Dramaturg a cărui citare nu e defel întâmplătoare în contextul acestei cronici căci, dacă autorul Lecţiei e unul dintre maeştrii, dacă nu chiar inventatorul teatrului absurdului, argentinianul Garcia practică un fel de teatru post-absurd sau post-post-absurd perfect adaptat realităţilor unei lumi, unei civilizaţii post industriale cu totul aservită consumatorismului fără limite. O lume în care oamenii aleargă bezmetic, cumpără bezmetic, trăiesc bezmetic. De fapt, nu trăiesc deloc. Doar simulează existenţa. Pe care mai degrabă şi-o strigă. Sunt oameni de-a gata care trăiesc sau se fac că trăiesc de-a gata, duc o viaţă de-a gata la scrierea căreia nu mai pot adăuga nimic fiindcă nu le e dat să mai inventeze nimic.

Pentru oamenii de acest fel lumea se rezumă la concepte, speranţa, tragedia, undeva­­- ul vieţii sunt date, nu irealităţi şi nici suprarealităţi, date şi nimic mai mult. Pe care familia formată dintr-o mamă, un tată şi un copil le descoperă întâmplător, cu imensă uimire, dar şi cu o disperare de sorginte nu ionesciană, ci beckettiană de-a dreptul, fără a mai putea face nimic. Fără a se întrevedea nici un fel de salvare.

Autor de literatură dramatică, regizor de teatru şi film, argentinianul Rodrigo Garcia face parte din ceea ce se numeşte les écrivains de plateaux. Dramaturgi care lucrează în echipă cu ceilalţi participanţi la naşterea spectacolului, care scriu replicile în colaborare cu actorii, cu regizorul care a cam început el însuşi să dispară, funcţiile sale fiind preluate, democratizate, „colectivizate”. Foarte adesea replicile ajung să fie jocuri, aglutinări de cuvinte în care nu instituirea sensului e prima preocupare. Tocmai fiindcă piesele astfel zămislite vorbesc despre pierderea sensului, a oricărui sens în lumea de azi. O lume ai cărei cetăţeni sunt mai degrabă clovni decât oameni.

Sunt lucruri pe care le-a înţeles foarte bine şi le-a transpus la fel de bine tânărul regizor Andrei Măjeri în spectacolul său de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Un spectacol despre falşi oameni şi falşi trăitori într-o lume în care singurele certitudini sunt supermarketul şi hipermarketul, restaurantele KFC şi Mc’ Donalds, cumpăratul în exces şi alergatul spre nicăieri la fel de excesiv.

Mama, tata, fiul din Agamemnon, la origine o monodramă, inteligent şi eficient transformată de regizor într-o piesă în trei personaje complementare, sunt fiinţe ale fistichiului colorat şi programat. De unde costumele colorate în galben aprins şi violet, de unde tricourile inscripţionate cu to buy or not tu buy. Un spectacol rece, perfect metronomizat, înşelător în această rigoare căutată de primă instanţă, jucată mai încolo emoţional şi artistic, valorată în grad superior în partea finală a reprezentaţiei. Parte care funcţionează drept contrapunct. Drept cuţit înfipt drept în stomacul personajelor, dar şi în cel al spectatorilor. Toate acestea se întâmplă şi se regăsesc aievea în montare graţie jocului fără cusur, în cea mai consistentă parte a lui în forţă, a trei foarte buni actori din generaţii diferite: Miriam Cuibus, Sorin Leoveanu şi Sânziana Tarţa.

Sigur, se prea poate ca genul de teatru scris de Rodrigo Garcia să nu placă. Nu e defel exclus ca nici spectacolul lui Andrei Măjeri să nu stârnească unanimităţi tocmai din cauza faptului că aparţine unui gen de teatru extrem-contemporan cu care spectatorul de teatru obişnuit din România nu e chiar foarte familiarizat. Însă nu se poate să nu îi recunoşti valoarea derivată din rigoarea vizibilă în toate compartimentele: regie, scenografie (Irina Moscu), interpretare. Şi nu în ultimul rând în ilustraţia muzicală excelent aleasă. Devenită, ca şi în precedentul spectacol clujean purtând aceeaşi semnătură regizorală, cel cu Cutia Pandorei, un atu al lui Andrei Măjeri.

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca-AGAMEMNON de Rodrigo Garcia; Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ; Regia: Andrei Măjeri; Scenografia: Irina Moscu; Cu: Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Sânziana Tarţa; Data reprezentaţiei: 13 decembrie 2015