Aşa încât cel care până atunci se fofilase cu oportunism cântând în strună regimului schimbă macazul producând o satiră dintre cele mai virulente la adresa corupţiei, traficului de influenţă, nepotismului care măcinau societatea plină de profitori, dincolo de lozincile demagogice despre omul nou şi îndestulat.

Sfântul Mitică Blajinul o piesă bine scrisă, fiindcă Baranga ştia să scrie teatru, a cucerit de la început inimile spectatorilor şi constatăm, iată că şi astăzi place şi convinge. Mai ales că tema e din păcate la fel de actuală. Farsa despre funcţionarul model îndepărtat din serviciu împreună cu o colegă, dactilografa Adela cu aceeaşi vechime venerabilă la locul de muncă, de un şef obedient, pentru a-i înlocui cu piloşi incapabili e scrisă după toate regulile genului. Răsturnarea de situaţie care se petrece între actul I, când facem cunoştinţă cu personajele ofilite într-un serviciu de arhivă şi documentare, şi celălalt act, când protagoniştii apar deghizaţi în gangsteri internaţionali e brutală şi de efect sigur, mai ales datorită tehnicii exagerării suprarealiste ştiută de la Gogol.

Din cumsecade şi sentimental, cum îi e şi numele, Mitică Blajinul devine arogant, cosmopolit, anunţând cu impertinenţa proprie noii identităţi dispariţia arhivei (vândută chipurile la străini). Colega lui, Adela, care e la originea farsei, afişează la rându-i o poză de vampă arborând o capă scumpă şi fumând ţigări fine. Naivitatea poveştii inventate de Baranga combină inspirat şi cu haz inocenţa cumsecădeniei cu obtuzitatea păcăliţilor după o reţetă sigură potrivit căreia convenţia e acceptată inclusiv de spectatori. În actul 3, după demascarea caracterelor şi practicilor, situaţia revine la normal şi ca în toate piesele cu happy-end câştigă cine trebuie. Aici Mitică, cel sfânt şi generos care face dreptate tuturor cinstiţilor din jur devenind un fel de erou anonim care -i intimidează prin ineditul gesturilor pe cei obişnuiţi să creadă în tot felul de minciuni. După regula clasică a realismului personajele sunt bine articulate şi urmărite în acţiune.

Actorii au avut ce juca, iar distribuţia de la televiziune alcătuită de regizorul Nae Cosmescu e una de excepţie. Petre Gheorghiu e un Mitică Blajinul ideal pentru care actorul corespunde ca psihologie şi mijloace. Simplitate, bonomie, glas catifelat sunt trăsături personale ale actorului pe care personajul le evidenţiază la început şi le maschează comic când devine gangsterul de ocazie. Rolul e antologic interpretat. La fel cel al Adelei, în care străluceşte Stela Popescu, surprinzând mai ales în prima parte, când are de jucat modestia unei dactilografe, sentimentală şi resemnată. Erau anii de dinaintea trecerii actriţei la Teatrul de Revistă. În grupa pozitivilor îi mai vedem pe Tamara Buciuceanu în rolul îngrijitoarei Frosa, rudă cu Vica Delcă din Dimineaţa pierdută, pe Sorin Medeleni chiulangiul simpatic, cu fond uman bun şi Rodica Negrea, îngrozitor de tânără, jucând-o pe începătoarea sfioasă şi îndrăgostită.

Lichelele care, la Aurel Baranga, sunt în general puternic înnegrite de cerneala satirei alcătuiesc un adevărat tablou grotesc gogolian al funcţionarilor corupţi de care n-am scăpat nici astăzi. În capul listei memorabilă poza lui Amza Pellea, afişând deruta şefului cu urechile pâlnie la zvonuri pentru a fi cu un pas înaintea schimbărilor. În jurul lui corul linguşitorilor alcătuit din Dumitru Chesa, Hamdi Cerchez, Sorin Gheorghiu care portretizează cu haz şi har vicii obişnuite locului. Arta de a face dintr-un rol mic (intrigatul laş) o creaţie o ilustrează cu asupra de măsură Dem Rădulescu care din vorbe puţine dar atitudini sugestive surprinse de aparatul de filmat corespunzător, compune un personaj găunos pentru care probabil Baranga a avut multe modele la îndemână. Roluri episodice dar colorate şi savuroase realizează şi Dan Damian şi Gabriela Popescu, întregind imaginea unei comunităţi umane alterate de strategiile mincinoase ale zisei morale socialiste.

Folositoare şi în zilele noastre comedii savuroase ca aceasta care nu şi-au pierdut din păcate obiectul satirei, bine scrise şi jucate strălucit ne readuc pe terenul discuţiei despre rolul social al teatrului. La vremea lor şi-au dovedit eficienţa. S-ar putea să ne fie şi azi de folos.