Dezbatere „Historia“ la Adevărul Live: Epopeea cuirasatului Bismarck. Triumf şi tragedie

Dezbatere „Historia”:  Epopeea cuirasatului Bismarck. Triumf şi tragedie  

Lupta pentru scufundarea cuirastului Bismarck reprezintă o pagină aparte în istoria bătăliilor navale şi a celui de-Al Doilea Război Mondial marcând începutul sfârşitului unor iluzii ale Kriegsmarine şi, totodată, renaşterea speranţei pentru supuşii Imperiului Britanic, o clipă de mândrie şi de orgoliu satisfăcut pentru Royal Navy.

Scufundarea lui Bismarck pe 27 mai 1941 ar putea fi înţeleasă şi ca un semn al eşecului Reich-ului nazist în bătălia pentru supremaţie mondială, în condiţiile în care peste mai puţin de o lună începea Marea Bătălie din Est. Politica lui Otto von Bismarck se înmormânta pentru multă vreme, iar cuirasatul ce-i purta numele pierea în valuri într-o glorie efemeră, însă de neuitat pentru bătrânii „lupi ai mărilor”.

 
Cu toate că subiectele referitoare la cel de‐al Doilea Război Mondial rămân populare în rândul publicului din România, apariţia unei lucrări dedicată  exclusiv unui episod de istorie navală reprezintă un demers destul de riscant. Însă, istoricul Manuel Stănescu şi-a asumat acest risc şi a reuşit să scrie una dintre cele mai bune cărţi dedicate epopeii cuirasatului Bismarck.
 
Care a fost impactul lansării la a apă cuirasatului Bismarck? Ce palnuri avea Hitler cu această navă? De ce povestea ei continuă să fascineze şi astăzi iubitorii de istorie? La aceaste întrebări, dar şi la multe altele au răspuns istoricul Manuel Stănescu, autorul cărţii, „Epopeea cuirasatului Bismarck. Triumf şi tragedie”, istoricul Constantin Corneanu, şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia”, moderată de Ion M. Ioniţă.
 
Principalele declaraţii:
 
Manuel Stănescu: În mai 1941, bătălia se dădea între Germania şi Marea Britanie şi această luptă din mijlocul Atlanticului dintre Bismarck şi flota britanică se leagă de dorinţa lui Hitler de a încheia o pace cu Marea Britanie înainte de atacarea Uniunii Sovietice.  
 
Hitler era conştient că un război pe două fronturi era extrem de dificil. Faptul că Anglia se încăpăţâna să reziste, deşi toate indiciile duceau către o înfrângere, Hitler a încercat să trimită un sol de pace pentru a încheia o înţelegere foarte avatajoasă pentru învins. Când a văzut că englezii nu cedează, a încercat să îngenuncheze Anglia prin această operaţiune de mare amploare, trimiţând cea mai mare navă pe care o avea şi cea mai modernă din lume. A fost pentru prima dată când soarta unui război a depins de o navă. Era un fel de stea a morţii. Dacă Bismarck ar fi reuşit să ajungă în Atlantic, nimic nu l-ar fi putut opri. 
 
Constantin Corneanu: După Primul Război Mondial, germanii s-au simţit foarte umiliţi pentru faptul că au fost obligaţi să-şi arunce în aer navele, să-şi saboteze submarinele şi să fie la un anumit nivel inferior Marii Britanii, din punct de vedere al numărului navelor. Ideea de a fi o putere navală a fost dintotdeauna în capul germanilor. Germania şi-a dorit o putere navală cu care să poate fi egală cu Marea Britanie. A fost dintotdeauna un vis al Germaniei de a fi egală Marii Britanii. Pe măsură ce Marea Britanie nu capitula, a fost nevoie de ideea de a scoate Bismarckul în mare şi de a o sili să capituleze. De aceea bătălia e foarte importantă. Această bătălie pentru a scufunda Bismarckul a însemnat foarte mult: orgoliul rănit şi pericolul ca această navă, scăpată de sub control, ar putea face foarte mult rău aliaţilor. 
 
Ion M Ioniţă: Ei s-au temut că dacă iese în Atlantic nu ar mai putea fi contracarat pericolul Bismarck 
 
Ciprian Plăiaşu: România a participat la o serie de operaţiuni, dar tradiţia ei marinărească nu este la fel de mare pe cât ne-am fi dorit. 
 
Corneanu: E vorba şi de resurse. Germania a putut să îşi proiecteze o forţă navală, nu şi România. 
 

De ce era de temut nava

 
Stănescu: Când a fost lansată nava, era vârful tehnologiei. Germania dispunea de specialişti extraordinari şi a fost proiectată în aşa fel încât să fie mai mare decât navele Marii Britanii şi ale Franţei. Armamentul de calibru greu să fie cel puţin egal sau mai mare. Cu banii alocaţi întregului proiect puteai construi 1.000 de tancuri sau 1.000 de avioane.
 
A fost lansat chiar în ajunul războiului, în 1939. Construcţia a început imediat după semnarea acordului naval anglo-german, care i-a permis asta. Era o undă verde pe care Marea Britanie i-a dat-o Germaniei pentru a încălca Acordul de la Versailles. 
 
Capacitatea Germaniei de a ajunge în scurt timp o putere navală era legată de personalitate Kaiserului Wilhelm al II-lea. El povesteşte în memoriile sale cât de impresionat a fost de marina britanică pe vremea când era copil şi şi-a dorit să aibă şi el o asemenea flotă. Pe de altă parte, se vede diferenţa dintre politica dusă de cancelarul Otto von Bismarck, interesat de politica europeană, nu de colonii (el nu şi-a pus problema de a dezvolta o marină care să ducă la o expansiune politcă) şi cea a Kaiserului: el vine şi pune în practică un concept de politică mondială. Ori Germania, un stat eminamente continental, aflat în mijlocul Europei, nu putea face o politică mondială decât prin intermediul unei flote. 
 
Această concepţie coincide şi cu o dezvoltare industrială colosală. Ea a întrecut toate celelalte ţări din Vestul Europei. Însă în ambele Războie Mondiale, marina germană a fost inferioară, cel puţin numeric, Angliei. Flota britanică era mare şi e vorba şi de spiritul marinarilor englezi. În situaţii teribile de inferioritate nu ezitau să atace. Era o supremaţie impusă prin spirit de sute de ani. Printre toate aceste pierderi îngrozitoare există şi multe momente de camaraderie, de onoare militară şi de curaj. 
 

Cum au scufundat englezii Bismarckul 

A fost o vânătoare teribilă a navei. Subiectul implică inclusiv serviciile secrete suedeze, care au urmărit nava care ajunge în Atlantic prin dreptul coastelor suedeze. Agenţii norvegieni au urmărit mişcările navei. Ele au reuşit să ajungă în mijlocul Atlanticului, fiind reperate destul de târziu, iar Marea Britanie şi-a trimis unele dintre cele mai bune nave de care dispunea: crucişătorul de bătălie Hood, un simbol al puterii navale a Marii Britanii. În confruntarea dintre cele două nave, Hood a fost distrus după cea de-a şasea salbă şi întreg echipajul, format dn peste 1.000 de oameni, a murit, cu excepţia a trei marinari. Nava a fost complet distrusă, fiind o lovitură care a vizat magazia de muniţii. 

Ce putea să îl oprească pe Bismarck, dacă cea mai puternică navă britanică nu reuşise? Era clar că soarta ţării depindea de scufundarea acestei nave. Britanicii scot în larg tot ce aveau, întreaga flotă. 

Ion M. Ioniţă: Paradoxul face ca una dintre cele mai puternice nave care a existat vreodată să fie distrusă de un avion de pânză, care o detectează şi îi avariază cârma, lăsând-o fără direcţie. 

După ce se încheie Al Doilea Război Mondial se schimbă şi raportul de forţe: America devine principala forţă navală a lumii şi Marea Britaie capătă un rol secundar.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: