul care are şansele cele mai mari să câştige, însă pe măsură ce exit-poll-urile îl apropie de victorie, descoperirea paricidului şi a incestului îl împinge spre tragedie. N-am să povestesc detaliat acţiunea, ar fi nedrept pentru cei care n-au văzut încă piesa. Dar punerea în scenă merită câteva atenţionări. În primul rând, golirea scenei, gradată, urmărind îndeaproape pierderea încrederii, urmată de disperarea personajului principal.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.