O dovedeşte cu vârf şi îndesat ultima premieră, „Fata babei şi fata moşneagului”, adaptare după Ion Creangă, în regia lui Daniel Stanciu.

Pe scenă, panta de lemn se prelungeşte în video cu un câmp verde, pomişori şi floricele. În chip de mixtum compositum, peisajul biciuieşte din capul locului aşteptările şi percepţiile naturale. Scena, un fel de turnantă învârtită manual, este locul în care se desfăşoară cele două călătorii iniţiatice ale fetelor (scenografia Daniela Drăgulescu). Stânca de la buza sălii, din material moale, atrage prichindeii care simt nevoia să meargă şi să pună mâna pe ea. Miezul construcţiei circulare e gol. Aici va fi spaţiul marilor clocotiri. De aici iese fumul când se face focul. Tot de aici, în momentul băii, răsar simpatic, pe scenă şi în video, bâldâboace şi balonaşe de săpun, atunci când Fata moşului îi spală pe monstruleţii Sfintei Duminică.

În dialogul permanent dintre jocul live de pe scenă şi completările din video, regizorul Daniel Stanciu se foloseşte de un întreg complex de mijloace moderne. Dacă mai punem la socoteală şi grafica 3D, avem reprezentarea completă. Personajele se deplasează pe scenă pentru a-şi continua drumul în video. Aflaţi în faţa spectatorilor, Sfânta Duminică şi copiii săi o urmăresc cu sufletul la gură pe Fata moşului ca să vadă ce ladă îşi alege. Unde? În video!

Odată ajunsă acasă, Baba şi fiica ei se duc în spatele curţii ca să tragă cu ochiul în momentul când fata moşului îşi va deschide lada. Unde? Fireşte, tot în video. Jocul real-virtual se dovedeşte fascinant pe tot parcursul spectacolului. De neoprit, acesta se va întinde şi asupra convenţiilor. Povestea în ramă se construieşte tot cu ajutorul conceptului video care înfăţişează când pagina de carte, când peniţa care scrie, ambele reluate în diferite momente, pentru a da rotunjime poveştii şi a conferi senzaţia de prezenţă a autorului.

Năstruşnicia cu care acţiunea începe pe scenă pentru a se completa, adăuga sau finaliza în video şi invers reprezintă, incontestabil, elementul care dă savoare producţiei. Pur şi simplu, inventivitatea comică şi transmutările, curgerea fără sincope între real şi virtual lipesc pe loc ochii prichindeilor de spectacol. Copiii se distrează, căci au desene animate din belşug, ca în cazul haiosului corb mov care zboară deasupra casei pentru a se strecura înăuntru printr-o gaură. Nici un efect nu-i de prisos. Fata merge după apa care se mişcă în video, acoperind distanţele printr-o senzaţie optică. Mai mult, când Moşul se desparte de Babă, la partaj, vor rupe casa în două. În video, bineînţeles! Tot în video, Sfânta Duminică îşi ia zborul pe mătură, din faţa casei sale rotunjite gaudian, în trombă de avion care decolează. Mijloacele multimedia aduc un plus enorm spectacolului. Fântâna ce apare în video ca o femeie care vorbeşte, furtuna cu ploaie şi copaci care se mişcă, apoi ninsoarea şi drumul acoperit de zăpadă, toate fac ca realitatea de pe scena imaginaţiei lui Creangă să pătrundă mult mai uşor în minţile copilaşilor de mileniu al treilea.

Dar nu numai vizualul e mustos în spectacolul lui Daniel Stanciu. Mijloacele lui par nenumărate. Fetele intră în dialog cu vocea povestitorului din off, vărsându-şi năduful pe el în dulcele grai molodovenesc.

Animaţia folosită e simpatică nevoie mare, ca năstruşnicii purici care sar din căţeluşă sau ca omizile din copacii-actori cu crăci imense pe cap. În acelaşi spectacol în care Moşul (Viorel Ionescu) poartă opinci şi cuşmă de blană, emiţând sentinţe de cultură orală („Cine caută ceartă găseşte bătaie” etc.) şi ironii în legătură cu baba şi cu fata ei, căţeluşa puricoasă va mărturisi publicului că poartă lentile de contact. Când părul o recompensează pe Fata babei după faptă şi răsplată, aruncându-i cu perele în faţă, în urma impactului, aceasta îşi va scuipa hilar un mănunchi de dinţi care aterizează pe jos cu mare zgomot

 Nu lipsesc cântecelele (sound design, Vasile Manta) şi dansurile tradiţionale ale teatrului de animaţie, pline de viaţă şi de energie, ca în cazul „Alunelului” performat de haioşii monstruleţi ai Sfintei.

Se dansează mult, spre buna dispoziţie a tuturor. Sfânta Duminică se lansează într-o coregrafie trăsnită, iar tehnicienii de scenă nu se lasă nici ei mai prejos.

De altfel, regizorul găseşte modalităţi de distracţie şi pentru prichindei, şi pentru spectatorii cultivaţi. Nu se sfieşte să recurgă nici chiar la comicul modern al distanţării actorului de personajul jucat, cu nămeţi de ironie în spate, ca atunci când interpreta Sfintei Duminici, actriţa Geo Dinescu, se opreşte, nostimă din cale afară, pentru a mărturisi: „Auăleu, ce mă oboseşte rolul ăsta!”.

 

Dar, oricât de important, complex şi inovator ar fi conceptul video, ca şi celelalte mijloace, deliciul îl fac tot cele patru interprete ale rolurilor principale. Excelent individualizate tipologic, fiecare vine în faţa publicului cu o partitură de toată stima. În formatul gândit de Daniel Stanciu, nu performanţele lor de mânuitoare sunt cele care ies în evidenţă, ci calităţile actoriceşti tradiţionale, ca şi buna prezenţă de scenă. Baba, Dora Ortelecan Dumitrescu, e haioasă foc.

Cele două copile, perfect conturate, joacă dihotomic. În Fata moşneagului, Alina Teianu se dovedeşte fermecătoare, o adevărată Ileană Cosânzeană, frumoasă, vitală, plină de graţie, bun-simţ şi modestie, după cum cere personajul. Protagonista multor momente reuşite, actriţa cântă, face play-back sau leşină când se vede înconjurată de monstruleţii Sfintei Duminici. În Fata babei, Simina Constantin, cu un dinte vopsit în negru, se transformă într-o apariţie butucănoasă de un efect ilariant. Vocea bună şi personalitatea comică o ajută la construirea unui personaj extrem de simpatic. Spălatul, când Fata afurisită, leneşă şi mândră îşi înmoaie amuzant câte un deget în ureche, abia atingându-se pe faţă sau năvala mormolocului albastru care se transferă imediat din video în realitate pentru a o apuca de nas sunt scene la care se râde copios. În Sfânta Duminică, Geo Dinescu ia ochii prin frumuseţe, magnetism, ca şi amintita manieră de interpretare ironică.

După cum se poate lesne deduce, spectacolul e plin de bucurie, iar înlănţuirea dintre acţiunile cu actori în carne şi oase şi video se completează năstruşnic într-o pondere cât se poate de armonioasă. Există, totuşi, un risc – aşa cum o arată partea a doua -, în care conceptul video pare să domine cantitativ, şi nu neapărat în beneficiul spectacolului. Ar însemna o pierdere imensă ca splendidele tehnici de animaţie, perfecţionate de-a lungul timpului, virtuozitatea în mânuire, inventivitatea scenică şi complementaritatea îndelung exersată între corpul actorului şi cel al personajului să fie, în viitor, anihilate de video. Nu se întâmplă aici. Aşa că duceţi-vă puştii la Ţăndărică, la „Fata babei şi fata moşneagului”, pentru că merită! Nu doar prichindeii se vor distra, ci şi bunicii, şi părinţii lor.