Cum ştim pe acest drum care a început pentru el cu ani în urmă la Piatra Neamţ prin spectacolele OO! Si O ladă, dar şi mai de mult la Iaşi, unde a produs una dintre cele mai inspirate şi îngândurate montări cu Chiriţa, regizorul şi-a luat ca aliat literatura română, povestirile lui Ion Creangă (vezi şi suita de spectacole de la Teatrul Act) piesele lui Alecsandri, de curând Delavrancea (Viforul) şi în fine, un scriitor-exeget contemporan de talia lui Marin Preda care prin Moromeţii a lăsat un izvor de apă vie celor ce vor să ştie cum e cu românii şi civilizaţia lor rurală. 

Pasul pe care-l face acum Dabija e unul şi mai important. Unu, pentru că se avântă pe terenul minat de prejudecăţi al Moldovei (la Galaţi) şi doi, pentru că, prin piesa aleasă, atinge subiecte sensibile de la cosmopolitism la naţionalism şi patriotism, care de la Alecsandri încoace au rămas în datele lor istorice cam aceleaşi.

Textul ales pentru spectacolul de la Teatrul Fani Tardini din Galaţi e Iorgu de la Sadagura sau Salba dracului, unul mai puţin jucat din dramaturgia lui Alecsandri, pe care Dabija îl împănează cu trimiteri culturale necesare înţelegerii contextului şi nu numai. Unele dintre acestea se referă chiar la Sadagura, localitatea din titlu, care, asociată subtitlului, salba dracului, denumire dată de moldoveni cruşinului - un laxativ cunoscut, recomandat constipaţilor, ne indică şi sensul mişcării personajului de la Cernăuţiul austro-ungar la satul de baştină al lui Iorgu, undeva prin preajma Iaşului, unde se întoarce chipurile şcolit nepotul grecului Enachi Damian. Sigur, Alecsandri a scris piesa pe vremea luptei cu bonjuriştii în apărarea culturii naţionale, într-o Moldovă pestriţă (de unde şi aluziile la Teatrul Naţional şi repertoriul acestuia). Invocând conglomeratul de etnii care populau atunci Ţara Moldovei, nemţi, evrei, greci, ţigani, ucrainieni şi atmosfera barbară unde nu străbate nicio rază de civilizaţie, cum se exprimă pasă-mi-te cu snobism Iorgu, piesa are adevăr şi pentru zilele noastre, chiar dacă problema stă sub altă lupă. Fac deliciul spectatorilor referinţele la drumurile rele, obiceiurile culinare, cazanul cu ţuică, la lipsa de învăţătură (mintea trebuie developată sufleţelule, adică să te luminezi) via Dimitrie Cantemir, citat din nou de regizor (am mai auzit replica în Viforul) la superstiţii, treaba cu cruşinul sau subiectul despre draci din spectacolul popular prezentat în faţa satului de Iorgu sub masca unui personaj de bâlci. În replici cu dus-întors, unde Dabija colaborează cu Alecsandri în acelaşi spirit satiric, pamfletar, spectacolul integrează povestea revenirii lui Iorgu din străinătate într-un spaţiu românesc/moldovenesc cu multe metehne punând în discuţie argumente de o parte şi de alta. Umorul propriu regizorului cu care abordează în general această temă nu e unul răutăcios sau revanşard. Dimpotrivă, e tandru, melancolic, adesea, şi mai ales generos din punct de vedere teatral, provocând imaginaţia creatoare în expresia ludică pe care o presupune.

Aşa se face că Iorgu vine de la Sadagura în Moldova natală cu aere de ins ajuns, de la poalele civilizaţiei însă, nesigur pe el, cu atitudine de mafiot, mers chircit şi pălăria îndesată pe urechi, şi cum se va vedea, în mare dificultate în a-şi argumenta victoria. Cu alte cuvinte, el povesteşte multe, dar crede în puţine şi tot ce zice ca fiind demn de apreciat are parcă un subînţeles. Primul argument e chiar el care nu e de loc mai educat şi instruit, franţuzind la fel de hazliu ca localnica Gahiţa Rozmarinovici, aparţinând bonjuriştilor autohtoni luaţi peste picior de ceilalţi cetăţeni. Şi mai ales mai deprins în aventurile amoroase şi afaceri necurate, personajul dovedindu-şi găunoşenia, ca toţi parveniţii limbuţi de ieri şi de azi.

Actorul Florin Toma, căruia i s-a încredinţat rolul titular, a înţeles propunerea regizorului şi apelând la mijloace teatrale cât mai diferite de la caricatură la umor involuntar îl reînvie eficient pe acest Iorgu de la Sadagura folosindu-se de poze, aluzii şi expresii actuale (socializez, piramidal, sexul frumos) pentru a rima cu vremurile. Îi ţine hangu Petronela Buda care-şi valorifică talentul mustos pentru a face din Gahiţa un personaj de succes din galeria preţioaselor noastre ridicole. Peisajul satului redă în mic structura societăţii vremii cu ocupaţiile şi mentalităţile specifice şi mai ales cu spiritul ei de grup... folcloric. Cum până la a înţelege că străinii nu ne-au stricat obiceiurile cele bune, le-au dus la perfecţie, la gradul de civilizaţie care domneşte azi în Europa, cum zice textul, mai e ceva drum însă, timp în care îi vedem la treabă pe dascăl, pe popă, pe nobili şi ţărani, pe avuţi şi săraci propovăduind concepţii retrograde şi încingând o sârbă poticnită pe scândura accidentată a scenei. Actorii care reprezintă tabloul acestei lumi creează portrete credibile începând cu Ianachi Damian, unchiul lui Iorgu în pielea căruia intră solid, cu arme şi bagaje redutabilul Lucian Pânzaru asigurând polul de stabilitate al unei societăţi în derivă. Şi al spectacolului. Îi stau alături Radu Horghidan, care-l joacă pe preotul fără prea mare cuvânt în comunitate, Ciprian Braşoveanu - dascălul şi Vlad Ajder - felcerul, particularizând vocile din nomenclatorul de bază. Portrete pitoreşti creează Oana Mogoş - o doamnă grasă şi surdă, dar potrivită la vorba cu miez şi haz, Ionuţ Moldoveanu - Agamemnon Kiulafoglu, protagonistul unui moment de nuditate de mare efect comic, Vlad Volf – Iţic, fixând convingător replica adresată neamţului, care anticipează premonitoriu istoria: perciunii mei sunt sudaţi, liftă afurisită. Sau Ştefan Forir, care-i pictează cam gros neamţului, baronul Gartenberg, chipul de drac. Echipa spectacolului e completată de ţipuriturile pregnante ale Oanei Preda (Naşa Vivandiera) de graţiosele sulimeneli ale Elenei Anghel (în rolul gazdei ieşene ademenită de Iorgu), de Flavia Călin, logodnica resemnată a acestuia, care citeşte din Cantemir şi rosteşte la final o replică cheie, nu ştiu dacă din originalul - Alecsandri: trebe să plecăm de aici! Răzvan Clopoţel e adorabil în rolul ţiganului Iftimi, reuşind o scenă antologică de umor pervers în care e pus de regizor să se minuneze de un produs al civilizaţiei, un radio-tranzistor. O face impecabil.

Caietul program bine documentat (secretar literar Mona Sandu) aduce cuvenita contribuţie culturală la spectacolul pentru care trupa gălăţeană a trudit cu dedicaţie răspunzând cu bucurie unei dificile mize repertoriale şi artistice.