INTERVIU Actriţa Irina Rădulescu, fiica lui Dem: „Eu şi tata eram doi copii, mama trebuia să impună ordine şi disciplină“

INTERVIU Actriţa Irina Rădulescu, fiica lui Dem: „Eu
şi tata eram doi copii, mama trebuia să impună ordine şi
disciplină“

Actriţa Irina Rădulescu, fiica marelui Dem Rădulescu, povesteşte despre educaţia latino-balcanică pe care spune că i-a oferit-o tatăl ei, precum şi despre felul în care ea şi mama ei, actriţa Adriana Şchiopu, s-au descurcat după pierderea lui.

Irina Rădulescu (33 de ani) este actriţă – cu contract, nu oricum, un detaliu important în aceste zile ale izolării. Are vechime, e de 12 ani pe scândură. Lucrează la Teatrul Mic din Bucureşti, unde a ajuns în al doilea an de facultate, când celebra regizoare Cătălina Buzoianu a abordat-o la un eveniment de-al breslei.  O ştia de când era de-o şchioapă, din vizitele pe care le făcea părinţilor ei, actorii Dem Rădulescu şi Adriana Şchiopu. „Te-ai dezvoltat frumos“, i-a zis atunci Buzoianu, propunându-i s-o joace pe Miranda, în „Furtuna“. 

Irina Rădulescu a urcat pe scenă cu încredere, având în minte sfatul pe care tatăl ei i l-a dat cu câteva zile înainte să se stingă: să nu se abată niciodată de la calea cea dreaptă şi simplă. Dem Rădulescu a murit când ea avea numai 13 ani. A rămas cu amintirile plimbărilor nocturne alături de tatăl ei, cu personajele pe care el le-a inventat special pentru ea şi cu râsetele mamei când îi vedea pe amândoi desenând, cot la cot, cu creioane colorate. Deşi au trecut două decenii de când tatăl ei nu mai e, Irina încă rămâne uimită de cum se înviorează oamenii când îi aud numele, o dovadă că Dem Rădulescu şi-a îndeplinit misiunea. În ceea ce o priveşte, crede într-o evoluţie firească a lucrurilor în meseria de actor. Aşa se face că nu s-a grăbit, de pildă, să facă film. A fost distribuită în primul ei rol în cinematografie abia anul trecut, în „Urma“, filmul regizat de Dorian Boguţă. Mereu cu gândul la învăţămintele primite de la tatăl său, Irina îşi face rolurile cu răbdare şi dedicare completă, iar când aude voci care spun: „Copiii unor mari personalităţi nu s-au ridicat“ nu le contrazice şi nici nu le dă dreptate. Pentru că ea are propriul drum şi, deasupra ei şi a mamei – ştie sigur –, tatăl ei veghează în continuare, iar asta e tot ce contează.

„Weekend Adevărul“: Irina, prima parte a vieţii tale s-a petrecut la Constanţa, la bunicii din partea mamei, printre prieteni turci. Cum de s-a întâmplat aşa?
Irina Rădulescu: După ce m-a născut, mama a stat un an pe tuşă, iar după aceea bunicii au spus: „Mai las-o la noi ca să poţi să-ţi reiei şi tu activitatea“. Aşa că am făcut grădiniţa acolo, iar ai mei făceau naveta. Bunicii au fost trup şi suflet pentru mine. Am avut o copilărie frumoasă şi plină de iubire. Şi da, a fost şi o copilărie internaţională, cu prieteni turci. Şi acum am prieteni de toate naţiile.
 
La 6 ani urcai pe scena Teatrului Mic. Ce căutai acolo? 
La Teatrul Mic, aşa-i. Juca mama într-un spectacol şi aveau nevoie de un copil cam de vârsta aia. Era un spectacol despre războiul troian, în regia lui Vlad Mugur (n.r. – „Sfârşitul Troiei“, de Walter Jens). Bineînţeles că imediat când am auzit, am vrut. Dar n-am jucat mult, căci creşteam repede şi, de la o stagiune la alta, aveau nevoie de un copil la fel de mic. Pentru mine a fost o dramă, adică să mă înlocuiască pe mine cu alt artist?! (Râde.) Orice experienţă legată de teatru mă fascina. 
 
Cel mai cuminte copil 
Stăteai la repetiţii cu părinţii? 
Da, dar mai rar, pentru că repetiţiile sunt perioade cu frecuş, ca să zic aşa – cu nervi, cu muncă. Se stă mult la ele. Eu mergeam mai mult la spectacole, când stăteam la cabină sau în culise. Cât durau repetiţiile, tot aşa, stăteam cu bunicii. Dar când nu era altă posibilitate, ai mei mă duceau chiar şi pe platourile de filmare. Îmi spuneau: „Durează, o să te plictiseşti“. Eu eram un copil foarte cuminte, dar nu atât pentru că-mi spuneau ei să fiu aşa, cât ca să nu mă ia de acolo. Toată lumea întreba: „Măi, dar copilul ăsta nu deranjează?“. De fapt, eu nu voiam să fiu luată de acolo (râde). 
 
Cu mine, tata era un copil mai mare. Mama, fiind din Transilvania, a adus şi puţin imperiu în casă.
 
Cum erau Dem Rădulescu şi Adriana Şchiopu înainte de spectacole?
Aveau o stare de concentrare pe care o regăsesc acum şi la mine. Adică înainte să am o treabă importantă, nu prea-mi place să stau mult de vorbă. În general, simt nevoia să-mi concentrez energiile, să stau eu cu gândurile mele. Dacă cineva mă întreabă ceva, dau răspunsuri monosilabice. Aşa făceau şi ai mei, dar eu percepeam lucrurile astea ca pe o normalitate. Exista foarte multă relaxare în familia noastră, fiecare-i respecta spaţiul celuilalt. Chiar şi mie mi-l respectau, şi doar eram un copil. Cu mine s-a vorbit foarte mult. Nu mi se spunea: „Facem aşa şi punct“. Nu, mi se explica: „Facem aşa pentru că...“. Copiii au o capacitate fantastică de a înţelege lucrurile profunde. Noi ne gândim că sunt mici, dar câteodată ei înţeleg esenţialul care nouă ne mai scapă, pentru că noi ne bătătorim simţurile cu viaţa.
 
Spuneai, la un moment dat, că tatăl tău ţi-a dat o educaţie latino-balcanică. Ce înseamnă asta mai exact? 
În sensul că era călduros, plin de umor şi ludic. N-aş vrea să zic ca Mateiu Caragiale – à la légère –, că e în sens peiorativ, dar eu o spun în sensul bun, adică, cu o anumită destindere. Cu mine, tata era un copil mai mare. Mama, fiind din Transilvania, a adus şi puţin imperiu în casă. Pentru că noi eram doi copii când eram împreună, mama trebuia să impună ordine şi disciplină. 
 
Irina, în braţele părinţilor, Adriana Şchiopu şi Dem Rădulescu 
 

„Bradul e făcut, tata poate să plece“

 
Ce ritualuri aveai cu tatăl tău? 
Programul actorului e unul destul de haotic. E foarte greu ca actor să spui: „Dom’le, duminică ieşim la picnic“. Cel mai probabil e să nu rămână aşa pentru că actorii lucrează cel mai mult în weekend. Iar cum tata avea dimineaţă radio, ziua mergea la facultate şi seara avea poate spectacol... Când prindeam o fereastră, noi doi ieşeam împreună la plimbare. Alteori, dacă poţi să crezi, desenam cot la cot. Când ne vedea mama, nu mai putea de râs, mai ales când îl vedea pe tata cu creioanele colorate în mână sau cu plastilină. Ca ritual, să zicem că aveam împodobitul bradului. Ăla era bătut în cuie. Pentru că tata era adesea plecat chiar în perioada premergătoare Crăciunului, îl împodobeam de Sfântul Nicolae: „Bradul e făcut, tata poate să plece“ (râde). Noi ne-am adaptat în funcţie de program. Şi în sensul ăsta a fost o educaţie latino-balcanică: am fost flexibili şi n-am bătut în cuie nişte lucruri. Pentru că asta presupune meseria de actor. 
 
Deci fără promisiuni în familia Rădulescu? 
Treaba asta cu promisiunile e foarte relativă. Noi, întotdeauna, dacă stabileam să facem ceva, ştiam că facem. Faptul că varia momentul nu mai avea nicio relevanţă. Noi, ca structură, suntem nişte persoane extrem de serioase. Tata – vorbesc de el, pentru că avea o activitate haotică – era de o seriozitate şi de o disciplină... 
 
Serioasele explicaţii ale lui Dem către fiica lui
 
Îşi aducea munca cu el, îşi repeta textele acasă? 
Tata era un om care vorbea cu mine foarte mult şi foarte serios, că ăsta e secretul cu copiii. Eu nu suport când i se vorbeşte unui copil ca la cretini. Copilul are nevoie să-i vorbeşti ca de la egal la egal. Şi-atunci, tata îmi explica: „Uite, aşa stă treaba“. Câteodată, îmi citea textele pe care le avea de pregătit. Uneori întrebam: „Dar ce e asta?“ – că nu înţelegeam eu conceptele pe care le avea acolo. Sigur că nu intra în lucruri care mă depăşeau, dar n-am primit niciodată răspunsuri de genul: „Băi, nu e treaba ta“. Şi nu o făcea numai din strategie părintească, lui chiar îi făcea plăcere să-mi explice. 
 
Normal, erai fata lui, singurul copil. 
Da, primul şi singurul copil, fata făcută la a doua tinereţe. De-asta spun că mama era mână de fier, că orice spuneam eu pentru el era literă de lege! Dacă l-ar fi lăsat mama pe mâna mea... (râde).
 
Cred că motivul pentru care mama şi tata au fost un cuplu solid atât de mult timp şi motivul pentru care tata încă e umbrela noastră este că dacă îi dai omului libertatea să fie el, atunci îl ai pentru totdeauna.
 
Libertatea de a fi
 
Ce fel de dinamică aveaţi în familie?
Am avut şi un mare noroc: să-i avem pe bunicii mamei care, după perioada în care am stat la Constanţa, au venit la Bucureşti ca să-i ajute pe ai mei. În acest program haotic, bunicii erau componenta stabilă, mai ales că eu aveam multe drumuri de făcut. Pe lângă şcoală, făceam pian şi limbi străine, şi atunci bunicii au avut un rol esenţial pe drumurile astea. Între ai mei era o armonie pe toate planurile: ca soţ şi soţie, în calitate de colegi, ca parteneri, aveau încredere unul în celălalt. Se respectau. Poate într-un cuplu de alte profesii e greu să-ţi imaginezi: „Ăla pleacă în turneu, ce face el acolo?“. Mai ales că, la filmări, pleci şi nu mai ştii când te întorci. Sigur, acum ţine 12 ore ziua de filmare, că s-a stabilit prin legislaţie. Dar pe vremea aia, era regula „pleci şi nu mai ştii când vii“. Şi atunci, dacă nu exista o înţelegere, puteai să ajungi să-ţi dai în cap. Dar lor le-a fost uşor din punctul ăsta de vedere. Cred că motivul pentru care au fost un cuplu solid atât de mult timp şi motivul pentru care tata încă e umbrela noastră şi n-a încetat niciodată să existe este că dacă îi dai omului libertatea să fie el, atunci îl ai pentru totdeauna. 
 
De asta era atât de iubit Dem Rădulescu de toată lumea. 
Da, asta făcea, la fel şi mama. De-asta au fost 30 şi ceva de ani împreună. Altfel, în momentul în care eşti rigid încep şi problemele. 
 

„Fata mea se face artistă“ 

Foto: Domnişoara Camille L’Espanaye, în spectacolul „Nevermore“, pe scena Teatrului Mic; Sursa: Nicolae Ilfoveanu
 
Părinţii tăi ce meserie îşi doreau să faci? Îţi făceau vreo sugestie? 
Mi-au dat o educaţie multilaterală. Am făcut multe limbi străine, ceea ce acum mă ajută foarte mult. Îmi dau seama ce bine au gândit lucrurile. Nu cred că un părinte cu picioarele pe pământ îţi spune: „Fă-te actor, că e bine“. Nu, mai ales că ei ştiau ce înseamnă lumea asta. Şi atunci, sigur că nu s-au băgat, dar mi-au oferit portiţe. În momentul în care am zis că aş vrea, mama nici nu s-a opus. Zic de mama, pentru că atunci când am dat la facultate, o mai aveam doar pe ea. Tata glumea de multe ori: „Fata mea se face artistă“. Dar o zicea mai mult în glumă. Sunt sigură că-n sinea lui s-ar fi bucurat că şi eu îmbrăţişez meseria asta. Intuia că o să vreau actorie, mai ales din jocurile noastre. În jocul copilului îţi cam dai seama ce poate. Pesemne că a văzut el ceva acolo.                                                                                                               
Chiar aşa, jucaţi în scenete acasă? 
Nu scenete, dar născocea poveşti. Avea anumite personaje pe care le inventase pentru mine şi, de la o zi la alta, personajele alea mai făceau ceva. Aveam un fel de serial povestit (râde). Când îl prindeam, săream repede să mai întreb de câte un personaj: „Şi, ce-a mai făcut, ce-a mai făcut?“. Tata avea o imaginaţie absolut debordantă. Inventa pe loc o poveste şi-mi interpreta personajele. Iar eu aveam spectacolul la mine acasă. Erau lucruri simple, dar care te împlinesc.
 
Umorul şi sensibilitatea lui Dem Rădulescu
 
Imaginea standard a lui Dem Rădulescu era de om veşnic vesel. Era atât de jovial şi acasă sau se retrăgea în el? 
Având acest umor exploziv şi fiind genial pe comedie, tata a fost folosit aşa. Dar eu l-am văzut în drame şi era absolut fantastic. Pentru că el, ca structură, era un om foarte serios, foarte responsabil. Deşi avea bucuria umorului, a glumelor, avea şi o sensibilitate aparte. De exemplu, dacă urmărea la televizor o poveste de viaţă, se emoţiona imediat. De-asta cred că a şi fost un tată foarte bun, că simţea foarte repede în ce stare sunt eu şi se mula imediat pe ea. 
 
Aveai doar 13 ani când a murit. Cum v-aţi descurcat?
Practic, mama a dus totul. În momentele alea, toată lumea se gândeşte la copil şi mai puţin la cea care are grijă de copil. Pe moment, este şocul şi nu prea realizezi. Noi, oamenii, spunem că cineva drag a murit, dar de fapt, foarte greu percepem lucrul ăsta. Percepem o absenţă, după care totul e foarte relativ la fiecare. Pentru mine şi pentru mama, de exemplu, el a continuat să existe, chiar dacă nu fizic. Dar n-a fost o strategie, pur şi simplu a fost organic, şi atunci poate că a fost mai uşor. Sigur că nu există un moment în care spui: „Gata, e ceva uitat“. Nu e un astfel de moment, toate experienţele pe care le trăim în viaţă le luăm cu noi până la final. Ele ne modelează, dar învăţăm să ne raportăm la ele. 
 
Îţi aminteşti ce-aţi vorbit ultima oară când v-aţi văzut? 
A fost ceva absolut surprinzător. Eu apucasem să-i spun mamei că mi-ar plăcea să fiu artistă, dar a fost doar ceva aruncat în vânt. Cred că ea a apucat să-i spună tatei – deşi putea să nu-i spună, că n-a fost o discuţie serioasă între noi. El a simţit nevoia să vorbească cu mine şi să-mi spună că e foarte frumos dacă vreau asta. Apoi mi-a zis: „Întotdeauna să cauţi simplitatea şi adevărul. Mama o să te ajute“. Eu mă întrebam de ce-mi zice el aşa ceva şi mi s-a părut ciudat, adică mă gândeam: „El nu o să mă ajute?“. Dar se pare că omul simte. Am mai auzit poveşti de genul ăsta: că omul când se apropie de final, undeva, el simte. Tata mi-a zis asta şi, la câteva zile, s-a întâmplat. Eu cred că noi ştim foarte puţine despre ce e viaţa şi când se întâmplă lucruri de genul ăsta, îţi pui problema că sunt mult mai multe decât ce ştim noi. 
 

Împărţind scena cu mama, în „...Escu“, regia Doru Ana FOTO Mihaela Tulea

Un model din copilărie: alter egourile doamnei Olga Tudorache

Ai ajuns să dai admitere la UNATC. Cum a fost examenul? 
La prima probă, unde trebuia să recit două poezii, aveam nişte emoţii... Efectiv, tremuram. Ieşind din sală, mă întrebam: „Măcar m-am auzit?“. Ştiu că l-am văzut pe domnul Ivaşcu în comisie, pe care-l ştiam, că fusese asistentul tatei. Când i-am văzut figura de departe, m-am mai liniştit. Apoi m-am gândit: „Aoleu, ce-o să zică omul ăsta? «Doamne, fata asta nici voce n-are!»“. (Râde.) Dar după prima probă m-am mai liniştit, am intrat într-un anumit ritm şi am avut o admitere bună. 
 
Simţeai vreo presiune pentru că erai fiica lui Dem Rădulescu? 
Nu, presiune n-am simţit nicio clipă. Iar după ce-am intrat la facultate, printre colegi s-a aflat târziu că sunt fiica lui Dem Rădulescu. 
 
Ce a mobilizat-o în facultate
 
N-au făcut legătura. 
Nu, n-au făcut, că Rădulescu e un nume comun. Şi nici eu nu sunt omul care să înceapă să vorbească despre asta. Când întâlnesc pe cineva zic doar: „Eu sunt Irina“. Sigur că profesorii de la facultate în general ştiau, că n-aveau cum să nu. Dar faptul că i-am avut pe ei ca părinţi, care erau respectaţi în breaslă, a fost ceva care m-a mobilizat. Nu pentru mine, ca individ, că la 18 ani, ce impresie să fac eu? Dar mă gândeam: „Să fie decent, pentru ei“. (Râde.) 
 
Prin casa voastră au trecut mulţi actori. Care dintre ei ţi-au lăsat o impresie aparte? 
Un om care nu putea să n-aibă un impact era doamna Olga Tudorache (foto dreapta), profesoara mamei, care era ea însăşi un personaj. Trecea de la o forţă incredibilă la o blândeţe şi o sensibilitate... Da, au cam trecut cei mai mari actori pe la noi şi ce-am observat: erau oameni extraordinar de simpli şi de modeşti. Astăzi văd oameni mai tineri cu foarte multe certitudini. Ei, oamenii ăia pe care i-am văzut eu încă mai aveau dubii (râde)
 
Ca un fenomen american
 
O certitudine e şi că tatăl tău nu putea să se plimbe pe stradă cu uşurinţă. 
Vai de mine, cu tata mă plimbam noaptea. Pentru că ziua avansai foarte greu pe stradă, se strângea imediat lumea în jurul lui. Iar el interacţiona cu toată lumea – că era copil, că era om în vârstă, toţi voiau să schimbe măcar două vorbe cu el dacă n-aveau hârtie la ei pentru autografe. Erau atât de fericiţi că-l văd! Şi el era fericit, că îşi iubea oamenii, era conştient că publicul e cel care-ţi pune coroana pe cap. Niciodată nu zicea nu, întotdeauna schimba câteva cuvinte cu fiecare. Era acel fenomen pe care-l vedem acum pe la actorii americani. Sigur, nu se aduna puhoiul ăla ca la actorii americani, că despre ei se ştie în general unde vor fi. 
 
Cum ţi se părea când era abordat de oameni? Îţi doreai să ajungi aşa? 
Pe mine mă fascina mai mult munca propriu-zisă, pe scenă, dar faptul că-l cunoştea lumea avea şi la mine un ecou, că întrebau oamenii: „Şi, cine e fetiţa? Câţi ani ai?“. Dar nu, nu m-am gândit că vreau asta. Mă fascina partea de scenă, când era în lumina reflectoarelor, deci mai mult meseria în sine, nu efectul ei.
Pentru mine e o binecuvântare că sunt fiica lui Dem Rădulescu. Deşi el nu mai e din 2000, şi astăzi, când se aude numele lui, lumea se luminează la faţă, efectiv.
„După 20 de ani, mă minunez de atâta iubire“
 
E un avantaj sau un dezavantaj că eşti fiica lui Dem Rădulescu? 
Pentru mine e o binecuvântare că, deşi el nu mai e din 2000, şi astăzi, când se aude numele lui, lumea se luminează la faţă, efectiv. Vorbim şi de oameni la 40 de ani, relativ tineri, care n-au prins toţi anii lui, că el a avut enorm de multă muncă înainte de Revoluţie. Se luminează toţi şi-mi dau seama ce înseamnă să atingi sufletul unui om. E o bucurie că, practic, el trăieşte în continuare. După 20 de ani, mă minunez de atâta iubire. Până la urmă, e un om care şi-a îndeplinit misiunea. Am mai auzit oameni zicând, nu neapărat mie: „Copiii unor mari personalităţi nu s-au ridicat“. Da, e posibil şi asta, e posibil orice. În general, când un om are o părere, i-o respect, chiar dacă nu e în acord cu părerile mele. Pentru că asta înseamnă libertatea de opinie. Noi toţi vrem libertate de opinie, dar, dacă se poate, să avem toţi aceleaşi păreri. 
 
De ce crezi că oamenii nu l-au apreciat şi pentru dramele în care a jucat? 
E adevărat că nici n-a făcut multe, dar mai e ceva. Omul are o nevoie imperioasă de a râde. În timpurile alea, cu atât mai mult aveau nevoie de asta. Cred că Fellini spunea că un om care poate să-i facă pe alţii să râdă trebuie privit ca un binefăcător. Pentru că, despre orice epocă am vorbi, omul are nevoie să râdă. Şi cred că oamenii nu-i uită pe cei care i-au scos din starea de rău. 
 
 

Debutul în cinematografie, cu un personaj dual

Foto: Irina Rădulescu şi-a construit cariera cu paşi mici şi siguri; Sursa: Fabrice Mertens
 
Primul spectacol în care ai jucat a fost „Furtuna“, la Teatrul Mic, unde eşti şi astăzi, după 12 ani. Cum ai ajuns să primeşti rolul? 
Da, „Furtuna“, regizat de doamna Cătălina Buzoianu. Eram în anul doi de facultate şi am mers cu mama la un eveniment de-al breslei. Ne-am întâlnit cu doamna Buzoianu, cu care şi mama a debutat, acum mulţi ani. M-a văzut după multă vreme şi mi-a zis: „Te-ai dezvoltat frumos“. După un timp aflăm că va pune „Furtuna“, la Teatrul Mic, şi mi-a propus s-o joc pe Miranda. A venit total neaşteptat. 
Cred în lucrurile venite în mod neaşteptat. Şi sunt coincidenţele astea frumoase în viaţă: perioada în care se juca spectacolul s-a suprapus cu momentul în care se scoteau la concurs zece posturi de actori tineri. Eu eram deja distribuită şi directorul teatrului de la vremea aia, Florin Călinescu, mi-a spus: „Dacă tot debutezi, atunci vino la concurs, că noi avem nevoie de actori tineri“. Practic, din anul doi de facultate sunt angajată. Acum realizez că sunt ceva ani... 
 
Foto: Irina şi Dorian Boguţă; Sursa: Facebook Irina Rădulescu
 
Intuiţia lui Boguţă
 
În 2019, ţi-ai făcut şi debutul în film, în „Urma“, regizat de actorul Dorian Boguţă – şi el debutant, dar în ale regiei. El ţi-a zis încă de la început că are nevoie de cineva ca tine. Ştii ce-a vrut să zică? 
Gândind în retrospectivă, cred că atunci nici eu n-am înţeles ce vrea. De foarte multe ori, în meseria asta, lucrurile sunt dincolo de termeni, de cuvinte. La un moment dat, cineva îţi poate inspira ceva ce nici tu nu poţi explica, dar simţi că persoana aia se potriveşte. Pesemne că Dorian a avut această intuiţie. Poate că a fost la mijloc şi aspectul meu, oarecum mai fragil, în contradicţie cu interiorul care e destul de... pe poziţii – că nu-mi place să zic puternic. Aşa e şi personajul meu, Ana: aparent, n-ai zice că ar face nişte lucruri, dar până la finalul filmului îţi dai seama că ea a contribuit mult la desfăşurarea lor. 
 
Ana face obiectul unei obsesii, a fratelui ei.
Da, exact. În acelaşi timp, iubirea lor e dincolo de limitele normalului, nu în sensul că merge spre incest, dar se iubesc atât de mult încât se cred reposponsabili unul de fericirea celuilalt. Atunci când îţi iei în mână o misiune care e divină, apare şi drama şi alte evenimente care o iau razna. 
 
E primul tău film. Care ţi s-a părut cel mai dificil lucru pe platoul de filmare? 
Încă de la prima întâlnire, când Dorian a zis că în principiu ar vrea pe cineva ca mine, lucrurile au mers foarte firesc. Multă lume îmi zice: „Destul de târziu a venit primul film“. „Poate că nu tocmai “, zic eu. Poate că era nevoie de timp tocmai ca să dau de acest parcurs firesc al lucrurilor. De asta nu pot să zic că au fost greutăţi ieşite din comun, au fost cele normale, ale meseriei. 
 
Marin Grigore şi Irina, în „Urma“, în regia lui Dorian Boguţă FOTO Alex Damian
 
O scenă nud puţin nefirească
 
Multă lume te-a întrebat de scena nud pe care o ai în film. Ce-i cu ea? 
E o scenă cu nuditate, dar în care nu e nimic foarte la vedere. Dorian m-a întrebat de la prima întâlnire dacă aş face aşa ceva. Şi mi-a explicat că nu a introdus-o în film de dragul nudităţii, ci pentrucă e nevoie de ea în evoluţia acestei iubiri dintre fraţi, o iubire cu nuanţe de sacrificu. E nevoie de această scenă în care el are grijă de ea, o scenă care poate fi puţin nefirească, mai ales că personajul meu e femeie în toată firea, măritată. Când am înţeles importanţa acelui moment – care e şi unul poetic – şi finalitatea lui artistică, atunci am acceptat. Şi oricum, am avut mare încredere în Dorian, că ştiam că n-o să vrea să facă ceva doar aşa, de dragul de a face. Dar cum în poveste era important momentul, l-am înţeles şi l-am tratat ca atare. Uneori trebuie să ai şi sânge rece când faci un lucru care nu ţi-e foarte comod. Şi m-a ajutat Dorian, care a avut grija omului care ştie cum e să fii actor. El a fost omul care mi-a creat confortul interior. Dacă lucrurile au o finalitate artistică, alt- fel te raportezi la ele. Dacă intri pe Instagramul sau pe Facebookul meu, nu vezi poze cu mine în costum de baie. Nu că am ceva împotrivă, dar nu e neapărat genul meu.
 
 

Angajată înainte de absolvire 

Numele: Irina Rădulescu
Data şi locul naşterii:
14 octombrie 1986, Bucureşti 
Studiile şi cariera: 
  • A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“, în 2010. 
  • În 2008, s-a angajat la Teatrul Mic, după ce a debutat în rolul Miranda din spectacolul „Furtuna“, după William Shakespeare, regizat de Cătălina Buzoianu. 
  • La Teatrul Mic, a jucat în „Visul unei nopţi de vară“, după Shakespeare, regia Gelu Colceag (2011); „Volpone“, după Ben Jonson, regia Vlad Cristache (2013);  „...ESCU“ de Tudor Muşatescu, regia Doru Ana (2018); „Nevermore“, regia Dragoş Galgoţiu (2019). 
  • În 2019, şi-a făcut debutul în cinematografie, în lungmetrajul „Urma“, regizat de Dorian Boguţă, unde o joacă pe Ana, sora personajului principal, pianistul Anton (Marin Grigore). Filmul a avut premiera la Festivalul Internaţional de Film Francofon (FIFF) de la Namur, Belgia, în septembrie 2019. 
Locuieşte în: Bucureşti

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: