Compania independentă Teatru 3G din Târgu-Mureş a scos cel de-al doilea spectacol al acestei stagiuni, după „Neverland“ (r. Leta Popescu), în Bastionul Măcelarilor din Cetatea Medievală Târgu-Mureş, pe un text de Székely Csaba, în regia lui Andi Gherghe. „Bucurie şi fericire“ este cel de-al doilea spectacol realizat în cadrul celei de-a doua ediţii a proiectului „Terapie socială prin teatru contemporan“, implementat de Teatru 3G, cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Municipiul Târgu-Mureş.

Spectacolele precedente regizate de Andi Gherghe au fost realizate în limba maghiară („România 21“, „Bucharest Calling“), deja-faimosul „MaRo“ (spectacol multipremiat şi plimbat prin toată ţara) a fost jucat în ambele limbi, şi, recent, „Vă plac bananele, tovarăşi?“, în limba maghiară, şi „Poveste din Transilvania“ (ultimele două fiind realizate la Centrul Multimedia Studio Act din Oradea), spectacol bilingv. Ce conferă o notă specială producţiilor „MaRo“ şi „Bucurie şi fericire“ este maniera ludică de a trata un material prin excelenţă real(ist), inventivitatea regizorală, umorul caustic şi inteligent, şi, nu în ultimul rând colaborarea cu dramaturgul Székely Csaba, cunoscut pentru apreciata Trilogie a minelor („Flori de mină“, „Apă de mină“ şi „Orb de mină“) şi consacrat deja în Ungaria.

O posibilă reţetă a succesului colaborării dintre cei doi este autentica adeziune la un tip de gândire şi de atitudine umanist, de promovare a acceptării interumane şi de abolire a unor diferenţe ce ţin în primul rând de limbă şi de mentalitate inoculată. Dacă în „MaRo“ spectacolul prezenta o suită de scene şi momente în care derizoriul şi ridicolul conflictului dintre români şi maghiari era imputat ambelor tabere (cu nimic mai prejos una faţă de cealaltă la nivel de orgoliu, încăpăţânare, prostie şi naivitate), „Bucurie şi fericire“ îşi păstrează caracterul ironic (titlul este mai mult decât sugestiv), doar că centrul de interes se mută pe pseudo-comunitatea de homosexuali din Ţinutul Secuiesc. Dacă dramaturgia română numără deja câteva texte despre minoritatea gay, nu există nici un singur text pe această temă în cadrul comunităţii maghiare din România. Spectacolul îşi asumă în mod explicit misiunea de a detabuiza un subiect incomod care, însă, nu interesează în mare măsură populaţia română, iar cea maghiară o ignoră.

Piesa este alcătuită din numeroase surse preluate din media şi de pe Internet, dar şi din poveşti adevărate culese de către autor din Ţinutul Secuiesc. Respectiva regiune e tributară încă unei existenţe patriarhale, ultra-conservatoare şi preponderent rurale, ceea ce o apropie extrem de mult de omoloaga sa română, iar comunitatea gay e ascunsă, reprimată şi, deseori, camuflată în căsătorii de faţadă. „Bucurie şi fericire“ prezintă poveştile intersectate ale unor personaje care şi-au asumat orientarea sexuală sau încă se luptă să o accepte. Replicile sunt specifice lui Székely Csaba: pline de miez, inteligente, hazoase şi la obiect, iar personajele sunt interpretate impecabil de o echipă de actori (mare parte provenind din zona independentă şi colaboratori mai vechi ai lui Andi Gherghe) care susţin cu mult rafinament un text provocator şi delicat. Abordarea este deşteaptă şi nu se lansează în şarje împotriva vreunei tabere. Nu face nici un fel de morală şi nu incriminează homofobii. Spectacolul are premisele de a plăcea şi celor mai înverşunaţi promotori ai heterosexualităţii fiindcă prezintă nişte oameni la fel ca ei. Homosexualii din spectacol nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât ceilalţi oameni, sunt doar diferiţi dintr-un punct de vedere care nu afectează în mod direct pe nimeni.

Deşi realizat cu mijloace minimale, spectacolul nu dă impresia de sărăcie de resurse. Spaţiul scenic este bine exploatat, iar lighting-design-ul decupează cu expresivitate momentele, realizând, de pildă, prin lumini stroboscopice şi o coregrafie expresivă, o scenă de viol care altfel ar fi putut cădea în grotesc şi gratuitate vizuală. Un moment de mare inspiraţie regizorală are loc la final, când climaxul violent al spectacolului este reprodus de către actori în cheie muzicală, replicile fiind cântate şi completate prin aportul unor instrumente muzicale. Pulsul este redat cu plasticitate de bătăile în tobă, iar încetarea acestuia e exprimată printr-un acord sonor şi ascuţit de vioară. Momentul în sine e o bijuterie care merită apreciată fără a fi prejudiciată de o descriere prealabilă prea amănunţită.

Spectacolul are potenţialul de a fi jucat în toată ţara, nu doar în Ardeal, fiindcă tematica îşi depăşeşte limitele poziţionării geografice şi vorbeşte de un întreg contingent care este pus în situaţii similare. În fond, faptul că secuii întâmpină cu aversiune homosexualitatea nu diferă cu nimic de atitudinea unor români din zonele rurale sau din oraşele mici. Până şi sub acest aspect cele două etnii seamănă. Nu rămâne decât să se întâlnească la acelaşi spectacol, în aceeaşi sală de teatru, şi să admită că marea lor problemă nu are, de fapt, nici un temei, şi că prejudecăţi nefondate sau interese ale unor grupuri înalte le-au spălat creierii cu spor până când aceştia au crezut că li se face un bine. Acceptarea rămâne singura cale care ar putea duce la iubirea celuilalt. Şi la bucurie. Şi, poate, chiar la fericire.       

Distribuţia:

ZITA – Fodor Piroska
ÁDÁM – Benedek Botond
BÉLA – Orbán Levente
DÉNES – Kovács Károly
ELEK – Nagy István
JUDIT – Badics Petra
TEKLA – Szász Réka   

Asistent regie:
Simon K. Attila