Români din umbră. Matila Ghyka, prinţul aventurier care a făcut ocolul pământului şi i-a învăţat proporţiile de aur pe Dali şi Le Corbusier

Români din umbră. Matila Ghyka, prinţul aventurier care a făcut ocolul pământului şi i-a învăţat proporţiile de aur pe Dali şi Le Corbusier

Matila Ghyka (1881-1965), o personalitate cu multiple preocupări                        FOTO: Wikipedia

Matila Ghyka a fost unul dintre intelectualii români cu cercetări notabile în domeniul esteticii. Nume mari ale intelectualităţii mondiale, precum poetul Paul Valery sau pictorul Salvador Dali, au fost impresionate de românul care a reconciliat matematica cu arta. Adevarul.ro deschide serialul „Români din umbră", personalitatea lui Matila Ghyca fiind prima prezentată în această serie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mintea sclipitoare a lui Matila Ghyka, precum şi contribuţiile sale în artă şi chiar în arhitectură, nu sunt cunoscute de mulţi, iar dintre operele sale, doar câteva sunt traduse în română.

Preocupările lui Ghyka au vizat diplomaţia, ingineria, estetica, scriitura, matematica şi, la un moment dat, chiar marina românească, ţelul său fiind acela de a deveni un om al renaşterii, un creator care să cunoască cât mai mult din cât mai multe domenii.

Detalii despre viaţa lui Ghyka se regăsesc în cele două cărţi autobiografice „Popasuri ale tinereţii mele” şi „Fericit ca Ulise”, apărute la Curtea Veche sau reunite în volumul„Curcubeie”, apărut la editura Polirom, în 2015,  dar şi în cercetările unor istorici  precum  Mihai Sorin Rădulescu sau Georgeta Filitti. De asemena, menţiuni cu privire la figura lui Matila se găsesc şi în scrierile unor personalităţi care au luat contact cu el, precum Mircea Eliade care a scris textul „La moartea lui Matila Ghyka”, în care filosoful religiilor vorbeşte despre el ca despre un om înzestrat „în prea multe direcţii”. De asemenea, Eliade mai vorbeşte despre Ghyka şi într-o scrisoare adresată lui Alexandru Rosetti, în care îl descrie ca un om original şi încântător.

Copilăria şi titlul de prinţ

 

Pe 13 septembrie 1881, se năştea, la Iaşi, Matila Ghyka, din mezalianţa dintre Matila Costiescu şi Maria Ghyca. Intelectual român, care avea să facă ocolul lumii şi care avea să îşi lase amprenta în diverse domenii- de la diplomaţie, la estetică, la matematică, la istorie şi până la inginerie- a fost recunoscut şi admirat în special în străinătate, cu precădere în  Statele Unite ale Americii. Pe tărâmurile natale, activitatea lui Ghyka va fi intensă în marina militară românească, în luptele din Primul Război Mondial, precum şi pe plan diplomatic. 

Pe cât de mare a fost orizontul intelectual şi cultural pe care Matila a reuşit să îl cuprindă, pe atât de uitat era când  şi-a dat sfârşitul în vara anului 1965.

Tatăl său, Matila Costiescu  a  luptat în Războiul de Independenţă în calitate de ofiţer, iar Maria Ghyca, mama sa, a fost nepoata ultimului domnitor al Moldovei înainte de Mica Unire (1859), Grigore al V-lea Ghica. 

Căsătoria celor doi se va spulbera însă rapid rapid, cei doi divorţând la scurt timp după naşterea fiului lor care va primi prenumele tatălui şi numele de familie al mamei a cărui scriere se explică prin faptul că aparţine ramurii moldoveneşti a familiei, „Ghica” fiind semnătura ramurii munteneşti. 

Pe tânărul Matila îl  va creşte  mama sa, în casa bunicii copilului, Ecaterina Ghyka.

                                                            Volumul autobiografic al lui Ghyka, „Popasuri ale tinereţii mele”                                                                                               Foto:http://www.anticariat-unu.ro/

„Eram singurul copil la părinţi, divorţaţi pentru nepotrivire de caracter (se căsătoriseră la 21 de ani), curând după naşterea mea. Am petrecut astfel cu mama, bunica, unchii şi o matuşă – care nu s-a măritat ca să rămână cu maică-sa – primii zece ani ai copilariei propriu-zise, verile în casa de ţară de la Dumbrăveni, iernile şi primăverile în casa Balş din Iaşi, foarte spaţioasă, datând tot din primii ani ai secolului al XIX-lea, al cărei corp principal, rotunjit ca un turn, forma colţul străzii principale din Iaşi – strada Carol şi al uneia mai modeste, unde, peste drum de noi, erau frumoasele pajişti ale casei Ghica-Budeşti”, scrie Ghyka în însemnările sale. 

În 1891, acesta pleacă împreună cu mama sa, la Paris, pentru a urma cursurile şcolii liceale „Sainte Anne”, din Saint Ouen, iar mai apoi, în 1895, pe cele ale  Colegiului Maritim din Jersey, care îi facilitează primul contact cu matematica, viitorul punct de plecare în elaborarea viitoarelor sale consideraţii asupra esteticii. Studiile tânărului Matila continuă cu admiterea, în1897, la Şcoala Navală Franceză (denumită şi Borda) din Brest, pentru ca mai apoi să se înscrie în marina franceză.

În timpul studiilor sale la Paris, Matila este adoptat şi primeşte titlul de prinţ de la fratele vitreg al mamei sale, Grigore Ghyka, care îşi pierduse unicul copil în 1896. Totuşi, tânărul Ghyka nu va trata acest titlu ca pe un element definitoriu al identităţii sale sesizând că nu este o recunoaştere a descendenţei sale, ci mai degrabă o decizie luată pentru păstrarea numelui. 

Ofiţer în marină şi primele teorii

 

După ce în 1899, se angajează în marina franceză, cu gradul de aspirant, primul grad de ofiţer, un an mai târziu, Matila este convins de Ministrul Afacerilor Externe din România din această perioadă, Ion Lahovari, să se orienteze spre tărâmurile natale, pentru a servi în marina militară română.

Astfel, la 1 octombrie 1900, Ghyka este repartizat la Constanţa, pe primul crucişător al marinei româneşti, Elisabeta, fabricat în 1888. Mai apoi, va fi detaşat la „Şcoala de Mine şi Torpile” a marinei militare româneşti.

Anul 1904 este anul în care Ghyka se reîntoarce la Paris pentru a urma cursurile Şcolii superioare de electricitate (École supérieure d'électricité), obţinând diploma de inginer electrician doar un an mai târziu datorită echivalării unor examene de la Şcoala Navală.

Aceasta este perioada în care Matila intră în schimburi de idei cu celebrul sociolog Gustave Le Bon, considerat părintele psihologiei sociale, dar mai ales cu matematicianul şi fizicianul Henri Poincaré cu care discută despre o interpretare al celui de-al doilea principiu al termodinamicii.

                                                                                         Gustave Le Bon, renumitul sociolog francez

„Am prins curaj şi i-am prezentat partea a doua a noului meu sistem: Principiul minimei acţiuni, lege universală, riguroasă, pentru oricare sistem fizico-chimic izolat, era, sau putea fi, violat, cand acest sistem cuprindea Viaţa.

<<Drace! mi-a spus el, e interesant şi cred că ai dreptate. Îl voi informa şi de asta pe Poincaré.>>

A treia oară când m-am dus să-l văd pe Gustave Le Bon în vila sa izolată de la periferie, m-a primit zâmbind: „Poincaré îţi dă dreptate pe toată linia.”                                 

Am fost extrem de bucuros. găsisem, urmând corect calea trasată de fizică şi de termodinamică, fara a introduce nici o ipoteză „vitalistă”, că există o diferenţă transcendentă între materia neorganizată şi cea organizată, cu alte cuvinte, un „test” matematic al transcendenţei Vieţii.”

Întors în ţară cu diploma de inginer electrician, ministrul de război Iacob N. Lahovari îl numeşte profesor de electricitate la şcoala de ofiţeri de marină din Constanţa. Un an mai târziu, Ghyka va fi numit şef al serviciului tehnic al marinei, recent înfiinţat, după ce acesta participă, alături de locotenentul Dan Zaharia, la o croazieră a principelui Ferdinand şi a principesei Maria, în timpul căreia l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici, la Ialta.

Numele lui Matila Ghyka căpătase deja contururi pentru oamenii de stat ai teritoriului românesc care îl considerau un om de nădejde. Astfel, el ajunge să facă o călătorie în Persia, în calitate de ataşat militar,  când regele Carol I decide să îi acorde şahului Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar, ordinul Steaua României, iar mai apoi una în Anglia, la ordinul comandorului Demetriade pentru recepţia a două nave britanice de la care trebuia să ridice o comandă de patru vedete torpiloare.

Diplomaţie, rapoarte şi călătoria în jurul lumii

 

După aceste episoade, Ghyka începe să simtă o insuficienţă în ceea ce priveşte activitatea sa. Hotărăşte că rutina din cadrul flotei române nu îi prieşte, dorindu-şi să călătorească mai mult, astfel orientându-se către o carieră diplomatică.  Cu acest gând, pleacă  să îşi dea doctoratul la Bruxelles, unde profesor îi va fi Edmond Picard, omul căruia îi va datora interesul de mai târziu pentru estetică. Va obţine titlul de doctor în drept cu menţiunea magna cum laude, în 1909.

Va fi ataşat la Legaţia Română din Berlin, iar mai apoi se va transfera la legaţia română de la Londra, unde alături de Anton Bibescu, va redacta rapoartele lunare, ministrul Constantin G. Manu neştiind limba engleză, fiind, după cum relatează Matila Ghyka, „uitat zece ani în acel post”.

 El mai povesteşte că  guvernul de la Bucureşti era cel mai probabil uimit de aceste rapoarte, redactate când de el, într-o manieră conservatoare, când de Bibescu, într-una liberală, pentru că ilustrau puncte de vedere diametral opuse cu privire la activitatea de pe tărâmurile britanice.

În 1911, Anton Bibescu devine însărcinat cu afaceri al legaţiei, iar Ghyka profită de acest lucru, solicitând un concediu de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii, perioadă în care ajunge să lucreze şi slujbe mărunte, ocazionale. Printre acestea se numără şi figuraţia pentru un film de la Hollywood, despre Războiul de independenţă, slujbă plătită cu un dolar pe zi, episod despre care Ghyka  povesteşte că era să îl coste un ochi.

                                                                                     

                                                                                                      Anton Bibescu 

„Am luat parte la mai multe lupte; într-una, un cavaler al lui Washington şi-a descărcat pistolul (încărcat ochi) atât de aproape de faţa mea, că eram să pierd un ochi; o parte din pulberea nearsă mi-a însângerat obrazul drept şi am putut cădea firesc, făcând-o pe mortul şi refuzând pensula celui venit să picteze sângele pe morţii şi răniţii de pe câmpul de luptă”, scrie Ghyka în volumul „Popasuri ale tinereţii mele”. 

Matila consemnează şi micile detalii ale democraţiei, cum ar fi tratamentul egal aplicat tuturor celor de pe platourile de filmare care primesc aceeaşi masă dimineaţa: „ un sandwich uriaş cu unt şi şuncă, o bucată de brânză şi o tartă cu prune, totul udat cu o ceaşcă de cafea cu lapte, servită de cele trei staruri feminine dintr-un camion anume”.

Ghyka a fost dominat de un spirit aventurier, spirit a cărui plăcere şi-o găsea nu în adrenalină, în dorinţa de senzaţii puternice, ci în dorinţa de a cunoaşte cât mai multe, de a pătrunde obiceiurile şi credinţele cât mai multor culturi, ajungând inclusiv în ţinuturile nipone.

„Acolo am intrat singur în parcul unde se găsea statuia şi privirile mi s-au oprit pe această inscripţie (în englezeşte): <<Străinule, oricine ai fi şi oricare ar fi credinţa ta, când vei pătrunde în acest sanctuar, aminteşte-ţi că ai călcat un pământ sfinţit prin rugăciuni imemoriale. Intri acum în Templul lui Buddha, Poarta Eternitatii. Intră aici cu respect.>> Arareori am simţit învăluindu-mă mai puternic o undă de credinţă decât atunci când am citit această inscripţie”, consemnează intelectualul. 

 

Războiul şi căsătoria

 

În 1916, aflând de necesitatea intrării României în război, Matila solicită să îndeplinească serviciul militar activ, deşi, în calitatea sa de diplomat, nu era obligat. Astfel, este concentrat la Constanţa, ca ofiţer de legătură între armata română şi escadra rusă staţionată în port. Când, la 22 octombrie, escadra ruşilor părăseşte portul, Ghyka este trimis ca ofiţer de legătură cu misiunea navală franceză, părăsind Bucureştiul pe 6 decembrie 1916, la scurt timp după ce Germania ocupase deja Dobrogea şi partea sudică a Deltei Dunării. 

                                                                                                   Eileen O’ Conor, soţia lui Matila Ghyka

Un an mai târziu, ca urmare a Revoluţiei din Rusia, România se reorientează şi acţionează în direcţia consolidării relaţiilor cu puterile occidentale . Din acest motiv, Matila Ghyka este desemnat ataşat naval la Londra.

Pe 27 septembrie 1918, Matila Ghyka se căsătoreşte cu Eileen O’ Conor, fiică de ambasador, cu care va avea doi copii: Maureen Rose Fearga Ghyka şi Roderick Ghyka. O’ Conor va fi singura soţie a lui Ghyka.

Patru ţări, un ministru plenipotenţiar 

 

La finalul anului 1918, Matila este numit ataşat de legaţie la Roma, pentru şase luni, iar apoi, în a doua jumătate a anului 1919, este trimis în misiune în Statele Unite ale Americii pentru organizarea unei acţiuni de repatreiere a emigranţilor români care doreau să fie împroprietăriţi ca urmare a reformei agrare. În 1921, este numit ataşat de legaţie la Madrid, pentru ca mai apoi, după desfiinţarea sa în 1924, să fie numit consilier de legaţie la Varşovia. Un an mai târziu, cere să fie pus în disponibilitate şi se instalează la Paris pentru câţiva ani.

Aceasta este perioada în care Ghyka formează prietenii cu spuma intelectualităţii franceze, cu mari nume ale literaturii universale, precum Paul Valéry,  Marcel Proust sau Antoine de Saint-Exupéry. În 1927, îşi publică prima lucrare de estetică „Esthetique des proportions dans la nature et les arts” (Estetica proporţiilor în natură şi în artă).

Parcursul său nu va continua însă pe această linie boemă căci, în 1928, este nevoit să meargă la Viena, fiind numit consilier al delegaţiei române la Comisia Europeană a Dunării, pentru ca mai apoi să fie chemat la Bucureşti pentru a ocupa postul de adjunct al şefului direcţiei protocolului din Ministerul Afacerilor Străine. După ce regale Carol al II-lea vine la putere, în 1931, Ghyka este numit ministru plenipotenţiar al României la Stockholm. În însemnările sale, Matila mărturiseşte că are o dragoste curioasă pentru „ţările şi oamennii Nordului, pentru gheţurile, pâcla şi negurile lor”, descriind atmosfera trăită în această perioadă, drept una de basm. 

„Am avut norocul să-mi împlinesc visul: un bungalou mare în insula din faţa oraşului Stockholm, dominând golful care e în acelaşi timp mare, lac şi fiord, lipit de parcul ce ţine loc de Grădină Zoologică unde sunt expuse toate animalele din Nord. Într-o parte, ferestrele noastre dădeau spre fiord şi vedeam trecând pacheboturi sau cargouri (noaptea, sirenele lor ofereau o atmosferă maritimă pe gustul meu), de cealaltă vedeam renii, elanii, urşii, wisenţii (bizoni europeni) grădinii zoologice. Nevastă-mea şi copiii erau încântaţi de noua locuinţă. Aveai senzaţia că trăiai o poveste de Andersen”, povesteşte Ghyka. 

De asemenea, el mai scrie că era ministru nu numai în Suedia, ci şi în Danemarca, Norvegia şi Findlanda, cu reşedinţa obişnuită la Stockholm.

Totuşi, în ciuda activităţii profesionale intense, Matila continuă să scrie în domeniul esteticii la care contribuie cu o serie de lucrări, cea mai cunoscută fiind „Numărul de aur- Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiilor occidentale”, publicată în 1931 şi prefaţată de prietenul său, celebrul poet Paul Valéry. Doi ani mai târziu, îşi publică şi  un roman, „Ploaia de stele” (Pluie d'Etoiles).

În 1936, ajunge în Regatul Unit, unde va îndeplini pe rând, funcţiile de adjunct al ministrului plenipotenţiar, Vasile Grigorcea, funcţia de însărcinat cu afaceri, şi de adjunct al ministrului plenipotenţiar pentru problem cultural. Cariera diplomatică se va sfârşi în 1940, când Ghyka va demisiona după preluarea puterii de către Ion Antonescu.

Cariera de profesor în America

Odată cu ameninţarea bombardamentelor a celui de-al doilea război mondial, Matila Ghyka părăseşte Londra, retrăgându-se, pe rând, în Melrose, Oxford şi Lincolnshire.

În 1941, publică „O cronologie a Istoriei Române”, lucrare în care justifică revendicările României asupra teritoriilor pierdute cu un an înainte.

Începând cu 1945, Ghyka predă timp de doi ani, estetică, semantică şi filosofia ştiinţelor la Universitatea Californiei de Sud, în cursurile sale punând accentul  şi pe studiile de teorie a ritmurilor  ale conaţionalului său, Pius Servien (Piu-Şerban Coculescu). După aceşti doi ani, devin profesor de estetică, de istoria artelor şi de artă a Extremului Orient în Departamentul de Arte Fumoase, la Mary Washington College din Fredericksburg, Virginia. De asemenea, fostul diplomat a mai fost, ocazional, lector la Institutul Francez din Londra şi conferenţiar la Şcoala de Ştiinţe Slavistice şi Est-Europene din Oxford  (Mihai Dim. Sturdza), continuând în tot acest timp să scrie.

Povestea numărului de aur şi învăţăcelul Dali

 

Aprofundându-şi studiile în domeniul esteticii, Matila Ghyka a devenit obsedat de numărul de aur, despre care a scris în cartea sa din 1931, „Numărul de aur- Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiilor occidentale”, dar şi în „Estetica proporţiilor în natură şi în artă”, din 1927.

Pentru Ghyka, numărul de aur, desemnat prin litera grecească Φ (phi), primul număr iraţional descoperit şi definit, reprezenta secretul ultim al universului, parte a fiinţei umane, a materiei vii în general. El era fascinat de doctrina pitagoreică, de sensurile peirdute ale acesteia, care vedea armonia în lume născându-se din numere,  armonie pe care numai mintea omului o poate repera. 

„Un profil de femeie, conturul unui umăr, rotunjimea unei coapse, un fragment de siluetă îndepărtată îi sunt suficiente subconştientului pentru a reconstitui sau ghici armonia ansamblului...reconstituirea în spiritul celui care efectuează observarea este, ca să zicem aşa, automată”, scrie Ghyka în cartea sa.

El considera că există o preferinţă a viului pentru proporţiile legate de acest număr iraţional (1.618…). Mintea intelectualului român a pătruns mai departe şi a dezvoltat teoria numărului de aur nu numai din punct de vedere matematic, cu implicaţiile sale geometrice, ci şi în cadrul esteticii. Totuşi, în lucrările sale, autorul se concentrează pe estetică, domeniu în care, considera el, oamenii preferă aceste proporţii în detrimentul oricăror alte proporţii. Pentru susţinerea acestor afirmaţii, Ghyka face apel la templele Greciei antice, la piramidele Egiptului, precum şi la catedralele gotice care respectă proporţiile fără ca proiectanţii să fi fost conştienţi de numărul de aur.

„Această carte lipsea. Acum, există. Ea concentrează tot ceea ce înseamnă rigoare în estetică. Mă minunez de vastitatea culturii dumitale. Admir mai cu seamă modelul personal ce l-ai imprimat unei materii atât de ample şi de complexe. [...] Ce poem, această analiză a lui Φ!”,  scrie Valery în prefaţa sa la cartea lui Ghyka.

„Numărul de aur- Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiilor occidentale” îi este dedicată Marucăi Cantacuzino în casa căreia scrie primele pagini şi care, din cauza prieteniei cu Matila, suportă episoadele de gelozie ale celebrului compositor George Enescu.

Maruca Cantacuzino, femeia în casa căreia prinţul Ghyka şi-a început faimoasa operă „Numărul de aur- Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiilor occidentale”

„Am primit de la Pynx o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd. «Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă», spunea el în încheiere în această scrisoare (...) care m-a indignat”, scria Maruca Cantacuzino în jurnalul său, „Umbre şi lumini”.

Reacţia lui Enescu cu privire la Ghyka era îndreptăţită, el fiind cel care îi făcuse cunoştiinţă Marucăi cu Nae Ionescu, cauzând astfel despărţirea principesei de compozitor. Mai mult, după o relaţie de şase ani, Ionescu avea să o părăsească pe Maruca pentru Cella Delavrancea, iar cea dintâi, căzută într-o stare adâncă de depresie, avea să fie îngrijită de Enescu cu care îşi va legaliza, ulterior, legătura.

„Prietenia între Maruka Cantacuzino şi Nae Ionescu, pe care am declanşat-o prezentându-i unul altuia, mergea în continuare şi el îşi petrecea acum vara în frumoasa ei casă de la Sinaia, pe malul Prahovei, de cealaltă parte a aglomerării de vile şi a muntelui împădurit pe coasta căruia se înălţa palatul regal”, povesteşte Ghyka.

„Principesei Marie Cantacuzino, în amintirea primirii de la Teţcani, în Moldova. Unde mai licăreşte încă în nori vechiul gând hiperborean. Şi unde cartea aceasta a fost începută“- dedicaţia lui Ghyka pentru Maruka. 

După finalizarea cărţii, prinţul român foloseşte pentru coperta cărţii, o poză cu Helen Wills, jucătoare celebră de tenis, cunoscută pentru deţinerea primei poziţii în clasament timp de nouă ani la tenisul pentru femei. Pentru autor,  faţa lui Wills era perfectă, în concordanţă cu proporţiile de aur. Despre pasiunea dezvoltată de Ghyka în această direcţie, scrie şi Eliade în textul dedicat acestuia. 

Studiul asupra figurii lui Helen Wills     Foto: https://anotherrealblog.wordpress.com

 „Cunoscându-l mai bine, descopeream aspecte pe care nu le-aş fi bănuit. Bunăoară, acest amănunt: i-au trecut prin mîini cîteva mii de fotografii de femei frumoase, adunate din lumea întreagă; erau frumoase, dar examinînd riguros proporţiile figurilor, a identificat <<numărul de aur>> numai la o singură femeie, şi în clipa aceea s-a îndrăgostit de ea. Mărturisea astfel că <<proporţia divină>> nu se adresează numai intelectului, ci are şi o vrajă existenţială. (Fotografia e reprodusă în Le Nombre d'Or.)”, scrie Eliade în legătură cu acest lucru. 

În 1947, Helen Wills, celebra jucătoare americană de tenis, cunoscută pentru deţinerea primei poziţii în clasament la tenisul pentru femei timp de nouă ani, organizează un dineu la care sunt invitaţi şi Matila Ghyka şi celebrul pictor spaniol, Salvador Dali care lucrează în această perioadă la faimoasa lui pictură, Leda Atomica la care Ghyka va avea o imensă contribuţie, dar nu numai (Dali se bazează pe teoriile lui Ghyka şi în realizarea picturilor Madona de la port Lligat, Sacramentul Cinei cea de Taina sau Corpus Hypercubus/ Crucificarea).

 Leda Atomica    Foto: https://www.dalipaintings.com/

La dineul lui Wills, Matila Ghyka îl impresionează pe Salvador Dali. Cu privire la acest aspect, David Lomas, cercetător în suprarealism, menţionează într-un articol din 2006, că cel mai probabil, atenţia lui Dali asupra românului a fost suscitată şi de titlul de prinţ al acestuia, artistul declarându-se de-a lungul timpului anarho-monarhist.

Tot din articolul lui Lomas, aflăm că Ghyka avea să-i trimită în acelaşi an o scrisoare în care îşi exprima bucuria pentru că artistul primise o copie a ediţiei în franceză a cărţii sale, dar şi pentru că aflase că avusese un rol în crearea operei „Leda Atomica”, mărturisind interesul cu care aştepta să o vadă.  Prinţul Ghyka a realizat o serie de calcule teoretice complicate pentru compoziţia specială a picturii, calcule care ar fi durat aproximativ trei luni căci „Leda Atomică” este o operă încărcată de simboluri şi de elemente matematice pitagoreice. Se pare că Ghyka este cel care calculează proporţiile pentagonului în care Gala, subiectul picturii, este înscrisă.

Se poate spune într-un fel că „Leda Atomica” este creată atât de Dali, cât şi de Ghyka, primul desenând figurativ ceea ce al doilea desenase matematic. 

 Se pare prin intermediul lui Ghyka, Dali a cunoscut şi latura matematică a preocupărilor lui da Vinci care considera optica şi studiul perspectivei şi proporţiei drept fundamentale pentru o „ştiinţă a picturii”. 

Ghyka şi arhitectura

Contribuţiile lui Matila Ghyka şi ale numărului său de aur şi-au găsit aplicabilitate şi în arhitectură unde celebrul arhitect Charles-Édouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul de Le Corbusier, a fost de asemenea inspirat de consideraţiile lui Ghyka, aplicând teoria acestuia la proiectarea apartamentelor. 

 În 1947, când Le Corbusier concepe clădirea Secretariatului Naţiunilor Unite din New York, alături de arhitectul brazilian Oscar Niemeyer, utilizează proporţiile de aur, la fel ca în cazul proiectării bisericii Notre Dam du Haut de la Ronchamp. 

Sediul naţiunilor unite    Foto: https://www.holidaycheck.ch/

Arhitectul îşi construise un sistem de proporţii antropometric, prin raportare la măsurile corpului uman, deunmit Modulor. Totuşi, din cauza încercărilor sale de a înţelege numărul de aur, mulţi l-au acuzat că face parte din organizaţii oculte. 

„Tatăl meu avea acest bloc de cristal. Cine i l-a dat? Sunt plin de simpatie. Tatăl meu nu a avut nimic de-a face cu francmasonii. Nici eu”, a notat Le Corbusier, dorindu-şi să desfiinţeze aceste zvonuri, lângă pictura lui Luca Pacioli a lui Jacopo de’ Barbari, în vara anului 1961. 

Ultimii ani şi moartea

Ultimii ani ai lui Ghyka, după cum relatează şi Mircea Eliade, îl găsesc sărac, trăind de pe o zi pe alta, din slujbe mărunte şi, după ce soţia sa, Eileen, moare, la 10 februarie 1963, rămâne şi singur. 

„ Lui Matila Ghyka i-a fost dat să cunoască, la şaptezeci şi cinci de ani, viaţa unui student sărac, trăind din expediente, adică acceptînd orice fel de muncă — intelectuală sau manuală — ca să-şi poată ţine zilele. Nu ştiu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre d'or să fie silit, la bătrîneţe, să facă pachete la „Bon Marche" (pachete cu hîrtie colorată, căci era săptămîna Crăciunului...!) Sunt sigur însă că el, Matila Ghyka, nu s-a plîns niciodată. Nimănui. Cine, din generaţia mea, n-a cunoscut Le Nombre d'Or, şi nu numai în Franţa şi România dintre cele două războaie, ci şi în Spania, Portugalia, America Latină? Prefaţată de Paul Valery, Ie Nombre d'Or a ajuns repede una din cărţile de căpătîi ale elitelor intelectuale europene”, descrie Eliade zilele de bătrâneţe ale prinţului român.

Ghyka moare în vara anului 1965, la Londra, fiind înmormântat, alături de soţia sa, în cimitirul Gunnersbury din acelaşi oraş. Copiii săi mor timpuriu, Roderick Ghyka în 1978, iar Maureen, un an mai târziu. Astfel, familia, pe descendenţă directă, a lui Matila Ghyka se stinge. 

În legătură cu motivele pentru care nu este cunoscut foarte bine pe meleagurile natale, Eliade explică în acelaşi text, că acest lucru ar putea fi din cauză că Ghyka a scris numai când a considerat că ar avea ceva de spus, lipsindu-i continuitatea, atât în producţia filosofică cât şi în cea literară. 

 Nu cred că a publicat ceva semnificativ în româneşte, deşi fenomenul românesc l-a pasionat toată viaţa; a publicat mai multe cărţi, unele de succes, în franţuzeşte, dar n-a trăit în Franţa decît puţin, cînd poate era deja prea tîrziu, aşa că n-a făcut niciodată parte din << actualitatea literară >>”.

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: