Vechea tradiţie a jocurilor cu bâta şi mingea
 

Jocul de oină reprezintă o tradiţie vie a patrimoniului cultural naţional, făcând parte din familia arhaică a jocurilor cu bâta şi mingea, practicate  în diferite culturi. Jocurile cu bâta şi mingea, aflate la originea oinei, au fost prezente în viaţa comunităţilor în toate regiunile istorice ale României, cu caracteristici asemănătoare, dar cu denumiri diferite. Printre acestea, specialiştii amintesc, printre altele: hoina, ogoiul (Bucovina), fuga (sudul Transilvaniei), ţuru, de-a lunga (centrul Transilvaniei), apuca, matca-mare (Maramureş), hâlca, lopta-pila, hapucul, hopaciul (nordul Transilvaniei), de-a patru să stăm, lopta-lungă, baciul, baş (Banat).

Dintre sporturile înrudite cu oina, cele mai bine cunoscute sunt baseball-ul nord-american sau cricket-ul englezesc. Există însă şi alte variante de astfel de jocuri, mai puţin cunoscute, atestate în Germania, în ţările slave, în ţările nordice sau în alte ţinuturi. În 1948, antropologul Erwin Mehl sublinia una dintre carateristicile culturale cele mai vizibile ale acestor jocuri: ele sunt limitate la graniţele fiecărui popor în parte, fiind imposibil de transplantat dincolo de acestea. Exemplul cel mai adeseori citat este al jocului demonstrativ de baseball desfăşurat în cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin (1936). În data de 12 august 1936, la începutul jocului, Stadionul Olimpic din Berlin era arhiplin, organizatorii anunţând prezenţa a nu mai puţin de 90.000 de spectatori. La început, aceştia erau entuziaşti şi dornici să descopere sportul favorit al americanilor, cu atât mai mult cu cât cele două echipe din Statele Unite le adresaseră, din politeţe, salutul nazist. După începerea partidei, spectatorii germani au constatat însă că jocul de baseball este de neînţeles pentru ei, astfel încât, pur şi simplu, au început să plece, lăsând până la finalul partidei stadionul aproape gol, dezamăgiţi de un joc pe care un ziarist sportiv l-a descris ulterior ca fiind „intolerabil de plicticos”.

Aceasta pare să fie o caracteristică comună a tuturor jocurilor cu bâta şi mingea, care poate reprezenta o temă de meditaţie şi o provocare interpretativă pentru istoricii culturii. În unele cazuri, aşa cum se întâmplă şi cu oina, jocul pare să fie, în absenţa unei educaţii adecvate, greu de înţeles chiar şi pentru mulţi dintre români, care nu îi percep cu uşurinţă regulile şi nu arată prea mult interes faţă de el.

De ce este oina importantă?

Jocurile cu bâta şi mingea sunt importante nu doar din punct de vedere cultural, datorită vechimii lor remarcabile şi funcţiilor lor în cadrul comunităţilor, ci şi din punct de vedere sportiv. Specialiştii consideră că practicarea jocului de oină asigură o dezvoltare fizică complexă, echilibrată şi durabilă, având un rol important în educarea tinerelor generaţii şi în stimularea deprinderii unor trăsături de caracter necesare în viaţă. Jocul de oină îi poate pregăti pe tineri şi pentru practicarea cu succes a altor sporturi de performanţă.  Jocurile cu bâta şi mingea nu erau străine, în trecut, nici de deprinderea şi exersarea însuşirilor războinice, după cum o dovedesc, printre altele, consemnările vechilor cronici din spaţiul nord-european. Mihail Sadoveanu, care a fost unul dintre marii susţinători ai jocului de oină, pe care îl practicase cu pasiune în anii tinereţii, afirma cu convingere: „Orice om vrednic trebuie să înveţe întâi şi întâi oina. Fără aceasta, nu-i bun de nimic şi nu face două parale!”

Declarată sport naţional prin Legea 96/2014 pentru completarea Legii educaţiei fizice şi sportului, oina este, în România, singurul sport considerat de performanţă care nu este importat. Dintre cele 77 de federaţii sportive din România înregistrate la Ministerul Tineretului şi Sportului, Federaţia Română de Oină este singura care administrează din punct de vedere competiţional un sport care este înrădăcinat în cultura română de multe veacuri. Chiar şi luptele sau tirul cu arcul, care au avut echivalente în ţinuturile româneşti, sunt practicate astăzi în forme şi după regulamente de import. Oina este singurul sport care îşi are originea într-un joc tradiţional autohton şi care a fost transformat în joc sportiv la iniţiativa autorităţilor din România, de către profesori şi specialişti români.

 

Marele ministru reformator Spiru Haret (1851-1912) a fost acela care a constituit, în anul 1894, o comisie de unificare a tehnicii şi tacticii jocului de oină, din care au făcut parte, printre alţii, profesorii Radu Corbu, Gh. Moceanu, N. Velescu, N. Dumitrescu-Ţăranu, Dimitrie Ionescu. Primul regulament tipărit al jocului de oină a fost publicat de Dimitrie Ionescu, profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, în revista Albina (1895). În 1898, acelaşi Spiru Haret a instituit „concursuri anuale de jocul Oina pentru toţi şcolarii din şcoalele primare, normale şi secundare”, care urmau să se desfăşoare „în ziua de 10 Mai”, regulamentul de desfăşurare al acestora fiind considerat de importanţă naţională şi publicat nici mai mult nici mai puţin decât în Monitorul Oficial al României.

 Regulamentele din această perioadă nu au făcut decât să aducă acest joc în lumea sporturilor moderne reglementate, stabilind configuraţia terenurilor şi un set de reguli valabile pentru toţi practicanţii. Este important să arătăm că aceste regulamente nu au modificat esenţa jocului de oină. Dovada cea mai clară în acest sens o regăsim în descrierea „hoinei”, realizată de junimistul Alexandru Lambrior în revista „Convorbiri literare”, în anul 1876, cu multe decenii înainte de apariţia reglementărilor efectuate de comisia lui Spiru Haret, din care selectăm câteva pasaje: „Hoina se joacă între mai mulţi băieţi. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine şi se numesc baci, apoi  ceilalţi se prind în ceata unuia sau altuia dintre baci, după placul lor. Se pun două semne depărtate unul de altul ca  de trei prăjini.  /…/ Fiecare cetaş bate mingea hălită de baciul cetei protivnice, numai o dată, şi după ce a bătut, stă gata la fugă până la semnul păscutului şi să răpede îndată ce a văzut mingea bătută mai departe. /.../ Uneori ceata întreagă aşteaptă cele trei bătăi ale baciului; la cea întâi se duc, la a doua se întorc şi la a treia, care-i cea mai puternică, fuge baciul şi se şi întoarce. Nu  numai în bătaia depărtată  stă temeiul acestui joc, ci şi în agerimea fugei, şi în iscusinţa cu care se păzeşte de lovitura mingii.” Această descriere ne oferă deja imaginea unui joc complex şi antrenant, al cărui aspect general nu prezintă diferenţe semnificative faţă de forma sa reglementată.

Oina revine la sate

Creată în mediul rural, oina îşi regăseşte legăturile cu zona rurală datorită eforturilor consecvente depuse în acest sens de Federaţia Română de Oină. Spre deosebire de epoca lui Spiru Haret, în care echipele de oină participante la campionatele oficiale proveneau exclusiv din mediul urban, în prezent cea mai mare parte a cluburilor de oină afiliate FRO funcţionează în localităţi din mediul rural. Există în continuare şi o competiţie special dedicată acestor cluburi, Cupa Satelor la Oină, la care participă anual între 6 şi 15 echipe, în funcţie de disponibilităţile financiare existente. Departe de bazele sportive special amenajate, numeroşi practicanţi ai oinei se antrenează şi joacă pe terenuri modeste, demonstrându-şi ataşamentul faţă de acest joc tradiţional.

Foarte interesant este faptul că există încă localităţi în care jocul de oină este practicat cu ocazia sărbătorilor pascale, aşa cum se întâmpla cu jocurile cu mingea şi bâta practicate în alte zone ale continentului european. În Coruia, comuna Săcălăşeni (jud. Maramureş), unde jocul de oină este apreciat de întreaga comunitate, o variantă nereglementată a acestuia, denumită „de-a mingea”, este practicată în curtea vechii biserici din lemn de jucători de toate vârstele. În municipiul Mediaş (jud. Sibiu), pe strada Stejarului din cartierul Moşnei, este practicată în prima zi Paşte o variantă locală a oinei, intitulată ţuru, care antrenează participanţi de toate vârstele. Jocul este practicat timp de câteva ore, de dimineaţa până la ora prânzului. Jucătorii se împart în două echipe la faţa locului, fiind considerată câştigătoare echipa care se află cel mai mult timp la bătaie. Pe lângă participanţi, la acest joc asistă anual numeroşi medieşeni, care consideră acest joc ca fiind definitoriu pentru moştenirea culturală a oraşului lor.

Jocul de Oină a fost inclus în Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial în data de 23 octombrie, dosarul de înscriere fiind aprobat de Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii în şedinţa din 6 octombrie 2020. Cercetarea pentru documentarea şi inventarierea tradiţiei jocului de oină a fost realizată prin Muzeul Etnografic al Transilvaniei şi prin Federaţia Română de Oină, reprezentată de Nicolae Dobre, preşedintele Federaţiei Române de Oină; dr. Cristian Văduva, vicepreşedinte FRO; Marius Bolba, coordonator secţie Oină CS Politehnica Cluj; Mihaela Hango, CS Izvorul Chiuieşti. Revizuirea şi completarea documentaţiei a fost realizată, în cadrul Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, de preşedintele comisiei, dr. Emil Ţîrcomnicu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti; conf. dr. Ioana Fruntelată, Universitatea din Bucureşti; dr. Ioana Baskerville, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi.