Cristian Ban, regizor: „Dacă aş face un spectacol despre viitor, tot despre trecut aş ajunge să vorbesc în el“

Regizorul Cristian Ban FOTO Arhiva personală a artistului

Cristian Ban este un tânăr regizor cu o voce aparte în peisajul teatral românesc. De câţiva ani el s-a decis să nu mai lucreze pe texte gata scrise de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ci să creeze textele împreună cu actorii din distribuţie pe baza propriilor experienţe de viaţă. În urma acestor experimente au ieşit nişte spectacole tulburătoare şi pline de emoţie.

Aşa este şi cel mai recent spectacol al său: „Mame“, pus în scenă la Teatrul „Fani Tardini“ din Galaţi. Despre acest spectacol şi despre relaţiile dintre părinţi şi copiii lor am vorbit şi noi cu regizorul Cristian Ban.

Cristian, ai montat la Galaţi un spectacol despre mame. Cum ţi-a venit acestă idee?

Am fost invitat la Galaţi să lucrez la un spectacol la care să scriu scenariul împreună cu actorii pe baza unei idei. Forma asta de a face un spectacol e tradusă la noi prin „creaţie colectivă“ iar eu în ultimii ani am lucrat aproape exclusiv aşa. Conducerea teatrului din Galaţi văzuse unele dintre spectacolele mele si m-au chemat să lucrez şi cu trupa teatrului sub forma asta. Ideea de pornire a unui astfel de spectacol poate fi chiar orice, pentru mine a fost important întâi să îi cunosc pe actori şi apoi să decid în ce direcţie urmează să mergem. Iniţial, voiam să fac un spectacol pe tema familiei inspirat de basmele lui Petre Ispirescu iar pentru rolul principal îl doream foarte mult pe domnul Gheorghe V. Gheorghe, un actor foarte carismatic care tocmai împlinise 90 de ani şi mi-ar fi plăcut foarte mult să lucrez cu el. Din păcate, din cauza unor probleme de sănătate, el nu a putut să intre în proiect aşa că am decis să schimb ideea decât să fac compromisuri la distribuţie. Şi pentru că tema familiei era oricum aproape de mine a venit cumva instinctiv titlul ăsta, „Mame“. E o temă care poate genera sute de spectacole şi o temă care poate uni o echipă, mai ales atunci când scenariul se scrie în timpul repetiţiilor.

Spectacolul tău are un concept interesant. Spune-mi cum l-ai conceput?

Spre deosebire de situaţia în care faci un text gata scris şi ar trebui să ştii ca regizor că spectacolul începe aşa şi se termină aşa, în cazul unei creaţii colective, poveştile actorilor dictează structura şi atmosfera spectacolului. Bineînţeles, e şi treaba mea ca regizor să nu las totul la voia întâmplării şi pot anticipa dacă o poveste sau o situaţie scenică merită să fie dezvoltată sau nu sau cum ar trebui să sune textul într-o scenă sau alta dar e important să laşi materialul care ţi se oferă să îşi facă treaba şi apoi pur şi simplu să îi dai o formă şi o ordine care să transmită o poveste coerentă, emoţionantă si unitară. Ţin minte că în prima zi de repetiţie, deşi eram în sala de lectură a teatrului, care e plină de scaune, stateam toţi în picioare şi spuneam tot ce ne trece prin cap, amintiri, cântece, poveşti mai neplăcute, poezii şi din tot haosul ăla s-a născut de fapt spectacolul. Pentru mine a fost unul din cele mai senine proiecte în primul rând pentru că actorii au fost foarte deschişi şi a existat o încredere reciprocă între noi până la final.

Actorii povestesc despre mamele lor. Ai făcut casting de actori sau de mame? Ai fost atras de anumite poveşti?

Distribuţia finală a fost făcută din instinct, cel mai bun prieten al meu în situaţiile dificile. Iniţial nu am cerut casting ci doar o întâlnire informală cu fiecare actor în parte. După aceste întâlniri, mi-am dat seama că aş lucra cu aproape toată trupa dar a trebuit să aleg oamenii care mi s-au parut că pot merge cu mine până la capăt într-un astfel de proiect. Nu toţi actorii reactionează bine la ideea că nu au un scenariu şi un rol la care să se gândească încă din prima zi de repetiţie ci că aceste lucruri se nasc în urma unei munci de echipă care se termină de abia cu un minut înainte de premieră. Nu e ceva legat de talent ci mai degrabă de structura fiecăruia. Nu am ales actorii în funcţie de cine are poveşti mai extraordinare. Până la urmă, orice poveste pusă în contextual potrivit poate fi interesantă.

Spectacolul tău e foarte tandru şi senin. Dar nu toate relaţiile sunt bune între copii şi părinţi.

Cred că asta îl şi face tandru şi senin, aşa cum îl descrii tu. Cred că e imposibil să existe relaţia perfectă între copii şi părinţi. E ceva atat de complex şi diferit de la un an la altul, încât e inevitabil să nu apară conflicte. Şi chiar dacă ar exista relaţia perfectă între un copil şi un părinte, sigur nu aş băga-o în vreun spectacol de al meu.

Te-ai gândit şi la mama ta în timpul lucrului?

Bineînţeles. Fiind o temă atât de comună tuturor e imposibil să nu te regăseşti sau să nu îţi aminteşti ceva legat de mama ta. De exemplu, povestea tricicletei care apare în spectacol e şi povestea mea şi sunt sigur că a multor altora. Apoi, şi eu, şi cei patru actori din distribuţie avem aproximativ aceeaşi vârstă deci ne raportăm cam la fel la această temă.

Cum era copilul Cristian Ban în relaţie cu mama lui?

Am avut o relaţie cât se poate de normală.Am avut şi eu câteva perioade de răzvrătire, mai ales în perioada liceului dar cuvântul care descrie cel mai bine relaţia cu părinţii mei e încredere. Am simţit tot timpul că au avut încredere în mine şi că am avut libertatea să aleg să fac ceea ce îmi place. De altfel, ei nici nu au ştiut că am dat admitere la regie, le-am spus doar la câteva zile după ce s-au afişat rezultatele că fiul lor o să înceapă facultatea de teatru.

Unde ţi-ai petrecut copilăria?

M-am născut şi am crescut în Arad. Primii ani am locuit într-un apartament mic dintr-o casă cu mai multe apartamente şi cu o curte comună. Am amintiri foarte vagi din acea perioadă. Apoi părinţii mei au făcut schimb de locuinţe şi ne-am mutat pe aceeaşi stradă într-o casă mai mare care aparţinuse văduvei unui pictor de la care ne-au şi rămas nişte tablouri. Ăla a fost locul unde am locuit până la 18 ani când am plecat la Cluj la facultate.

Ce amintiri ai legate de acea perioadă?

Prima amintire a mea e legată de o plimbare cu bicicleta împreună cu mama mea. Eu eram în coşul din spate al bicicletei şi într-o mână ţineam o bucată de pâine şi în cealaltă mână o bucată de salam. Apoi ţin minte multe din excursiile pe care le făceam în perioada aceea. Tatăl meu era antrenor de judo şi atunci mergeam şi eu în multe din cantonamentele sau deplasările în care mergea el prin ţară. Ţin minte că în una din aceste excursii am băut primul Pepsi din viaţa mea. Dar cele mai prezente amintiri din copilăria mea sunt legate de ştrandul din Arad care era un fel de simbol al oraşului pe vremea aceea. În anii ’90 părinţii mei avea un local acolo, deci în fiecare vară eram aproape tot timpul la ştrand înconjurat de o gramadă de oameni şi de poveşti aşa nu mă plictiseam niciodată.

Ca adult ce relaţie ai cu mama?

Suntem în relaţii foarte bune. E o relaţie foarte senină şi normală chiar dacă nu ne sunăm zilnic ne vedem mai rar acum. Şi în spectacol e o replică pe care o spune unul din actori legat de felul în care comunică cu mama lui în prezent. „Mama comunică cu mine în fiecare zi, eu comunic cu ea o dată la două săptămâni“

Acum eşti şi tu parinte. Ai făcut acest spectacol gândindu-te şi la fiul tău?

Eu oricum mă gândesc la el aproape tot timpul. Dar nu am făcut acest spectacol cu gândul explicit la el sau pentru că el a stârnit în mine un impuls de a face acest spectacol. Eu am mers la Galaţi să îi cunosc pe actori şi să fac un spectacol despre ei, pentru ei.

Spectacolul tău are o puternica amprentă a trecutului. Priveşte însă şi spre viitor?

Dintotdeauna m-a fascinat mai mult trecutul decât viitorul. Şi dacă aş face un spectacol despre viitor, tot despre trecut aş ajunge să vorbesc în el probabil. Dar legat de spectacolul „Mame“, el vorbeşte, chiar dacă nu explicit, foarte mult despre viitor, de fapt. Pentru că finalul rămne deschis şi poate una dintre întrebările cu care publicul iese de la spectacol e legată de viitor. Ce urmează? Ce facem cu timpul care ne-a mai rămas?

Apropo de viitor, când se termină perioada aceasta extrem de tristă pentru noi toţi, cât mai curând, sperăm, ce vei mai lucra?

Da, nici eu şi nimeni, cred, că nu ştie când şi mai ales cum se va termina această perioadă atât de grea. Dar cred că e ceva ce ne va schimba pe toţi într-un fel sau altul. Şi eu, de exemplu, simt că ar trebui să îmi regândesc proiectele viitoare prin prisma a ceea ce se întâmplă acum cu noi toţi. Din păcate, a trebut să oprim repetiţiile la Brăila cu două săptămâni înainte de premieră unde montez „Steaua fără nume“. Deci reluarea repetiţiilor cât mai curând ar fi prima prima prioritate pentru mine în acest moment. Apoi o să încep un proiect la teatrul din Arad care a angajat recent cinci actori tineri şi aş vrea să fac ceva special pentru ei. Fiind debutul lor, aş vrea să scriem şi să facem împreună un spectacol pe o temă cât mai apropiată de ei. După Arad, o să urmeze încă un spectacol „creaţie colectivă“ la Cluj, la Reactor.

 Cum te-ai înţeles cu actorii din Galaţi?

Ne-am înţeles foarte bine la repetiţii dar a fost important că ne-am înteles la fel de bine şi în afara repetiţiilor şi multe din ideile din care s-au născut scenele care apar în spectacol s-au născut la bere.

Ca ardelean, ti-a plăcut să lucrezi in Moldova?

Foarte multă lume m-a întrebat asta, de parcă Ardealul şi Moldova sunt planete diferite dar nu am simţit că am ajuns pe altă planetă. Deşi nu am mai fost în Galaţi decât o singură dată până să încep repetiţiile, m-am simţit ca în orice alt oraş din România, cu bune şi rele. Dar pentru că 90% din timp l-am petrecut în teatru împreună cu actorii, când spun Galaţi, ma gândesc de fapt la ei şi atunci pot spune că m-am simţit foarte bine în Moldova.

Ce ti-a plăcut şi ce nu in Galaţi?

Din păcate, nu am avut timp să văd foarte mult din oraş, deşi de obicei îmi place să descopăr oraşele în care lucrez. Mi-au plăcut restaurantele pescăreşti, oamenii pe care i-am cunoscut, căldura publicului care vine la teatru şi relaţia foarte strânsă pe care acest public o are cu teatrul oraşului lor şi care nu e la fel de strânsă în toate oraşele. Nu mi-au plăcut cladirile vechi degradate dar clădiri vechi degradate sunt peste tot în România.