Problematica poate părea unora abstractă sau în orice caz la limita dintre teorie şi practică. Unii se vor grăbi să taxeze chiar drept inutil un asemenea interes. Ei bine, aşa cum s-au articulat, cu defectele şi şocurile aferente, o piaţă liberă după deceniile de centralism economic sau un spaţiu public al comunicării după experienţa cenzurii, tot astfel Justiţia, la noi sau în alte ţări post-comuniste, a avut propria ei tranziţie. Pentru a fi clari: este un proces încă neîncheiat, durata ca atare producând proba nemijlocită a dificultăţilor recurente.

Pentru a avea o imagine cât mai apropiată de faptul istoric, să ne gândim la modul comuniştilor de a face dreptate prin călcarea sistematică în picioare a dreptăţii însăşi. Justiţia comunistă, în directă continuitate cu procesele de la Moscova din timpul marii epurări ordonate de Stalin, trimitea pe bandă rulantă la moarte sau în lagăr pe opozanţii, reali sau imaginari, ai regimului dictaturii populare. După 1964, dizidenţa anticomunistă era încadrată la delicte civile, România pretinzând că nu mai are deţinuţi politici în sensul tehnic al termenului.

După o jumătate de secol în care exerciţiul dreptăţii a fost suspendat şi înlocuit cu un amestect fatal de ideologie de partid şi ordine ale Securităţii, nu este de mirare că, după 1989, revenirea la cadrele unui stat de drept care să îşi merite numele nu doar că a fost lentă, dar s-a lovit de rezistenţa sistemului. Proba de început a fost lustraţia, un procedeu juridic roman (lustratio) care s-a dovedit inaplicabil. În nicio ţară ex-comunistă nu s-a putut pune în practică până la capăt, fără rest. Peste tot au existat excepţii şi situaţii care au compromis, fie şi parţial, demersul.

Acum, la noi, procesele vizându-i pe Vişinescu şi Ficior, care ar trebui secondaţi curând de alţii, sunt un semn că, totuşi, Justiţia în post-comunism se află în posesia unui instrumentar mai bun decât în urmă cu un sfert de secol. Adică a trecut, la propriu, printr-o tranziţie. Nu este, evident, suficient. Aşa cum nu este suficient să abordăm strict pe plan naţional problema dimensiunii criminale a comunismului, aceasta trebuind să reprezinte o preocupare a întregii Europe. Măcar şi din simplul motiv că totalitarismul, orice culoare ar avea, ne afectează pe toţi.