SERIAL. Episodul 1: Ce mai trebuie să ştim despre Revoluţia Română?

SERIAL. Episodul 1: Ce mai trebuie să ştim despre Revoluţia Română?

FOTO Muzeul de Istorie şi Radio România Actualităţi

La trei decenii de la izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989, istoria recentă a României n-a putut fi scrisă cu exactitate: există goluri şi contradicţii, există şi răspunsuri incomode, şi amintiri tragice. Rămâne, totuşi, un dosar penal de închis.

Ştiri pe aceeaşi temă

Începută la Timişoara, printr-o demonstraţie paşnică reprimată brutal de către autorităţi, revoluţia românilor s-a soldat, oficial, cu 1.166 de victime, iar dosarul crimelor acestora încă nu a fost soluţionat. 30 octombrie 2019: cea mai recentă ştire despre dosarul Revoluţiei anunţă că procurorii au cerut redeschiderea urmăririi penale faţă de fostul premier Petre Roman şi Teodor Brateş, fost „amfitrion“ al Revoluţiei televizate, decizie care va fi publicată de Curtea Supremă miercuri, 6 noiembrie. În acest dosar, au fost deferiţi justiţiei pentru infracţiuni contra umanităţii doar trei inculpaţi: fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi fostul şef al Aviaţiei Militare Iosif Rus. „Cauza a fost clasată faţă de mai multe persoane, precum Silviu Brucan, generalii Victor Atanasie Stănculescu, Vasile Milea, Nicolae Militaru, Cico Dumitrescu, Eftimescu Nicolae şi Hortopan Ion, care între timp au decedat. Faţă de fostul dictator Nicolae Ceauşescu, Iulian Vlad, fost şef al Departamentului Securităţii Statului şi Tudor Postelnicu, fost ministru de Interne, au fost decise clasări sub «autoritatea lucrului judecat»“, se arăta în ştire.

Aşadar, au trecut trei decenii de când evenimentele din decembrie 1989 au devenit certificatul de naştere al României democratice postcomuniste. Şi, totuşi: dezbaterile se învârt în jurul aceloraşi necunoscute; aceleaşi întrebări persistă fără prea multe răspunsuri; fiecare îşi strigă adevărul şi îşi apără feroce convingerile, în lipsa unui verdict în instanţă. Au trecut 30 de ani în care poporul român ar fi putut să-şi afle „părinţii“ adevăraţi, să-şi construiască o identitate după care încă bâjbâie prin întunericul trecutului recent, să-şi depăşească frustrările istorice. Să-i condamne pe cei care-au tras în noi după 22. În schimb, poporul se teme şi să-şi strige pe nume eroii. La întrebarea cine sunt eroii de necontestat ai Revoluţiei, răspunsul este aproape unanim: eroii-martiri. Doar cei care şi-au dat viaţa pentru libertate nu sunt suspectaţi de interese obscure. Ceilalţi au fost sacrificaţi pe altarul îndoielii – mai ales dacă (dar nu neapărat) au ales să rămână în lumina reflectoarelor.

Într-o încercare de a ne scutura de păcatele trecutului, „Weekend Adevărul“ vă propune ca, în următoarele luni, să facem un nou apel la memorie, să nu uităm cum şi pentru ce s-a murit la Revoluţie, să înţelegem care au fost actualităţile de acum trei decenii.

Una dintre cele mai importante întrebări care s-au născut după Revoluţie a fost: unde a fost, de fapt, centrul noii puteri? Memoria colectivă a reţinut Televiziunea Română ca fiind cea mai importantă instituţie a acelor zile. Aici s-au strâns cei care îşi propuneau să conducă România. Însă, în paralel, au avut loc grupări de forţe şi la Comitetul Central al PCR, şi la Ministerul Apărării Naţionale. Cine a reuşit, în final, să reunească aceste trei puncte cardinale ale puterii a şi preluat pârghiile noului stat român. Desigur, nu trebuie minimalizat rolul dezinformărilor şi diversiunilor, coordonate abil mai ales prin intermediul Televiziunii Române.

Manipulările din timpul acelor zile au fost însă doar un alt braţ al celor care doreau să preia puterea fără să schimbe prea mult şi orientările ideologice. După 22 decembrie, când soţii Ceauşescu au părăsit Bucureştiul, mai ales în Capitală, numărul morţilor şi răniţilor a crescut exponenţial. N-au fost de vină teroriştii anunţaţi de Teodor Brateş, ci oameni rămaşi încă fără chip. Au rămas însă listele victimelor şi locurile în care s-a vărsat mult sânge la Revoluţie. Pentru a înţelege mai exact de ce dosarul Revoluţiei a fost tergiversat atât timp, cu riscul ca inculpaţii să nu mai ajungă să-şi audă sentinţele, vom discuta cu procurorii care l-au instrumentat – dar de la ei nu putem căuta verdicte, ci doar explicaţii. Calitatea de revoluţie televizată a făcut din Revoluţia Română un subiect care a ţinut prima pagină a marilor publicaţii Occidentale: zeci de jurnalişti au venit să relateze de la faţa locului, iar unii dintre ei au şi murit în România, cum ar fi belgianul Danny Huwe şi britanicul Ian Henry Perry. Totuşi, nu doar Vestul era interesat de schimbările de la Bucureşti – la Chişinău, evenimentele din decembrie 1989 trezeau diverse emoţii, de la îngrijorarea comuniştilor la entuziasmul unioniştilor, care puteau începe să viseze la o potenţială revenire în vechile graniţe.

În încheiere, ca pentru o revenire cu picioarele pe pământul actualităţilor, vom intervieva tinerii Generaţiei Z cu privire la Revoluţia din 1989: ce au învăţat, ce au înţeles, cât le mai pasă de revoluţia părinţilor lor?

„5 minute şi poporul român va învinge pentru totdeauna“

Mircea Dinescu: Înc-o dată vă citesc ce-i până aici. Fraţilor, poporul a învins! Armata Română a trecut de partea noastră. Apelăm la toţi cetăţenii patriei noastre, de orice naţionalitate, iubitori ai acestui pământ, ofiţeri, soldaţi ai Ministerului de Interne…
Cazimir Ionescu: Voi nu ştiţi politică, iubitule! Dacă armata e de partea noastră nu înseamnă că şi guvernul e de partea noastră! Tancurile s-au retras la bază. Nu luaţi, nu luaţi lucrurile în joacă. Faptul că sunteţi aici nu înseamnă că
Mircea Dinescu: Păi, apelăm la ei. Apelăm la toţi cetăţenii patriei.
Cazimir Ionescu: Dar trebuie să le dai program! (gălăgie)
Mircea Dinescu: Alăturaţi-vă eroicului…
Bărbat: Am o rugăminte la dumneavoastră. (gălăgie)
Cazimir Ionescu: Bun, e-n regulă. Faci primul anunţ, faci primul anunţ şi eu pe urmă anunţ programul. Urmează proclamaţia şi programul. (gălăgie)
Mircea Dinescu: Eroicul popor român.
Bărbat: Linişte puţin! Mircea, linişte puţin! În clipa în care intrăm în emisie, 23 de milioane de oameni sunt cu ochii şi cu urechile pe voi. Nu mai scoate nimeni niciun cuvânt. Faceţi primul anunţ! Primul anunţ
Ion Caramitru: Îl fac eu! Mircea Dinescu, care lucrează la proclamaţie... Dar ştim planul Mircea Dinescu.
Bărbat: Într-un sfert de oră vom da un anunţ.
Bărbat: Peste un timp, scurt timp.
Ion Caramitru: Mircea, te prezinţi şi tu spui, arăţi, arăţi că lucrezi. La un apel.
Teodor Brateş: Să înceapă Caramitru că-l cunoaşte lumea.
Voci: Linişte!“

Acesta nu este vreun fragment de piesă de teatru din genul absurd – acesta este un scurt episod petrecut la televiziunea publică, chiar înainte de a se realiza prima transmisiune în direct, în ziua de 22 decembrie 1989. Momentul a fost unul istoric: pe 22 decembrie, la ora 12.09, dictatorul Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, Elena, au fugit cu elicopterul de pe acoperişul sediului CC al PCR. În jurul orei 12.45, un grup de revoluţionari, care ajunsese la Televiziunea Română cu un sfert de oră înainte, a început să facă pregătirile pentru a se adresa, în direct, poporului român. În fruntea acestui grup se aflau poetul Mircea Dinescu şi actorul Ion Caramitru. Împreună urmau să anunţe că România e liberă, că regimul terorii se destrămase şi avea să se ridice un stat nou, democratic. „Armata, în Bucureşti, e cu noi! Dictatorul a fugit! Poporul e cu noi! Eroicul popor român, victorios! Am învins! Am învins!“ La fel ca puloverul în dungi al poetului, cuvintele rostite de Mircea Dinescu în acea primă intervenţie la TVR, de la ora 12.51, au rămas bine întipărite în minţile a milioane de români, care au aflat atunci de la televizor că sunt oameni liberi.

Imediat după ora 13.00, grupul revoluţionar a revenit pe micile ecrane. De această dată, Dinescu a făcut un anunţ către naţiune: „Fraţilor, în clipa aceasta, lucrăm împreună la programul şi proclamaţia către ţară. Rugăm să vă păstraţi calmul şi înţelepciunea. A curs destul sânge. Trebuie să avem răbdare. Am aşteptat 20 de ani – cineva din grup: 25! – 25 de ani. Să avem răbdare câteva minute. Poporul a învins. Apelăm încă o dată la Armată şi la Securitate să depună steagurile în bernă, să fraternizăm. A curs destul sânge la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, Arad, Sibiu, în toată ţara. În toată ţara. Fiţi calmi, ieşiţi pe stradă în linişte, ascultaţi în linişte totul. Cineva din grup: să apere Televiziunea – Apăraţi Televiziunea Română, şi Radiodifuziunea, şi fabricile. Nu devastaţi nimic. Fiţi calmi, aveţi răbdare o clipă, 5 minute şi poporul român va învinge pentru totdeauna. Vom reveni din 10 în 10 minute. Vom lucra aici, împreună, cu toţi – la proclamaţie şi program“.

Primele 24 de ore

Scânteia revoluţiei la Bucureşti a fost aprinsă pe 21 decembrie, în timpul marii adunări populare din faţa sediului CC, de unde Ceauşescu lăuda regimul şi realizările lui măreţe. În următoarele ore, confruntările dintre cetăţeni şi forţele de ordine au devenit extrem de violente: începând cu ora 18.00, a început reprimarea oamenilor ieşiţi pe străzi, care au fost atacaţi de soldaţi cu tancuri şi TAB-uri,
de pompieri cu tunuri de apă, de miliţieni, de ofiţeri din cadrul forţelor de luptă antiteroristă şi de ofiţeri din Securitate îmbrăcaţi în civil. Până în noaptea zilei de 22 decembrie, au fost numeroase victime împuşcate, înjunghiate, bătute sau călcate de blindate: 49 de ucişi, în jur de 500 de răniţi şi peste 1.000 de arestaţi şi închişi la Jilava.

Totuşi, după aproximativ 24 de ore de la primele huiduieli care s-au auzit în Piaţa Palatului, Nicolae şi Elena Ceauşescu se vedeau nevoiţi să fugă din Bucureşti, în căutarea unui refugiu la Târgovişte. După aproximativ 24 de ore, revoluţionarii păreau să fi înfrânt: iar momentul-cheie care a marcat această victorie era chiar ocuparea sediului TVR şi al Radiodifuziunii, ca principale căi de comunicare.

Noi nu am ştiut că, de fapt, era energie electrică, dar cameramanii primiseră ordin în căşti să ne filmeze pe toţi. Toată secvenţa cu noi în studio a fost filmată şi difuzată în 1990, ca un fel de motto, în primul episod al serialului «Revoluţia în direct», făcut de TVR. Doar că scenele acelea haotice cu noi, când nu ştiam că suntem filmaţi, au fost difuzate fără niciun fel de explicaţii.

Ion Caramitru

Ceva ce nu s-a spus

Aşadar, acele momente care s-au petrecut, sub imperiul extazului şi haosului, în Studioul 4 al Televiziunii Române ar fi putut rămâne în istorie drept sfârşitul revoluţiei şi începutul reorganizării statului. N-a fost să fie, însă. De fapt, chiar primele momente din studio au devenit începutul manipulărilor şi dezinformărilor. S-a ajuns la discreditarea revoluţionarilor care au crezut cu tărie în anticomunismul lor, chiar dacă puteau fi stângaci în exprimarea publică, pe 22 decembrie 1989.

Una dintre cele mai cunoscute expresii care s-au păstrat în aceşti 30 de ani de la Revoluţie este „Mircea, fă-te că lucrezi“. Or, aceasta nu s-a zis. Contextul în care a fost rostită propoziţia „Mircea, arăţi că lucrezi“ a fost relatat chiar de Ion Caramitru, pentru revista „Newsweek“: „Mi s-a spus de către operatori că nu este energie electrică pentru a putea transmite. Era o agitaţie înnebunitoare. Ceauşescu era liber, fugise cu elicopterul, dar nu ştia nimeni dacă se mai întoarce sau nu, dacă ne ia gâtul sau nu. Ulterior, când s-a făcut analiza celor care se aflau în Studioul 4, s-a aflat că printre ei erau şi securiştii televiziunii, iar unii chiar îşi puseseră brasarde de revoluţionar şi jucau la două capete. Dacă revenea Ceauşescu, aveau dovada că noi am fost acolo şi ne luau. Noi nu am ştiut că, de fapt, era energie electrică, dar cameramanii primiseră ordin în căşti să ne filmeze pe toţi. Toată secvenţa cu noi în studio a fost filmată şi difuzată în 1990, ca un fel de motto, în primul episod al serialului «Revoluţia în direct», făcut de TVR. Doar că scenele acelea haotice cu noi, când nu ştiam că suntem filmaţi, au fost difuzate fără niciun fel de explicaţii. Acolo s-a întâmplat ceea ce pe urmă a fost speculat de Vadim Tudor, scena în care eu aş fi spus: «Mircea, fă-te că lucrezi!». Uitându-mă în jur şi necunoscând pe nimeni decât pe Dinescu, l-am implorat să scrie ceva. El, la fel de surescitat, avea un carnet şi a început să scrie ce-i ziceam. Apoi, ni s-a spus că a venit curentul electric şi că putem transmite. Dinescu şi-a uitat carnetul, l-am luat eu şi i-am spus: «Mircea, arată că lucrezi!»“.

Deci trebuie neapărat să ne organizăm într-un comitet de salvare naţională, să elaborăm un program de acţiune cu două obiective majore: în primul rând, măsuri imediate pentru ordine şi pentru asigurarea desfăşurării vieţii normale, aprovizionarea populaţiei, transport, tot ce este necesar.

Ion Iliescu

Ceilalţi. Emanaţii Revoluţiei

După aceste prime momente de extaz, studiourile TVR au început să fie populate de personaje din ce în ce mai pestriţe. După ora 14.00, şi-a făcut apariţia la televizor şi Ion Iliescu. Primul lui discurs public în ziua de 22 decembrie nu are nimic din stângăcia primilor revoluţionari de la Televiziune. Iliescu avea verb şi structură. După demonizarea, firească, a lui Ceauşescu şi a regimului comunist, a purces la „organizare“: „La sediul Comitetului Central se află reprezentanţii populaţiei. Am vorbit la telefon cu cabinetul numărul unu (râsete). Mi-a răspuns un tovarăş Luca, nu ştiu cine o fi săracul, mi-a spus că el şi alţi câţiva care fac parte dintr-un comitet naţional sunt acolo. Mi-au cerut să mă prezint, i-am spus cine sunt, nu m-a cunoscut omul şi n-am putut să închei un dialog. Mihai Bujor: o să vă cunoască! O să… Deci trebuie neapărat să ne organizăm într-un comitet de salvare naţională, să elaborăm un program de acţiune cu două obiective majore: în primul rând, măsuri imediate pentru ordine şi pentru asigurarea desfăşurării vieţii normale, aprovizionarea populaţiei, transport, tot ce este necesar“.

De altă parte, Petre Roman s-a urcat la balconul CC, de unde a citit „Declaraţia în trei puncte“ a Frontului Unităţii Poporului – citită şi la Televiziune în jurul orei 15.00. Seara, pe la 23.00, era anunţată înfiinţarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Până pe 25 decembrie, când au fost executaţi dictatorii români, au mai murit cetăţeni nevinovaţi, în timp ce în societatea românească s-a răspândit flagelul paranoiei: ape infestate, terorişti nevăzuţi, moartea la tot pasul. Cele cinci minute de aşteptare pe care le invoca Mircea Dinescu s-au dovedit a fi o eternitate.

 

Cei din urmă sau cei dintâi?

Pe 22 decembrie 1989, românii obţinuseră ceea ce doreau. Cuplul Ceauşescu era arestat şi comunismul nu mai avea legitimitate. Cârma ţării trebuia totuşi să o preia cineva – nişte salvatori, nişte eroi. După fuga dictatorului, în clădirea Comitetului Central al PCR, la fiecare etaj se făcea câte un guvern. Ceasul bătea în defavoarea celor care se pregătiseră – Frontul Salvării Naţionale.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 se vehicula ideea obţinerii sprijinului trupelor sovietice. Totul se discuta în sediul Ministerului Apărării Naţionale, iar principalii susţinători erau Ion Iliescu şi Silviu Brucan, cărora li se alăturase şi Petre Roman. Solicitarea pe care viitorul preşedinte al României a făcut-o sovieticilor a fost mai întâi mărturisită în 1993 de către Şeful Marelui Stat Major General din decembrie 1989 generalul Ştefan Guşă, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Aceeaşi declaraţie a dat-o şi generalul Ion Hortopan: „În momentul acela greu, pe 23, s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon“. La întrebarea „Cine a dat telefonul?“, Hortopan a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu“. Conform declaraţiilor sale în faţa Comisiei, Hortopan a fost de faţă când Iliescu a telefonat sovieticilor.

Şi nu neapărat faptul că a cerut ajutor trupelor ruseşti a deranjat, ci faptul că Iliescu nu a aşteptat un răspuns concret. El a luat decizia de a transmite acest lucru mai departe poporului. Astfel, în dimineaţa lui 23 decembrie, la televiziunea naţională era transmis în direct următorul mesaj: „Suntem informaţi că s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit“. La scurt timp, şi postul naţional de radio emitea acelaşi mesaj către populaţie.

În urmă cu zece ani, România vuia. În arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez se afla un document care confirma telefonul dat de către Ion Iliescu către Moscova. Aşadar, motivul şi acţiunea erau simple: el se temea că va pierde puterea şi pentru asta solicita ambasadei sovietice la Bucureşti sprijin – pentru putere se dorea continuarea conflictului armat. Cert este doar că de la Moscova i s-a promis orice fel de ajutor, însă nu cel pe care viitorul preşedinte îl dorea.

 

Dragii „tovarăşi şi pretini“

În Europa, 1989 a fost un an al ultimatumurilor. Comunismului i-a ajuns un trimestru să fie şters de pe hartă – i s-a spus, elegant, „Toamna Naţiunilor“. Vestul îşi deschidea porţile pentru ţările comuniste care îmbrăţişaseră politicile reformatoare ale lui Mihail Gorbaciov. Însă perestroika şi glasnost nu erau bine primite de către regimul ceauşist. Ţările din Blocul de Est renunţaseră treptat, în linişte, la doctrina totalitară – pe 9 noiembrie 1989 căzuse şi Zidul Berlinului, a cărui existenţă Ceauşescu o nega. Practic, comunismul se făcuse praf şi pulbere, doar la Bucureşti se pregăteau (deja), în cadrul ultimului Congres PCR, planurile cincinale pentru perioada anilor 2000.

Ultimii oameni de decizie

Ales pentru a doua oară în martie 1985, ultimul Consiliu de Miniştri al României comuniste l-a avut la conducere pe Constantin Dăscălescu, prim-ministru fără vreo mare putere executivă în stat. Cu un portofoliu de aproape 80 de posturi – vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri, miniştri şi miniştri secretari de stat – prin ultimul guvern comunist s-au perindat mai bine de 100 de gulere albe.

Cei care aveau într-un oarecare fel putere de decizie în stat, oamenii ale căror păreri Ceauşescu le lua în considerare se strângeau sub forma oficială de Comitetul Politic Executiv. Pe 17 decembrie 1989 a avut loc singura şedinţă a CPEx al PCR care a contat. Străzile Timişoarei se umpluseră de oameni care scandau împotriva regimului deja de o zi. Ceauşescu era surprins, înfuriat şi grăbit – trebuia să plece la Teheran, în ultima sa vizită în calitate de şef de stat. Şi, mai presus de toate, se simţea trădat – ministrul Apărării, Vasile Milea, i-a sfidat ordinul de a trage în populaţie. A aruncat cu demisii în stânga şi-n dreapta şi chiar a ameninţat cu propria demisie. Ceauşescu părăseşte ţara, iar în urma lui, Timişoara este luată sub asediu deopotrivă de revoluţionari şi de armată. Se instaurează legea marţială şi nici oamenii de încredere, desemnaţi de Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu nu ajung la o înţelegere cu protestatarii.

Ultimele zvâcniri comuniste

Evenimentul din 21 decembrie 1989 a rămas în memoria colectivă şi poate chiar în pop culture-ul românesc. „Dragi tovarăşi şi pretini“, „agenturile străine“, „100 de lei la salar“. „Alooo! Alo!“, „Linişte!“. Sunt ultimele cuvinte adresate de Nicolae Ceauşescu de la balcon.

CPEx al PCR se reuneşte pentru ultima dată pe 22 decembrie, dimineaţa. Se anunţă instituirea, prin decret prezidenţial, a „stării de necesitate“ pe întreg teritoriul României. Comuniştii încep să cadă, să trădeze, să moară – este anunţată sinuciderea ministrului Vasile Milea, o moarte rămasă suspectă până astăzi. Era ora prânzului a aceleiaşi zile, iar cuplul Ceauşescu vedea pentru ultima dată Capitala – Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de Manea Mănescu, Emil Bobu, generalul Marin Neagoe şi două gărzi de corp părăsesc clădirea CC al PCR, la bordul unui elicopter.

Ultimele împuşcături s-au auzit în Ajunul Crăciunului – atunci au murit ultimii oameni în numele democraţiei. Deşi, teoretic, astăzi am putea face o listă cu numele şi prenumele ultimilor comunişti, am greşi. Semantic. Cei de mai sus, care au plecat privirea şi au executat fără ripostă, care sunt implicaţi direct sau indirect la moartea celor care şi-au strigat drepturile în ’89 sunt ceauşişti. Comunismul n-a murit, comunismul doar s-a transformat.

 

INTERVIU Ionuţ Iamandi, jurnalist:
„Istoria are personalitate în independenţa ei şi nu se repetă când vrem noi, ci când vrea ea“

În 30 de ani nu s-a descoperit aproape nimic concludent despre Revoluţie. Nici măcar dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat. S-au emis păreri, s-au invocat fapte trecute prin filtrul personal. Şi, totuşi, ce învăţăm astăzi despre revoluţie şi oamenii săi? Ionuţ Iamandi, jurnalist cu ochi occidental, format la BBC, dar care a trăit de partea estică a Zidului Berlinului,  încearcă să traseze taberele şi să găsească istoriei o concluzie care ar putea mulţumi pe toată lumea.

„Weekend Adevărul“: Mai întâi de toate, cine au fost revoluţionarii şi cine au fost comuniştii? În decembrie ’89 au fost comunişti buni şi comunişti răi?
Ionuţ Iamandi: Dacă vorbeşti în general, da. Dar hai să ne gândim cine era comunistul bun, cine era comunistul rău. Dacă îi împărţim în tabere, la prima vedere, am zice că Ceauşescu şi nomenclatura din jur, primul cerc al puterii, cum ar veni, sunt comuniştii răi. Comuniştii buni? Nu ştiu, cei care l-au răsturnat. Dar şi asta e relativ, pentru că după aceea s-a văzut că şi aşa-numiţii comunişti buni erau greu de scos dintr-ale lor. Adică aveau tot backgroundul epocii. Indiferent de cum erau, în 1989, comuniştii buni şi comuniştii răi dominau scena politică.
 
Au fost printre revoluţionari şi oportunişti?
Asta cel mai bine ar putea să spună cei care într-adevăr au fost implicaţi şi au urmărit cu de-amănuntul ce s-a întâmplat apoi. Da, clar, la asemenea momente, o sumedenie de oameni încep să-şi aroge merite, să se pună într-un context în care au riscat foarte puţin, dar ulterior au avut beneficii foarte mari. Da, au fost şi revoluţionari vopsiţi. Cred că la un moment dat, erau mai mulţi decât cei autentici. Dar asta este o chestie pe care o ştiu cel mai bine cei care într-adevăr au fost acolo, care au ieşit în stradă, în loc public şi s-au expus.
 
Şi pentru că ne aflăm în domeniul acesta, de semantică, privind în urmă, credeţi că există o diferenţă între comunişti şi ceauşişti?
Mi se pare că totuşi, dacă e să o iei la extrem, mari diferenţe nu sunt. În sensul că unii dintre comunişti au spus că Ceauşescu a întinat idealurile nobile ale comunismului şi le-a pervertit. Dar, în esenţă, vorbim de oameni care au adoptat o ideologie care avea la bază, până la urmă, umilirea şi opresiunea la adresa celorlalţi membri ai societăţii, a oamenilor obişnuiţi. Când priveşti lucrurile aşa, nu mai contează că asta a făcut-o Ceauşescu la o scară foarte mare, pentru că-şi permitea, iar restul au făcut-o la nivelul lor, mai modest. Până la urmă, de fapt, este vorba de aceeaşi ideologie şi acolo, şi acolo. Ambele încearcă să se opună regimului pe care am încercat să-l adoptăm după evenimentele din 1989 – o societate deschisă, un stat de drept, legea să se aplice, meritocraţia şi alte lucruri preluate mai ales din Occident.
 
Reacţie inerţială sau înscenare?
Asta înseamnă că există comunişti şi acum? Care recunosc sau care nu?
Nu. După părerea mea, nu mai e vorba de comunismul de atunci, pentru că, dacă mergem la bază, la definiţie, comunistul este cel care încearcă să pună în aplicare o revoluţie proletară şi să aducă asta într-un fel laic, pe pământ, cu preţul eliminării burghezilor, eliminării boierilor, eliminării claselor exploatatoare. Aşa ceva nu mai există în lumea de azi. Dacă e s-o luăm aşa, lumea de acum e una mult mai monocoloră. Ce suntem noi, de fapt? Mici burghezi care se duc la serviciu, câştigă acolo ceva, mă rog, caută să-şi facă un concediu. Cam asta e pătura consistentă de acum în care nu ştiu câţi comunişti mai încap.
 
Întorcându-ne la evenimentele din ’89, până la urmă, ce-a fost? A fost revoluţie? A fost o revoluţie furată? Şi, mai ales, cum s-a ajuns la ipoteza loviturii de stat?
O sumedenie de oameni şi-au dat cu părerea şi tot n-au ajuns la o concluzie. Ca să defineşti ce-a fost atunci, cel mai simplu este să iei media părerilor. Şi, după cât îmi pare mie, în privinţa evenimentelor din ’89, opinia majorităţii s-a transformat într-un fel de saturaţie şi de revoltă a cercului secund al nomenclaturii, a celor din rangul doi care nu mai aveau loc de cei din rangul unu, şi respectiv de Ceauşescu şi familia lui. Deci este vorba de o joncţiune între cele două mişcări, într-adevăr una populară, haotică şi alta dirijată şi bine orientată politic, a comuniştilor din eşalonul doi, care au ştiut ce vor şi care o bună perioadă, din ultimii 30 de ani, au dominat societatea şi politicul.
 
 
Cum ne explicăm faptul că, după 22 decembrie, după capturarea cuplului Ceauşescu, a continuat să se tragă în popor?
Românii ce au vrut? Să nu mai fie Ceauşescu la putere. Era vorba de justificarea unei preluări politice a frâielor în ţara asta care a avut nevoie de o justificare, de un cadru, de un narativ care să fie livrat oamenilor, şi care, de fapt, să isterizeze populaţia. Pentru că, pe fondul acesta al isteriei au putut să facă o preluare mai puternică a conducerii.
 
Deci, practic, s-a continuat tragerea în popor pentru ca aceia care preluau puterea să se transforme în eroi, în eroii doriţi de ţară.
Da, să pozeze în oameni care ne-au scăpat de cei răi, de teroriştii şi de securiştii care îl apărau pe Ceauşescu şi care, din câte am înţeles, n-au fost atât de numeroşi pe cât ni se păreau atunci. Dar au putut să apară drept preluatori legitimi ai pârghiilor de putere pentru că ei ne-au scăpat de vechiul regim. Asta este singura explicaţie care a întrunit cu adevărat majoritatea părerilor multor istorici. Dar, într-adevăr, până la urmă, cine ştie exact cât a fost o reacţie inerţială a celor care într-adevăr doreau să-l ajute pe Ceauşescu şi cât a fost înscenare?! Astea sunt lucruri greu de verificat.
 
„Nu stăm chiar aşa de prost cu democraţia“
Putem compara perioada ultimilor 30 de ani cu o altă perioadă din istoria noastră? Se repetă istoria?
Dacă stai să te uiţi puţin aşa, sunt 20 de ani, cam din 1919 până în 1938, când Carol al II-lea a instituit regimul lui de mână forte, şi a început seria dictaturilor în România. Deci, practic, noi acum suntem oarecum în oglindă. Deci avem 20 de ani de, să-i spunem, democraţie interbelică şi acum 30 de ani de democraţie postdecembristă, post-’89. Mulţi au spus că democraţia n-a fost aşa puternică şi autentică în perioada 1918-1938. Iar noi, dacă ne uităm astăzi, la 30 de ani după momentul 1989, vedem că în Ungaria există aşa nişte tendinţe autoritariste care deja au fost luate la ochi la Bruxelles. În Polonia, deşi s-a mai cuminţit în ultima vreme, tot aşa. Deci, într-un fel nu stăm chiar aşa de prost cu democraţia, situându-ne la nivelul acesta european. Dar sunt mult mai multe variabile aici şi nuanţele sunt mult mai mari. Chiar ar trebui aşa, o mică comparaţie.
 
Să sperăm că nu o să fie acelaşi deznodământ – un război.
A, nu. Nu, dar în general asta cu repetarea istoriei, da, poate că e adevărată, numai că istoria are aşa o personalitate în independenţa ei şi nu se repetă când vrem noi, ci când vrea ea.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: