O poveste care devine film, cu un subiect etern, cu un EL şi o EA, cea mai complexă temă din istoria lumii, aşa cum spunea hîtrul şi multe ştiutorul Geo Bogza. Dar cine mai stă astăzi să-şi bată capul cine a fost Geo Bogza? Pe cînd tema de care pomenea a rămas şi va rămâne în actualitate. Mereu. Ieri, ca şi azi, ca şi mâine.

Teatrul Naţional din Bucureşti ne propune un spectacol – cît un film standard ca durată - plecînd de la textul lui Giuseppe Berto. Autorul acelui scenariu care a devenit filmul şi piesa, „Anonimul Veneţian”. O ţesătură de replici din care iese la iveală povestea dintre un bărbat şi o femeie. Care au fost soţi, care nu mai sunt soţi, care s-au iubit, care se mai iubesc. Sunt şi copii la mijloc, sunt şi nişte ani care au trecut peste vieţile lor, ca şi ale noastre. Imaginile filmate într-o Veneţie crepusculară sunt partea ascunsă a acestei înscenări teatrale.

Muzica însă, un faimos concert pentru oboi şi orchestră ce aparţine lui Benedetto Marcello construieşte sonor spaţiul în care doi oameni au trecut prin viaţă. Nu avem mari răsturnări de situaţii, nici evenimente spectaculoase, doar despărţiri şi regăsiri. În timp şi spaţiu. Milano, Ferrara, evident Veneţia, unde se ducea să sfîrşească şi eroul lui Thomas Mann. Viaţa la Veneţia. Moartea la Veneţia. Asta e tot. Totul. Un EL şi o EA.

El e muzician şi se pregăteşte să moară. EA vine să se vadă cu acest om care a iubit-o şi o mai iubeşte. Nimic nu-i poate despărţi, dincolo de toate despărţirile. Nici măcar moartea. Este o simplitate extremă în textul dramaturgic propus de un scriitor cu totul necunoscut la noi, aparţinînd unei generaţii care a făcut din realismul vieţii neorealismul artei. Cinematografice (italiene, o pagină cu tăietură clasică în istoria filmului), dar şi, iată, al teatrului. 

O bună idee a TNB de a ne resuscita atenţia, şi remodela emoţiile şi afectivitatea cu un astfel de spectacol, pe fondul în care suntem năpădiţi de ştiri rele şi fel de fel de grozăvii. Mai mult sau mai puţin artistice. „Anonimul veneţian”, sunt convins, va atrage simpatia multor contemporani români, bucureşteni sau mai puţin, dincolo de spectacolul propriu-zis. Cu un EL şi o EA. Eterna poveste. Mai contează cine sunt?  (Text apărut în caietul program al spectacolului "Anonimul veneţian", de la Teatrul Naţional, un spectacol studiu coordonat de Ion Caramitru)

După ce am văzut piesa – mă rog, spectacol-studiu coordonat de Ion Caramitru, după cum sună formularea oficială pusă sub sigla Centrului de cercetare şi creaţie Teatrală „Ion Sava”, – cu Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, îmi permit doar cîteva observaţii suplimentare. 

De multă vreme nu am mai urmărit o felie de teatru-teatru fără prea multe izmeneli-viziuni regizorale, care vor să rupă gura tîrgului şi nu reuşesc, deseori, decît să submineze substanţa textului dramaturgic. De multă vreme nu am mai vazut o interpretare bazată pe naturaleţe şi firesc, fără alte ingrediente, deja un loc comun, care să forţeze spectacolul şi viziunea spectatatorilor. De multă vreme nu am mai fost atras de forţa dramatică a unei felii de viaţă care să capete contur scenic cu atîta pregnanţă, fără să fie deformată de sulemeneli regizorale şi fandacsii şi stridenţe interpretative. 

Scenografia, în dulcele stil clasic şi jocul de lumini şi ilustraţia muzicală, fără stridenţe au contribuit la un spectacol demn pentru cei care NU beau cîte un gît de apă sau suc în timpul reprezentaţiei. Mărturisesc că sunt şi eu un vechiu- nu spun cui aparţine formularea - şi m-am simţit agresat de un număr indefinit de cîrlani de ambe sexe, care, cînd îţi era lumea mai dragă legat de ce se întîmplă pe scenă - şi nu era o comedie, şi nici nu ne aflam în mijlocul unui deşert Gobi sau Kalahari – se desfăcea cîte o sticloanţă de plastic şi se mai trăgea cîte un gît, cu tandreţea cu care Churchill sorbea coniacul Ararat vechi de 25 de ani. Sugerez – nu se poate interzice azi nimic – îi rog chiar, pe viitorii spectatori ai acestui simplu şi profund spectacol, teatral şi uman deopotrivă, să renunţe la a mai manipula telefoanele mobile şi a soarbe din sticlele cu lichide în timpul reprezentaţiei. E mare păcat.

Asta e tot, bravo Pino, ţi-a ieşit Anonimul Veneţian mai bine decît filmul lui Salerno!