Data de 27 martie 2018 va marca centenarul unificării Basarabiei cu România şi totodată, în mod simbolic, debutul constituirii României întregite. Se manifestă, fără îndoială, cel puţin la Bucureşti, în sânul principalelor instituţii publice, începând de la Preşedinţia României, dar şi la nivel judeţean şi local, interes pentru un eveniment menit să puncteze una dintre principalele realizări ale statului modern român, definitivarea construcţiei sale politico-statale. La nivelul Administraţiei Prezidenţiale funcţionează un Departament de Cultură, Culte şi Centenar, condus de consilierul Sergiu Nistor, unul dintre experţii recunoscuţi ai României în domeniul monumentelor istorice. Centenarul constituie şi un moment de reflecţie asupra eposului naţional, aşa cum s-a scris acesta într-un secol încărcat de evenimente, unele menite să-l întărească, altele să-l slăbească sau chiar să-l destrame.

În urmă cu circa trei decenii, celebrul istoric francez Pierre Nora utiliza termenul de lieu de mémoire, un concept menit să integreze acele locuri simbolice înţelese ca atare în memoria colectivă a unei comunităţi, de care aceasta se simte legată afectiv şi emoţional. Un asemenea statut îl au, fără doar şi poate, clădirea Gimnaziului numărul 3 pentru băieţi din Chişinău, unde s-a întrunit Sfatul Ţării, Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi şi Sala Unirii din Alba Iulia. Două dintre aceste edificii se găsesc astăzi în cele două state româneşti şi ar trebui să se situeze în prim-planul preocupărilor noastre din perspectiva anului 2018. Dar, în vreme ce Sala Unirii s-a bucurat de o atenţie mai mare din partea autorităţilor române, clădirea de pe strada Alexei Mateevici, numărul 111, din Chişinău aşteaptă încă un proiect de restaurare şi redare a importanţei sale simbolice în vederea anului 2018.

Să ne întoarcem, aşadar, în urmă cu 100 de ani atunci când, contrar speranţelor dar mai ales a angajamentelor iniţiale cuprinse în tratatele semnate cu Antanta, Basarabia era cea care solicita cea dintâi unificarea cu România şi dădea un exemplu şi celorlalte provincii cu majorităţi etnice româneşti. Unirea a fost prefaţată de o serie întreagă de întruniri, dezbateri publice, puncte de vedere exprimate în presă, iar sfera publică a cuprins, cu acel prilej, categoriile cele mai diverse, cu deosebire intelectualii, profesiile liberale, preoţii, soldaţii, ţăranii, locuitorii capitalei Chişinău, dar şi cei din alte oraşe sau sate ale Basarabiei. Printre momentele importante care au prefaţat decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918 se numără, în anul revoluţiilor din Rusia, Congresul cooperatorilor din 6-7 aprilie, Congresul preoţilor din 19-25 aprilie, Congresul ţărănesc din 21-25 mai, Congresul învăţătorilor din 25-28 mai 1917 şi Congresul General Ostăşesc al moldovenilor din 20-27 octombrie. Trei luni mai târziu, la 24 ianuarie 1918, începea scurta perioadă de independenţă a Republicii Moldoveneşti, într-un climat încărcat şi dinamic din punct de social, politic, ideologic şi militar.

Între timp, Europa Răsăriteană se pregătea să treacă de la autocraţia ţaristă, bine rezumată de marchizul de Custine, contemporanul lui Alexis de Tocqueville şi omologul său pentru spaţiul rusesc - „despotismul rusesc nu numai că nesocoteşte ideile şi sentimentele, ci şi reface faptele, luptă împotriva evidenţei şi triumfă în lupta sa”, la un regim care va fi descris mai târziu sub termenul de totalitar. Principala victimă a fost, fără doar şi poate, societatea civilă. Filosoful şi politologul lituanian Leonidas Donskis foloseşte conceptul de „Umma” pentru a descrie viziunea despre societate a marxismului, concluzionând că „prin perspectiva sa cu privire la societate, fundamental holistică, ca şi prin anti-individualismul său radical, în sens metodologic şi ideologic, marxismul a devenit incompatibil cu conceptul de drepturi ale omului.” Filosoful lituanian punctează, de asemenea, caracterul fundamental religios al marxismului, care rezultă, de asemenea, din obiectivul de a schimba profund individul şi societatea. Pentru Marx şi discipolii acestuia, în deplin contrast cu liberalismul, drepturile omului, societatea civilă, libertatea individuală nu sunt luate în serios, acestea fiind subordonate interpretării exclusiv economice asupra istoriei. Pe bună dreptate, regretatul filosof lituanian cataloghează marxismul ca pe „o încercare de a stabili o unitate globală, extra-teritorială şi trans-naţională, o comunitate militantă de gardieni ideologici, credincioşi cauzei sfinte şi devotaţi transformării radicale a lumii”.

Astfel se face că, după o scurtă perioadă de efuziune politică cu substrat democratic, într-o ţară cu un procent de doar 4% muncitori, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, bolşevicii, serviţi de trupe loiale lor, au ocupat punctele cheie ale capitalei şi au înconjurat Palatul de Iarnă, unde îşi avea sediul guvernul provizoriu şi au pus, fără prea mare dificultate, mâna pe putere. În scurt timp, partidul şi liderii săi îşi vor subordona instituţiile guvernamentale, vor închide sau vor reprima instituţiile, persoanele, simbolurile care ar fi putut reprezenta un pol alternativ de gândire sau acţiune, şi vor constitui, în decembrie 1917, CEKA (Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului). Izbucnirea sângerosului Război Civil şi reuşita Puterilor Centrale de a-şi subordona răsăritul european, până către finele marii conflagraţii, întregesc cadrul internaţional în care se adoptau deciziile în cabinetul de la Chişinău.

România însăşi a fost afectată puternic de noncombatul Armatei Ruse din ultima parte a anului 1917 şi de deciziile noii puteri de la Petrograd de a părăsi rândurile Antantei. Cu două provincii ocupate de puterile inamice, cu monarhia pusă în pericol şi un guvern filogerman, întâmpinând mari probleme sociale, dar şi de ordin sanitar, românii găseau totuşi forţa de a-i întâmpina pe reprezentanţii guvernului de la Chişinău cu „simpatie şi chiar admiraţie”, ca pe „fii credincioşi ai neamului, dornici de a ne sluji provincia noastră natală şi ţara întreagă”, după cum mărturisea în caietul 6 al amintirilor sale Pan Halippa, vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Sfatului Ţării. Întrunit într-o primă şedinţă la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării se va dovedi forul decisiv în adoptarea hotărârilor care au marcat destinul Basarabiei în deceniile următoare. După o perioadă de tatonare, în care guvernul român va încerca să-şi păstreze posesiunile din Dobrogea şi de la gurile Dunării, ameninţate de pretenţiile teritoriale ale Bulgariei, afiliată în acel moment Puterilor Centrale, iar cel de la Chişinău să întreprindă paşii premergători unirii, la data de 27 martie/9 aprilie 1918, în incinta Gimnaziului numărul 3 pentru băieţi din Chişinău, era votată şi aprobată Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, document fundamental şi bază juridică temeinică a integrării populaţiei basarabene în cadrul statului român. Câteva zile mai târziu, la 3/16 aprilie 1918, Constantin Stere, care a jucat un rol esenţial în legătura dintre guvernele de la Iaşi şi Bucureşti, a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării, pe când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost desemnaţi în calitate de miniştri ai Basarabiei în guvernul României.

Pan Halippa descria în însemnările sale semnificaţia momentului:

„Ce era de făcut? Să ne contopim cât mai degrabă şi temeinic cu poporul român, să facem ca el să ne înţeleagă nevoile şi interesele noastre şi noi, la rândul nostru, să-l înţelegem şi să mergem împreună cu noul stat al României Mari”.

Ce a semnificat, în fapt, unirea Basarabiei cu România de la 1918? Pe lângă reunirea românilor între hotarele aceluiaşi stat şi repararea unei injustiţii istorice, a însemnat şi posibilitatea dezvoltării libere a tuturor naţionalităţilor din Basarabia în cadrul unui stat care, cel puţin până în 1938, a oferit, în limitele tradiţiei sale politice şi culturale, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a democraţiei şi multipartitismului, a separării puterilor în stat, a societăţii civile, a dezbaterii libere de idei, a siguranţei cetăţeanului. A creat un cadru favorabil dezvoltării în plan economic, social, cultural, educaţional, mai cu seamă în deceniul al IV-lea. A semnificat, totodată, până în anul 1940, o matcă de salvare a cetăţenilor dintre Prut şi Nistru de unele dintre cele mai grave fenomene asociate statului totalitar stalinist care a făcut din acesta un epitom al despotismului modern.

Unul dintre locurile-simbol cele mai importante ale unirii Basarabiei cu România de la 1918 îl reprezintă, aşadar, clădirea unde a funcţionat Sfatul Ţării, iar conservarea, transmiterea şi punerea în valoare a acesteia constituie o modalitate de a păstra vie memoria acelor decizii esenţiale ale istoriei românilor.


Sursa: monument.sit.md


Sursa: monument.sit.md

Să revenim, aşadar, în luna septembrie 2016, când, însoţit de prieteni, am putut vedea, pentru prima dată, clădirea Sfatului Ţării, actualmente sediu al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Concepută iniţial ca pension pentru copii de nobili şi încredinţată spre construcţie arhitectului Vladimir N. Ţâganco,  clădirea a fost dată în folosinţă din anul războiului ruso-japonez şi a celei dintâi revoluţii ruse a sec. al XX-lea ca Gimnaziul numărul 3 de băieţi din Chişinău. În condiţiile în care rigorile războiului făcea necesară extinderea spaţiului ocupat de instituţiile sanitare destinate îngrijirii răniţilor, clădirea a găzduit, începând din anul 1914, Spitalul Militar din localitate. Acesta a fost edificiul în care s-au desfăşurat şedinţele Sfatului Ţării, inclusiv întrunirea decisivă în care s-a adoptat decizia istorică a unirii Basarabiei cu România. În perioada reunificării, aici a funcţionat Liceul de Băieţi nr. 3 „A. Donici”, fiind totodată gazdă, în toamna anului 1925, a Expoziţiei Generale şi a Târgului de mostre. Începând din 1934, a fost sediu al Facultăţii de Ştiinţe Agronomice a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial a dus la deteriorarea clădirii, care, din 1945, a primit funcţionalitatea de sediu al Institutului Agricol din Chişinău. Restaurarea realizată în anii 1950, sub conducerea arhitectei E.R. Spirer, nu a ţinut cont de aspectul iniţial al acoperişului, de unele elemente decorative ale monumentului, întregul edificiu fiind mult simplificat. A fost, fireşte, înlăturat şi monumentul lupoaicei din faţa sa, ca unul ce amintea de latinitatea românilor. Edificiul iniţial era în stilul clasicismului francez, avea două etaje şi un demisol şi se asemăna, ca aspect general, cu litera rusească „Ж”. Nu am putut, din păcate, vedea interiorul acestei clădiri, aşa că voi apela la o succintă descriere de pe un site destinat păstrării moştenirii culturale a Chişinăului: „Încăperile de clasă sunt grupate de-a lungul coridoarelor interioare. Aulele mai importante şi sălile de festivităţi sunt amplasate pe la colţurile clădirii şi în volume sub forma de rezalite, ce aminteşte de clasicismul francez al combinării volumelor proeminente centrale cu cele laterale prin galerii.”

Doar o placă comemorativă, aşezată în partea stângă a intrării principale, aminteşte astăzi de evenimentele atât de importante din urmă cu 98 de ani. Clădirea are un aspect general neîngrijit şi necesită, în mod evident, operaţiune ample de restaurare şi punerea sa în circuitul istoric şi cultural. S-ar putea folosi acest prilej pentru a fi restaurată în forma concepută de arhitectul care a construit-o şi de transformare, cel puţin a unora dintre sălile şi amfiteatrele sale, în spaţiul muzeal expoziţional.

Foto de Iulia Ghercă

Credem că, în acest spirit al repunerii în valoare a monumentelor istorice ilustrative pentru istoria românească şi europeană, mai ales în perspectiva celebrării centenarului unirii, acest monument se cuvine să figureze în primul plan al agendei celor două guverne, român şi moldovean, iar o reuniune a reprezentanţilor celor două ţări româneşti, care ar putea avea loc la 27 martie 2018 la Chişinău, nu ar găsi un alt cadrul de desfăşurare mai adecvat decât incinta sa. În felul acesta, cele două guverne vor dovedi că respectă – şi nu doar la nivel verbal – unul dintre locurile de memorie cele mai importante ale românilor, precum şi moştenirea arhitectonică şi patrimonială a Chişinăului.