„Reprezentaţia” începe cu o anecdotă despre un clovn sovietic, pedepsit de Stalin pentru un banc politic – la fel cum, se plânge Dan Puric, riscă el însuşi să fie pedepsit. Pentru că, să ne-nţelegem, în faţa a 500 de oameni, în a doua cea mai mare sală a „primei scene a ţării”, cu bilete de 60 sau 80 de lei, cu câteva ore înainte ca Dan Puric să ţină altă conferinţă, la Sala Palatului, în faţa câtorva mii de oameni, acelaşi Dan Puric e într-un maaaare pericol de oprimare. Riscă maşina neagră cu numere mici şi gulagul, de-a dreptul... 

După mine, doar Florin Cîţu s-ar putea clama drept mai oprimat ca Dan Puric, dar asta e doar părerea mea. Tot părerea mea e şi că dl Puric se jeleşte cam degeaba (deşi cam de cinci ori într-o oră jumătate) că e acuzat de a fi primit bani de la Federaţia Rusă: nu cred că cineva poate suspecta Moscova că iroseşte bani pe ceva atât de subţire ideologic şi populat intens de bancuri cu „Bibanul” (Dem Rădulescu), Radu Beligan ori Ceauşescu (despre primii doi nutrind noi convingerea că-i sunt perfect indiferenţi Kremlinului). 

Căci, pe motiv de Ziua Mondială a Teatrului (deşi suspectez şi alte raţiuni, legate de TNB), show-ul (ţinut cu lumina în sală aprinsă, ca o adevărată conferinţă) vizează expunerea superiorităţii românismului din această perspectivă, a artei spectacolului. Începem cu Shakespeare şi teatrul elisabetan (şi deja celebra treabă cu ce făceau englezii la 1601 – scriau piese legendare – şi ce făceau românii – „cineva” îi tăia capul lui Mihai Viteazul; mi-aş dori 10 lei pentru fiecare ocazie când am auzit această paralelă), ajungem la neoclasicismul francez (jur că două treimi din sală nu ştia cine e Boileau şi n-aş băga mâna-n foc nici pentru Corneille), o volută prin Secolul de Aur spaniol, haţ!, ajungem în secolul XIX românesc, când începe să se producă minunea ajungerii din urmă a Vestului (aflăm, astfel, şi că Alecsandri inventează un repertoriu naţional de la zero, deloc, dar deloc!, nu a fost inspirat de francezi, nu ştiu istoricii ăştia ce să mai inventeze...), deşi actorii aveau tendinţa să decedeze devreme şi faliţi (nu se ştie dacă din cauză că erau români sau din cauză că erau actori). Nu e clar ce e atât de extraordinar că Mihail Pascaly a supravieţuit accidentului de scenă care i-a ucis soţia – o fi „genomul” românesc de „a renaşte din propria cenuşă” (despre asta am aflat mai devreme, în cocteilul de namedropping cu Paulescu şi Nae Ionescu).

De la 1848 sărim (cu un mic popas pe la companiile interbelice) direct la 1948, se dau nişte nume de regizori, se pomeneşte succesul fulminant al turneului Teatrului Naţional la Moscova din anii 1950 (turneul în cauză a fost, de fapt, un episod colonial în relaţia RP Română cu URSS) şi se trece repede la marii actori decedaţi, cu publicul răsuflând uşurat că, în sfârşit, ştie despre cine e vorba. 

Toţi cei pomeniţi de Dan Puric, de la Paulescu şi Nae Ionescu la Marioara Voiculescu, de la Mihail Pascaly la Calboreanu, Vraca, Dem Rădulescu, Olga Tudorache şi Radu Beligan, sunt „geniali” şi „uriaşi”. Odată redus inventarul superlativelor din limba română la aceşti doi termeni, abundenţa personajelor reale naşte confuzii printre bieţii spectatori, noroc că până la urmă se stabilizează naraţiunea la doar vreo doi. 

Există două abordări în naţionalismul militant: cel revendicativ (restul lumii are obligaţia să dea, să recunoască etc.) şi cel smiorcăit (în care tata Occidentul e aşteptat mereu să mângâie şi să confirme). Cel din show-ul lui Dan Puric e din specia smiorcului, de la nefericirea personală a dlui Puric pentru pierderea unui concurs în Germania pentru că era român până la nevoia de a invoca autorităţi vestice pentru calitatea excepţională a unor Hamleţi. Teatrul românesc nu e foarte bun, pentru dl Puric, e printre cele mai bune din lume (aşa de bun, că eu, una, nu-mi amintesc ultimul turneu al TNB, „prima scenă a ţării”, care să nu fi fost în Bulgaria sau Republica Moldova – dar ce ştiu eu cum se calculează excepţionalismul la dl Puric???)! 

Pe scurt, în această logică smiorc, treaba cu România e că nu ne apreciază Vestul, domle (şi că Sisif era un imbecil, spre deosebire de Isus pe Golgota (???)). 

Când, arareori, nu ne informează că istoria teatrului e istoria poporului român şi că fiecare reprezentaţie de spectacol e unică, iar teatrul e efemer (chestiuni de mare profunzime, altfel), nu spune bancuri sau nu povesteşte anecdote cu „actori uriaşi” (apropo, Dan Puric e un imitator excepţional, la fel cum e un excelent actor de comedie fizică) şi cu maşinistul Papaşa (despre care estimez că există câte unul în istoria orală a oricărui teatru din Europa – la Asia nu mă pricep), conferenţiarul mai strecoară câte o glumă legată de propriul nume. Foarte isteţ şi indicat, dar de la a cincea astfel de glumă încoace nu mai râde multă lume. Mai deplânge lipsa de respect a tinerilor actori (audienţa aprobă), mai imită depreciativ femei, se mai plânge (încă o dată!) de faza cu Federaţia Rusă, mai aruncă nişte nume în joc. Aplauze, flori, bis, gata.

Nici naţionalismul nu mai e ce te-aşteptai... 

PS: Ca să compenseze bancologia show-ului, „cineva” s-a gândit să pună pe fiecare scaun din sală câte un exemplar dintr-o fiţuică antisemită şi antieuropeană, numită Certitudinea. Despre care conducerea TNB, aflăm acum, se jură că n-a ştiut...

Ceea ce a condus la „argumentul” cu „Dragă, dar era un spectacol găzduit, nu e al TNB, n-are teatrul nicio responsabilitate”, care merită şi el comentat. Deci, dacă vă găzduiţi nişte neamuri la dvs. acasă şi ei inundă vecinii, plus că lasă gunoiul pe casa scării, îi spuneţi administratorului la fel, „N-am eu, domle, treabă, erau doar găzduiţi ăştia!”? Credeţi că ţine, vă mai dau vecinii bună ziua, vă mai aşteaptă administratorul cu plata întreţinerii?

*Dan Puric, M-am întors, conferinţă-spectacol organizată de Agenţia de impresariat SPECTACULIS şi găzduită în Sala Studio a TNB, 27 martie 2022.