Preţ de câteva zile, în principal actorii din respectivul Teatru lucrează pe felurite texte, îndeosebi din noua literatură dramatică rusă, sub conducerea unor regizori proveniţi din spaţiul ex-sovietic. Textele în cauză fiind traduse, în marea lor majoritate, dacă nu cumva chiar toate, de Raluca Rădulescu.

Mai încolo, iniţiativa bucureşteană a făcut pui şi s-a implementat şi la Secţia română, numită mai nou Trupa Mihai Raicu, a Teatrului de Nord din Satu Mare. Metoda de lucru e, în mare, peste tot aceeaşi. Textele şi posibilele spectacole care nutresc cele mai multe sufragii devin montări în toată regulă. Cu actori adevăraţi, cu regie asigurată de un director de scenă rusofon, cu decor, costume, cu tot ceea ce trebuie.

Aşa se pare că au stat lucrurile şi în cazul spectacolului cu piesa Prinţesa de cartier care a avut premiera în luna mai a anului 2019 şi a ajuns în selecţia ediţiei din acest an a Festivalului Festin pe bulevard. Autorul piesei e Andrei Ivanov, regizor i-a fost, în varianta sătmăreană, Nikita Betehtin. Şi unul, şi altul tineri. Ambii născuţi în anii ’80, în plină perioadă a glasnostului şi a perestroikăi, atunci când Mihail Gorbaciov nutrea iluzia că ar mai putea da o şansă comunismului, că acesta ar fi reformabil. Amândoi ajunşi la maturitate în vremea Rusiei lui Putin, aşa cum numea ţara în chestiune regretata jurnalistă Anna Politkosvkaia.

Despre Andrei Ivanov am aflat că s-a născut în 1984 în Belarus, că are studii de filologie rusă, că e autor de literatură dramatică, de scenarii de film şi că e şi regizor. Că se bucură de succes nu doar în Rusia, de premii şi de nominalizări la prestigioase festivaluri şi concursuri. Printre ele chiar Masca de aur. Despre Nikita Betehtin deţin informaţia că e născut în 1988, că e socotit regizor de succes. Iar despre piesa Prinţesa de cartier că a avut parte de două forme. Una socotită încheiată în 2013, cea de-a doua, probabil definitivă, datând din anul 2017.

Prinţesa de cartier e, cred, absolut simptomatică pentru Rusia lui Putin mai sus invocată. O Rusie în care nu mai există nici o ierarhie reală a valorilor, în care legea o fac oamenii noilor poliţii secrete, adică urmaşe ale KGB, ambiţiile imperiale ale lui Vladimir Vladimirovici, banii şi ceea ce se cheamă Mafia rusă.

Personajul principal masculin al piesei e foarte tânărul profesor de filosofie Serioja. Îndrăgostit de marii filosofi greci, de Aristotel şi de Sofocle, bărbat frumos, care îşi câştigă existenţa predând la o biată şcoală profesională. Serioja ar vrea să câştige mai bine, să se dedice studiului, să plece eventual din ţară. Pentru asta caută soluţii, speră că ar putea fi ajutat de falsul lui prieten, interlopul Slavik. Membru al unei misterioase Camarile. Slavik prinde de veste că o elevă a lui Serioja, Tanka, o fată de precară condiţie socială, care se laudă peste tot cu virginitatea ei, s-a îndrăgostit până peste urechi de profesor. Aşa că îi propune acestuia un târg. Un pariu. Îi va cumpăra lui Serioja cel mai modern, cel mai scump computer, îl va introduce în Camarilă dacă o va păcăli pe Tanka, îi va lua virginitatea şi va certifica totul cu fotografii postate pe o reţea socială. Tanka prinde de veste şi se va răzbuna cumplit pe Serioja, îl va face sclavul ei, va conduce o operaţiune de depersonalizare, îl va juca după bunul ei plac, bazându-se pe serviciile fostului puşcăriaş Kostea. Şi el îndrăgostit la nebunie de Tanka, aşa cum numai ruşii pot să o facă. Lucrurile se complică şi se va ajunge la crimă. Crima eliberatoare. Kostea va cunoaşte eliberarea reîntorcându-se la închisoare, Serioja părăsind ţara.

Piesa aspiră, din câte am putut să îmi dau seama, la un anume nimb dostoievskian care, în spectacolul văzut de mine, eşuează într-un fel de thriller  de categorie B sau C. Urmărind spectacolul Trupei Mihai Raicu  de la Teatrul de Nord din Satu Mare, am fost încercat de aceeaşi senzaţie pe care o am când văd filmele de televiziune americane care vorbesc despre tot felul de fapte ale vechiului ori noului KGB.

Indubitabital, regizorul a ales foarte bine interpreţii rolurilor principale. Dincolo de orice observaţii critice vizând ansamblul, concepţia prea la prima mână, mult prea comercială,, regia soluţiilor de-a gata, este mai mult ca sigur că Andrei Stan este cu totul remarcabil în rolul profesorului Serioja. Nici el, dar nici Raluca Mara, interpreta Tankăi, un fel de femme fatale de la marginea societăţii, nu cad victimă operaţiunii de îngroşare la care supune atât situaţiile dramatice cât şi felul în care sunt elaborate celelalte personaje regizorul Nikita Betehtin.  Operaţiuni ajunse la apogeu în cazul lui Slavik care cade în sarcina lui Tibor Székely. El joacă un fel de Naşul burlesc, grotesc, supraponderal, dar şi în acela al frizerului (mă rog, hair stylist) Renat, jucat prea apăsat de Cristian But. Îngroşările, schemele sunt şi molipsitoare. Victima rezolvărilor prin poze, prin prefabricate sunt şi Kostea, căruia am convingerea că actorul Ciprian Vultur putea să îi ofere o rezolvare scenică mult mai complexă, dar şi Larisa, mama profesorului, interpretată mult prea schematic, cu acelaşii surâs de automulţumire pe faţă, socotit caracterizant pentru personaj, de Dana Moisuc. Îşi fac conştiincios datoria, dar nu mai mult Sorin Oros (Egor, tatăl Tankăi) şi Alexandra Odoroagă (Veronicika).

Teatrul de Nord din Satu Mare-Compania „Mihai Raicu”- PRINŢESA DE CARTIER de Andrei Ivanov; Traducerea: Raluca Rădulescu; Regia: Nikita Betehtin; Scenografia: Cristian Gătina; Cu: Raluca Mara (Tanka), Andrei Stan (Serioja), Ciprian Vultur (Kostea), Dana Moisuc (Larisa, mama lui Serioja), Sorin Oros (Egor, tatăl Tankăi), Tibor Székely (Slavik), Alexandra Odoroagă (Veronicika), Cristian But (Ranat); Data reprezentaţiei: 18 octombrie 2019