INTERVIU Actorul şi directorul Emil Boroghină: „Ştefan Iordache a fost liderul generaţiei noastre“

INTERVIU Actorul şi directorul Emil Boroghină: „Ştefan Iordache a fost liderul generaţiei noastre“

Emil Boroghină  FOTO: Arhiva personală şi Teatrul „Marin Sorescu“ Craiova

Emil Borghină, creatorul Festivalului Shakespeare şi unul dintre directorii de teatru care a avut unele dintre cele mai mari succese din istoria teatrului românesc cu spectacolele lui Silviu Purcătere de la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova, vorbeşte despre copilăria sa de la Corabia şi despre amintirile cu Radu Beligan şi Ştefan Iordache. Artistul spune că a fost "un nebun, îndrăgostit de teatru, care a trăit din visurile sale" .

Bonom, cu o căldură aparte, Emil Boroghină (78 de ani) este unul dintre managerii care a pus pietre de temelie solidă în teatrul românesc, prin spectacole antologice montate de Silviu Purcărete la Craiova. A fost director timp de 12 ani la Teatrul "Marin Sorescu" de la Craiova şi a creat Festivalul Shakespeare. S-a dăruit scenei craiovene, mai întâi ca actor, apoi ca director, unul vizionar. Are amintiri de neuitat alături de actori extraordinari, Radu Beligan şi Ştefan Iordache. Nu ar schimba nimic din viaţa sa. Pentru că pur şi simplu, nu ar fi putut face altceva, nu ar fi putut avea un alt drum. „Teatrul e un microb care îţi intră în sânge“, consideră Emil Boroghină. O dată luat, nu mai scapi de acest „microb“, adică nu mai poţi trăi fără teatru. „Sunt un nebun care trăieşte din visurile sale“, zâmbeşte când vorbeşte despre viaţa sa actorul-manager. Zilele acestea, în timpul Festivalului „FestIN pe Bulevard“ de la Teatrul Nottara, a avut loc vernisajul expoziţiei "Retrospective" care a adus în atenţia publicului iubitor de arte vizuale pe marele om de teatru. Expoziţia şi-a propus o incursiune în universul lui Emil Boroghină, un univers dedicat teatrului. Fotografiile alese surprind roluri-cheie interpretate de acesta, momente din spectacole-eveniment care au adus glorie teatrului românesc, montate în perioada directoratului său şi jucate pe marile scene ale lumii, personalităţi culturale şi actori prestigioşi ai Naţionalului craiovean. Expoziţia, din care vă prezentăm câteva fotografii, a fost realizată cu sprijinul Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova.

„Weekend Adevărul“: Ce amintiri aveţi din Corabia, oraşul în care v-aţi născut?

Da, n-am născut la Corabia, oraşul de pe malul Dunării, într-o zi de ianuarie. Corabia era oraş foarte frumos la acea vreme. Fusese un oraş prosper în perioada interbelică, era un port de la care porneau spre Serbia, Ungaria şi Austria şlepuri încărcate cu cereal, pentru că eram grânarul Europei la acea vreme.

Aveaţi, aşadar, Dunărea la picioare…

Da, era foarte aproape. Dunărea îţi creează şi o anumită psihologie, îţi dă o anumită sensibilitate. Apa care curge îţi transmite un anumit sentiment, o încărcătură poetică . Eram extrem de sensibil şi îndrăgostit de natură, am visat să călătoresc în toată lumea, urmăream valurile şi mersul Dunării şi îmi imaginam că o să ajung în diverse locuri, fiind îndrăgostit la acea vreme de două materii esenţiale: istoria şi geografia.

Care era profesia părinţilor dumneavoastră?

Tatăl meu era la început un simplu funcţionar şi apoi secretar al primăriei oraşului, iar mama casnică, precum majoritatea femeilor acelor timpuri în micile oraşe de provincie. Bunicul dinspre tată plecase în primul Război Mondial în 1916, când tatăl meu avea numai doi ani, şi nu s-a mai întors. El se numără printre cei aproape 400 de soldaţi şi câţiva ofiţeri din Corabia care au căzut pe câmpul de luptă, majoritatea în marile confruntări de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, visând probabil la o Românie liberă şi întreagă. Bunicul dinspre mamă, fost ca militar, marinar şi participant la momentul când crucişătorul rus Potemkin s-a predat în urma unei revolte în 1905, autorităţilor române, în portul Constanţa, a fost în mai multe rânduri primar al comunei Orlea, în calitate de membru al Partidului Liberal. El se mândrea foarte mult cu faptul că, între altele în timpul mandatelor sale se construiseră biserica şi şcoala şi fusese inaugurat, prin contribuţia sa directă, alături de cele ale învăţătorului şi preotului satului, bunicul fostului ministru al învăţământului, Mircea Dumitru, unul dintre primele muzee săteşti din România.

Ce amintiri păstraţi din copilărie?

Copilăria mea a fost marcată de privaţiunile de după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar şi de faptul că trăim într-un orăşel cu un specific aparte, cu străzi drepte şi plin de tei, încărcat de poezie, un orăşel care cunoscuse momentul de vârf al prosperităţii sale în perioada interbelică, când din Port plecau spre Apusul Europei şlepurile încărcate cu grâu sau porumb. Şcoala am făcut-o în oraşul natal, fiind un elev silitor şi ascultător, trăind însă în umbra fratelui meu mai mare, cu un an, considerat în timpul studiilor una dintre minţile strălucite ale liceului, împătimit de matematică, el având un eminent profesor, în vreme ce au am avut neşansa să am profesor de matematică un fost îndrumător de lucru manual. Eram în schimb pasionat de istorie şi geografie şi, în ultimii ani de şcoală, de desenul tehnic, motiv pentru care dascălii mei credeau că la absolvirea liceului voi da examen la Facultatea de Istorie sau la Institutul de Arhitectură. Nu a fost să fie aşa.

Durerea pierderii tatălului

Tatăl dumneavoastră a murit de foarte tânăr. Cum v-a marcat dispariţia lui?

Trebuie să spun că în timpul studiilor primare tatăl meu s-a îmbolnăvit de plămâni, stând mai mult prin diverse sanatorii. A murit la vârsta de 41 de ani, în spital, exact în ziua în care fratele meu l-a anunţat că luase examenul la Facultatea de matematică. Eu împlinisem 15 ani şi trecusem din clasa a IX-a într-a X-a.

Dincolo de durerea pierderii tatălui, despre care aproape toată lumea spunea că fusese cel mai bun, competent şi serviabil dintre toţi cei din conducerea administraţiei oraşului şi apoi a raionului Corabia, în clasa a X-a fiind, am traversat o parte dintre cele mai grele momente ale vieţii mele, trăind undeva la limita sărăciei, micile noaste pensii de urmaş fiindu-ne acordate la peste o jumătate de an de la decesul tatălui.

Cum v-a venit ideea să daţi la Facultatea de Teatru?

După absolvirea şcolii am plecat pentru un scurt timp la Sibiu, locuind la o rudă a tatălui meu, muncind ca angajat temporar la un depozit de materiale metalo-chimice. Aş fi dorit ca după un an de la absolvire să încerc să dau examen la facultate, oscilând între Istorie şi Arhitectură. Revenind în Corabia, unul dintre foştii mei colegi de clasă, cel mai arătos dintre noi, mi-a schimbat gândurile, convingându-mă să dăm împreună examen la Institutul de Teatru, lucru la care nu mă gândisem până atunci niciodată. Îndemnul lui nu venea pe un teren gol.

Mai mult ca sigur că aţi auzit teatru radiofonic în perioada copilăriei.  Cum v-a prins acest „microb“ al teatrului mai de demult?                                          

Da, înainte cu doi-trei ani, într-una din seri, în timp ce învăţam pentru a doua zi, puţin obosit, m-am oprit şi, neavând altceva de făcut, am ascultat la difuzor o transmisie de „Teatru la microfon“. Atât de tare m-a prins, încât am rămas cu urechea nedeslipită de aparat până la sfârşitul emisiunii, când au anunţat titlul piesei şi distribuţia. Nu pot să descriu starea, sentimentele pe care le încercam atunci. Trăiam parcă un vis frumos, din care nu aş fi vrut să mă trezesc. Piesa era „Steaua fără nume“, iar interpetul rolului principal era marele actor Radu Beligan.Din acea seară am început să ascult aproape toate emisiunile de teatru, nepierzând nici una în care interpret era domnul Radu Beligan. După prima emisiune am mers la biblioteca orăşenească şi am împrumutat volumul de teatru al lui Mihail Sebastian, învăţând aproape în totalitate rolul profesorului Miroiu şi reproducându-l cu accentele lui Radu Beligan.

Şcoală postliceală de vânzător

Cum a fost examenul la Institutul de Teatru? Vă mai amintiţi ce probe aţi dat?                                              

Atunci când am dat pentru prima dată examen la Institutul de Teatru, în repertoriul meu figura şi „Balada chiraşului grăbit“ a lui George Topârceanu, unde îl imitam pe maestrul Radu Beligan, lucru total greşit. Am luat însă pentru celelalte poezii o notă destul de mare la prima probă, dar am fost eliminat la cea de a doua, de ritm şi auz muzical, neştiind în nici un fel să dansez.

Nu aţi renunţat. Ce aţi făcut până aţi încercat din nou la teatru?

Devenind conştient că examenul de admitere la Institutul de Teatru era la acea vreme unul extrem de greu şi că cerea, în cele mai multe cazuri, o pregătire specială, am dat examen la o şcoală post-liceală de vânzători, rămânând în Bucureşti, urmând cursurile duminicale de pregătire organizate de Institut, vizionând o mulţime de spectacole, majoritatea în a doua lor parte, după închiderea magazinului Bucureşti, la care făceam practica. Atunci am cunoscut o întreagă pleiadă de actori bucureşteni, mai ales pe cei de la Naţional, apropiindu-mă de mulţi dintre aceştia, o emoţie puternică trăind atunci când m-am apropiat de idolul meu, maestrul Radu Beligan, pe care l-am divinizat întreaga viaţă şi care mi-a devenit foarte apropiat. În toamna anului 1959 deveneam student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, grupa C, clasa profesorului Dinu Negreanu.

Aţi avut colegi celebri...

În toamna anului 1959 deveneam student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, grupa C, clasa profesorului Dinu Negreanu, fiind coleg de grupă cu Ştefan Iordache, Sandu Siminică, Valeriu Dogaru, Constantin Duicu, Mihai Epure, Adina Athanasiu, Aurora Csulic-Simionică, Lucia Burkovski, Silvia Popa şi de un cu Jeni Dragomirescu, Irina Petrescu, Cornel Coman, Leni Pinţea, Dionisie Vitcu, Valentin Uriţescu, Grigore Gonţa, Alexandrina Halic, Georgeta Loch, Sanda Ţăranu şi alţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi în întreaga ţară.

Anii studenţiei au fost pentru mine, alături de cei din perioada directoratului Teatrului Naţional din Craiova, cei mai frumoşi din viaţă. Am fost un fel de responsabil de grupă, cel care se îngrijea de repertoriul clasei, care citea piese şi le propunea profesorului şi colegilor, rezervând fiecăruia un rol principal sau chiar unul de mare întindere.

„Eram în facultate o familie, eram ca fraţii“

V-aţi apropiat de Ştefan Iordache...

Aşa s-a întâmplat în ultimul an când am propus Profesorului Negreanu „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită“ de Bertold Brecht, sugerându-i că Ştefan Iordache va fi interpretul ideal pentru rolul titular. Piesa aleasă de mine i-a creat posibilitatea lui Ştefan să se afirme, asemenea lui Gheorghe Dinică cu doi ani înainte, încă de la absolvire, ca una dintre cele mai mari speranţe ale teatrului românesc. Jucam alături de el, în„ Givola-Goebbels“, dar examenul de absolvire mi l-am susţinut cu Iago din „Othello“, avându-l drept excepţional partener în Othello pe Sandu Simionică.

Cum era Ştefan Iordache?

La vremea la care am intrat nu era lider, a devenit după aceea. S-a impus în momentul în care a jucat în spectacolul „Ascensiunea a lui Arturo Ui nu poate fi oprită“, o piesă pe care eu am ales-o, făcând la clasă şi oficiile de secretar literar. L-a jucat pe Arturo, pe Hitler, şi atunci el s-a afirmat ca liderul generaţiei noastre şi unul dintre cei care au fost recunoscuţi ca actori încă de la absolvirea Institutului de Teatru.

Aţi devenit prieteni? Existau invidii între colegi?

Eram în facultate o familie, eram ca fraţii. Stăteam până spre dimineaţă să repetăm diverse fragmente din spectacole sau exerciţii de comportare scenică, nu exista. Nu mi-am invidiat niciodată colegii care au avut o ascensiune mult mai rapidă decât a mea.

Aţi rămas prieteni?

Am rămas foarte buni prieteni.  Ştefan era mai timid decât ceilalţi, un mare actor foarte rezervat la început. În timp ce noi ceilalţi voiam să dovedim cât de înzestraţi suntem, Ştefan s-a urcat pe scenă după vreo trei luni, niciodată nu se oferea să încerce ceva din ceea ce se propunea.

În schimb, după ce ne-am apropiat, în fiecare zi de marţi ne invita în Rahova la familia lui. Familia lui era modestă, tatăl era un croitor de mare clasă, venise la sfârşitul anilor ‘30 şi învăţase meserie de la meşteri renumiţi. Eram invitaţi la el acasă şi părinţii lui  pregăteau o masă specială pentru noi, membrii clasei. Treaba asta s-a repetat o perioadă destul de lungă. Erau frumoase aceste întâlniri.

Povestiţi-mi şi despre ceilalţi colegi ai dumneavoastră.

Fiind bursier al Sfatului Popular Regional Oltenia, aveam dreptul şi obligaţia de a deveni actor al teatrului reprezentativ al acestei regiuni, aşa că, începând din anul 1963 am devenit component al minunatului colectiv al Teatrului Naţional Craiova. Membrii promoţiei de aur, veniţi la Craiova în 1956 împreună cu dascălul lor, regizorul Vlad Mugur, plecaseră cu toţii la Bucureşti cu trei-patru ani mai înainte, dar lăsaseră în urma lor gustul performanţei şi spiritul de echipă.

Am fost întâmpinaţi de cei mai vârstnici cu dragoste, căldură şi înţelegere. A juca alături de Ovidiu Rocoş, Manu şi Madelaine Nedeianu, Ilie Cernea sau Margot Boteanu-Păcuraru, a te afla în scenă împreună cu Vasile Cosma, Ion Pavlescu sau Constantin Sasu, reprezentau pentru noi, cei foarte tineri, adevărate privilegii.

În câţiva ani, aici, la Craiova, s-a constituit unul dintre cele mai puternice şi valoroase colective de actori tineri din ţară, din care încerc să vi-i numesc pe câţiva: Petre Gheorghiu-Dolj, Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Valer Dellakeza, Valeriu Dogaru, Leni Pinţea-Homeag, Georgeta Luchian.  

Am jucat alături de aceştia în spectacole importante, roluri potrivite vârstei şi datelor mele, unele dintre ele, precum Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“, Doctorul Rank din „Nora“, Leonidik din  „Bietul meu Marat“, Ion Bocioacă din „Interesul general“, Lope din „Ţărăncuţa din Gettafe“ sau bufonul L’Angely din „Marion Delorme”, oferindu-mi reale satisfacţii. Am cochetat şi cu regia de teatru, montând împreună cu colegii mei câteva spectacole, urmând chiar un curs post-universitar de regie, pe care l-am absolvit în 1986, dându-mi examenul de licenţă cu „Jocul de-a vacanţa“ a lui Mihail Sebastian, obţinând nota maximă.

Aţi fost şi regizor de spectacole.

Ca regizor „cu diplomă“ nu am mai pus însă în scenă nici un spectacol, întrucât în februarie 1988, am fost investit, spre surprinderea şi disperarea mea, cu responsabilitatea de director al Teatrului Naţional din Craiova.

Stăpânit de teama de a nu mă face de râs în perioada scurtă (speram eu) cât voi sta pe fotoliul ocupat înaintea mea de câţiva străluciţi directori, mi-am impus ca pe timpul îndeplinirii funcţiei să nu mai joc în nici un spectacol şi să nu mai pun nici o piesă în scenă, pentru a-mi putea consacra întregul timp acestei îndatoriri. A fost o decizie grea şi dureroasă, întrucât am iubit enorm profesia, hai să spun „misiunea“ de actor.

Cum a scris istorie alături de Silviu Purcărete la Craiova

Chiar de la începutul directoratului dumneavoastră, la Craiova, s-au pus în scenă o pleiadă de spectacole care au scris istorie în teatrul românesc. Cum aţi reuşit să adunaţi asemenea energii creatoare la Craiova?

Dar, lăsând modestia la o parte, această renunţare mi-a oferit în timp, în compensaţie, un statut special, acela de „om de teatru“ apreciat la nivel naţional şi chiar internaţional. În prima parte a directoratului meu, din februarie 1988 şi până în decembrie 1989, la Craiova s-au realizat trei dintre cele mai importante spectacole ale teatrului românesc de atunci, „Mobilă şi durere“ în regia lui Cristian Hadjiculea, „Unchiul Vanea“, realizat de Mircea Cornişteanu şi „Piticul din grădina de vară“, extraordinarul spectacol al lui Silviu Purcărete, începutul colaborării noastre cu marele regizor. Personal alătur acestora şi „Arca bunei speranţe“, unul din ultimele spectacole ale lui Aureliu Manea, a cărei premieră a avut loc în chiar ziua în care Ion D. Sîrbu, fost secretar literar al Naţionalului craiovean, trecea în lumea de dincolo.

Povestiţi-ne despre etapa esenţială, alături de Silviu Purcărete, care a dus Teatrul Naţional din Craiova în atenţia întregii lumi teatrale internaţionale.                       

Cea mai frumoasă perioadă din istoria Teatrului Naţional Craiova şi probabil una dintre cele mai fructuoase ale teatrului românesc, este fără îndoială cea de după decembrie ’89 şi până în anul 2000, când Silviu Purcărete, realizează cu un colectiv reîmprospătat şi reîntinerit, marile sale spectacole care l-au făcut cunoscut şi l-au impus în întreaga lume şi când Teatrul Naţional din Craiova, era catalogat drept principalul ambasador al culturii româneşti în lume, o parte dintre comentatori, definindu-l drept „Vasul Amiral al teatrului românesc”.

În ultimul deceniu al decolului trecut, Silviu Purcărete a pus în scenă la Craiova „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, „Titus Andronicus“, „Phaedra“, „Danaidele“ şi „Orestia“, invitate la mari festivaluri internaţionale de pe toate continentele: la Festivalul Edinburgh ’91, unde „Ubu Rex“ a obţinut cea mai importantă distincţie acordată până acum vreunui teatru din România, „Premiul Criticii“, atribuit, după cum se menţionează în motivaţie, „de cei peste 100 de jurnalişti din Marea Britanie şi din străinătate acreditaţi oficial la Festivalul de la Edinburgh, „Titus Andronicus“ prezentat  în premieră la „The Globe” din Tokyo, „Phaedra”, a cărei premieră are loc la Viena, la „Wiener Festwochen“, la Melbourne, la Israel Festival de la Jerusalem, la Festivalul de Teatru al Americilor de la Montreal, unde spectacolului „Titus Andronicus“ i se decernează „Premiul Criticii“, celelalte spectacole nominalizate fiind, aşa cum este înscris pe Diplomă, „Atrizii”, regizat de Ariane Mnouchkine şi „Doctor Faustus“, realizat de Robert Wilson, la Festivalul „Theater der Welt“ de la Munchen, la „Holland Festival“ de la Amsterdam, la Festivalul Artelor scenice de la Sao Paolo unde Teatrul Naţional Craiova primeşte pentru „Titus Andronicus” şi „Phaedra” Premiul Academiei Braziliene de Artă, Cultură şi Istorie şi nu în ultimul rând la Festivalul de la Avignon, unde în 1995 se înregistrează, odată cu prezentarea spectacolelor „Ubu Rex cu scene din Macbeth“ şi „Titus Andronicus“, prima prezenţă a unui teatru din România ca invitat oficial în acest mare Festival al planetei, iar în 1996, la 50 de ani de la fondarea sa, Festival d’Avignon îşi marchează Jubileul cu spectacolul „Danaidele“ al lui Silviu Purcărete, coproducţie internaţională realizată la Craiova de patru mari festivaluri europene, alături de Teatrul Naţional Craiova, itinerat în mai multe ţări europene şi prezentat apoi şi la celebrul Lincoln Center din New York.

Am enumerat doar câteva dintre festivalurile internaţionale la care Teatrul Naţional din Craiova a fost invitat, în principal cu marile spectacole ale lui Silviu Purcărete.

Nu putem însă trece cu vederea nici succesul înregistrat de spectacolul „Îngrijitorul” de Harold Pinter, în regia Danielei Peleanu la Watermans Center din Londra sau la Festivalul Internaţional de Teatru Experimental de la Cairo, succes repetat în capitala Egiptului cu spectacolul „Matca” al aceleiaşi regizoare, ca şi prezentarea spectacolului „Iona”, realizat de actorul Ilie Gheorghe la Singapore sau la Festivalul Convenţiei Europene de la Stockholm.

Momente extrem de importante rămân prezentarea spectacolului „Phaedra” la Festivalul Naţiunilor de la Seoul din 1997 ca şi turneele întreprinse în acelaşi an în Marea Britanie, Irlanda şi Irlanda de Nord cu „Titus Andronicus” şi „Phaedra”, în urma cărora apărea în revista britanică „The Stage”, un comentariu absolut uluitor care suna cam aşa: „Te întrebi uneori dacă această companie a Teatrului Naţional Craiova nu este cea mai bine alcătuită de la Berliner Ensemble al lui Brecht sau poate de la Royal Shakespeare Company al lui Peter Brook”.

Ce putea fi mai frumos, mai înălţător pentru teatrul românesc decât ca un colectiv artistic din România să fie comparat cu cele ale celor două mari teatre europene, aflate în momentele lor de vârf ?

Nu pot încheia acest succint capitol, fără a aminti de marele succes înregistrat de „Orestia” lui Silviu Purcărete la Festivalul organizat de Royal Shakespeare Company în 1998 la Barbican Center, din Londra, când spectacolul a ocupat, asemenea spectacolului „Phaedra” în 1995, prima poziţie în topul celor mai bune spectacole prezentate în Marea Britanie, în perioada respectivă.

Doresc să amintesc, de asemenea, de minunatele colaborări cu excepţionalul regizor-pedagog Vlad Mugur la spectacolele „Slugă la doi stăpâni” şi „Aşa este (Dacă vi se pare)”, cu Tompa Gabor la acel fascinant „Hamlet” şi cu Mihai Măniuţiu la „Timon din Atena”, poate cel mai radical dintre spectacolele sale.

Nu a regretat Bucureştiul                                           

Aţi fost membru al Partidului Comunist?

Am fost din 1968. Şi al UTC-ului am fost, era dificil să spui nu. Dar în momentul în care a fost invazia în Cehoslovacia şi România a fost deoparte, nu a intrat în acest moment tragic al istoriei, atunci foarte mulţi inşi am fost prinşi de acel entuziasm şi am acceptat bineînţeles să fiu membru.

Au încercat cei de la Securitate să vă racoleze? V-au făcut dosar?

Nu, pe mine. Fiind membru de partid, am impresia că exista o regulă scrisă sau nescrisă că o racolare nu se putea face decât cu acordul Primului Secretar al Comitetului Judeţean de Partid.   În momentul în care am devenit membru al Sentaului UNITER, au întrebat de la UNITER pentru fiecare dintre membri, dacă au colaborat într-un fel cu Securitatea, şi, bineînţeles, în cazul meu, ca venit un răspuns negativ.

Aţi avut sentimentul de actor provincial, v-a tentat Capitala?

Nu, pentru că iubeam acest teatru. Mărturisesc că fiind foarte legat de maestrul Radu Beligan a existat un moment în care domnia sa a vrut să mă invite la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru a mă ocupa de Sala Atelier. Chiar a discutat cu şefii mei de la Craiova,  era frumos ceea ce îmi oferea maestrul Beligan, sala Atelier - unde să fac nişte spectacole pe care eu le visam de foarte mult timp pe marile teme universale,  despre căutătorii de adevăr, despre cuplurile marilor iubiri, despre marile prietenii,  despre spectacole tematice de cultură. A venit direcţia teatrului, am refuzat pentru traversam o perioadă grea, mama mea murise de trei săptămâni.

Povestiţi-mi despre familia dumneavoastră.

M-am căsătorit în Craiova în 1965, iar la primărie am mers pe 7 ianuarie 1966. Am un băiat care a terminat Medicina. Soţia mea avea 18 ani şi jumătate, era studentă la Automatică, a întrerupt facultatea, când ne-am căsătorit. După aceea, ea a făcut Ştiinţele Economice şi a lucrat la Biblioteca Judeţeană. Fiul meu acum lucrează la o societate farmaceutică, ocupându-se de cercetarea medicală. Am trei nepoţi: Nichita, cel mare care are 18 ani şi jumătate, şi alţi doi mai mici,  Luca şi  Louis, unul are şase ani şi celălalt are trei ani şi jumătate.

Vă moşteneşte vreunul dintre nepoţi talentul?

Nu cred. Lucrez foarte mult în acest climat al teatrului, ştiu cât de greu este pentru un absolvent în momentul de faţă, având în vedere numărul uriaş de oameni care termină facultăţi de teatru.

Aveţi regrete?

Unicul meu regret e că nu am reuşit să mă realizez, poate, ca actor. Însă probabil acesta a fost destinul meu, drumul meu: să fiu om de teatru, să fiu directorul teatrului, să mă pun în slujba celorlalţi, să fiu directorul festivalului. Înseamnă enorm să creezi o astfel de manifestare.

Cât aţi sacrificat din viaţa personală pentru partea profesională?

Toată viaţa. Din acel moment în care am fost învestit director al teatrului nu am trăit decât pentru Teatrul Naţional Craiova. Mi-am neglijat familia, bineînţeles, că nu s-a ajuns la momente dramatice în familie.

Din fericire, am fost înţeles şi de soţia mea, şi de fiul meu. Şi-au dat seama că sunt un nebun care trăieşte din visuri.

De ce aţi hotărât, după 12 ani, să renunţaţi la directoratul Teatrului Marin Sorescu din Craiova?                 

Sărbătorirea celor 150 de ani de existenţă ai Teatrului Naţional din Craiova din anul 2000 a însemnat şi ultimul eveniment major din activitatea mea de director al acestei prestigioase instituţii culturale româneşti, care în perioada 1991-2000 reuşise performanţa de a realiza 96 de prezenţe la festivaluri de pe toate continentele, obţinând 12 premii internaţionale, unele dintre acestea de cea mai mare strălucire, şi peste 100 de premii naţionale.

Luasem decizia de a mă retrage de la conducerea Naţionalului craiovean încă din 1998, cu convingerea unei misiuni împlinite, dar câţiva dintre colegii mei, care s-au pensionat odată cu mine, m-au convins să rămân până la marea sărbătorire.   

Istoria Festivalului Shakespeare                    

Festivalul Internaţional Shakespeare, fondat de dumneavoastră în anul 1994, are deja o istorie de succes. 

este cealaltă mare „poveste de iubire”. A vorbi acum în extenso despre el, ne-ar lua mult prea mult spaţiu.

Aşa că mă voi rezuma spunând că el a fost creat cu gândul de a avea în România o manifestare festivalieră de importanţă, asemănătoare celor la care Teatrul Naţional Craiova era invitat să participe în anii ’90, de a oferi Craiovei şi oamenilor ei posibilitatea de a-şi lega numele de existenţa unui eveniment cultural care putea să facă oraşul cât mai cunoscut în Europa şi în lume.

Ne-am propus încă de la început să încercăm să aducem în România spectacole ale celor mai importanţi creatori din teatrul mondial, realizat la teatre de recunoscut prestigiu internaţional.

Asfel oamenii de teatru din ţară şi din străinătate prezenţi la Festival şi spectatorii obişnuiţi, au avut uriaşa şansă de-a lungul celor 11 ediţii de până acum să urmărească spectacole, unele dintre cele mai mari, realizate de nume de rezonanţă ale regiei mondiale precum Peter Brook, Yukio Ninagawa, Eugenio Barba, Robert Wilson, Lev Dodin, Elizabeth Le Compte, Declan Donnellan, Eimuntas Nekrosius, Silviu Purcărete, Rimas Tuminas, Thomas Ostermeier, Luk Perceval, Oskaras Korsunovas, Yuri Butusov, Lee Yun Taek, Romeo Castellucci, Krszystof Warlikovski, Robert Lepage şi mulţi alţii.

Dincolo de marile spectacole, de o importanţă excepţională au fost şi au rămas Sesiuniule de comunicări, organizate în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru şi Asociaţia Europeană de Cercetare Shakespeare, la care au participat nenumăraţi critici de teatru şi shakespeareologi de faimă mondială, dar şi Atelierele internaţionale studenţeşti de teatrologie, actorie, regie şi scenografie.

Dar despre Festivalul Internaţional Shakespeare, organizat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi Fundaţia Shakespeare la Craiova şi pentru o perioadă, de ARCUB la Bucureşti, şi apoi de Teatrul Nottara, sper ca eu şi mai tinerii mei colegi Ilarian Ştefănescu şi Vlad Drăgulescu, directorii Festivalului, să avem posibilitatea să mai vorbim şi cu un alt prilej. Trebuie să vă mai spun că în tinereţea mea am visat să contribui la fondarea unui Teatru de Poezie în România, alcătuind în acest sens nenumărate scenarii, o parte dintre acestea având acum posibilitatea să le prezint iubitorilor de teatru şi de poezie din ţară dar şi din străinătate, majoritatea turneelor de peste hotare fiind organizate cu sprijinul Institutului Cultural Român.

V-aţi întors la actorie printr-o serie de recitaluri cu care colindaţi întreaga lume...

Am avut şansa de a mă deplasa cu recitalurile „Recitindu-l pe Shakespeare…”, „Recitindu-l pe Eminescu…”, „Cântarea cântărilor şi „Sonete”, „Ovidiu - Tristele şi Ponticele”, sau cele două dedicate Centenarului Marii Uniri, „Treptele Unirii” şi „Sunt suflet în sufletul neamului meu – Limba română este patria mea”, la Roma şi Veneţia, la Atena, Istambul, Budapesta şi Praga, la Berlin, New York, New Jersey, Montreal, Quebec, Ottawa şi Toronto, la Erevan, Gdansk şi Gyula, la Sulmona, Recanatti si Corint, la Beijing, Paris, Bruxelles, Haga, Viena şi Chişinău, la Stockholm, fiind în aşteptarea deplasărilor de la Ierusalim, Cernăuţi, Bălţi şi Cahul.

Şi, având în pregătire un spectacol special dedicat perioadei în care România va deţine Preşedinţia Consiliului Europei, acestor deplasări le-ar putea urma, cu sprijinul Ministerului de Externe şi al Institutului Cultural Român, altele. Sper încă să trăiesc ziua când „Teatrul Poesis”, la instituţionalizarea căruia să îmi aduc şi eu un modest aport, să devină o realitate.

De la actorie la management

Director fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare

Preşedinte al Fundaţiei „William Shakespeare” Craiova

Vicepreşedinte al Reţelei Europene a Festivalurilor Shakespeare

Societar de Onoare al Teatrului Naţional Craiova

Membru al Senatului UNITER

Născut în 23 ianuarie 1940, în oraşul Corabia, judeţul Olt.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti

Facultatea de Teatru, Secţia Actoria, promoţia 1963.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti

Facultatea de Regie, curs postuniversitar, promoţia 1985.

Actor al Teatrului Naţional Craiova între 1963 şi 1988.

Director al Teatrului Naţional Craiova între 1988 şi 2000, perioadă în care Naţionalul craiovean devine unul dintre cele mai apreciate teatre din Europa Centrală şi de Răsărit, izbutind în decurs de 10 ani un număr record de participări la mari festivaluri internaţionale, de pe toate continentele lumii, 97, printre care festivalurile de la Edinburgh, Avignon, Tokyo, Seoul, Singapore, Melbourne, New York, Montreal, Sao Paolo, Cairo, Paris, Londra, Belfast, Dublin, Glasgow, Lisabona, Barcelona, Amsterdam, Bruxelles, Luxemburg, Munchen, Viena, Roma, Atena, Istambul, Jerusalem, Stockholm, Copenhaga, Bergen, Gdansk şi altele.

În această perioadă Teatrul Naţional Craiova este distins cu 12 premii internaţionale şi peste 100 de premii naţionale de creaţie.

În 1994 fondează Festivalul Internaţional Shakespeare, ajuns la cea de a X-a ediţie, considerat unul dintre cele mai importante festivaluri Shakespeare din lume, desfăşurat la Craiova, iar din anul 2006 la Craiova şi în Bucureşti.

În semn de recunoaştere a realizărilor excepţionale ale Teatrului Naţional Craiova şi Festivalului Internaţional Shakespeare, Emil Boroghină este distins cu peste 25 de premii, între care

  Premiul pentru directorat, acordat de Uniunea Teatrală din România (1991

Premiul pentru cel mai bun director al anului, acordat de Secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (1993)

Premiul pentru cea mai importantă personalitate a teatrului românesc, acordat de Fundaţia pentru Teatru şi Film (1995)

Premiul pentru cel mai bun manager de teatru, acordat de British Council şi Uniunea Teatrală din România (1997)

Premiul de excelenţă, acordat de secţia română a A.I,C.T. (2000)

Premiul Naţional „Marin Sorescu”, acordat de Academia Română (2002)

Premiul de Excelenţă acordat de Uniunea Teatrală din România pentru ediţia din anul 2006 a Festivalului Shakespeare

Premiul de excelenţă acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (2008)

Premiul pentru Teatru al „Galei Superlativele VIP”, pentru Festivalul Shakespeare din anul 2010

Premiul pentru Teatru al Galei Radio România Cultural, pentru Festivalul Shakespeare 2010

Premiul pentru întreaga activitate în sprijinul şi promovarea relaţiilor culturale româno-britanice acordat de British Council la Gala Premiilor UNITER pentru anul 2011

Decorat cu Ordinul „Serviciu credincios” în grad de Cavaler, de către Preşedintele României

Cetăţean de Onoare al Municipiului Craiova (1999) şi oraşului Corabia (2006)

22 Martie 2017 – Titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzica, Teatru si Arte Plastice de la Chisina

26 aprilie 2018 – Titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările