Colindă mult, prin ţară, dar se mai învârte şi prin lumea boemă. Bucureştenii îl caută pentru scrisul cu înflorituri, pentru că ştie să compună scrisori pe orice temă. E simpatic, e cool - din care cauză e dezmierdat Dinu şi chiar Dinache. Uneori scrie versuri la cerere, pentru lăutari, mai ales când are loc vreun eveniment însemnat, cum ar fi un deces, o nuntă pompoasă, un scandal amoros. Se poate spune că trăieşte din scris, într-un timp în care literatura îşi făcea curaj să apară.
 
Dar acasă e horror: Miruţa vrea haine scumpe, bani, iar Dinache nu câştigă prea mult. Când se căsătoriseră ea era o adolescentă cu geana înlăcrimată, dar între timp, după ce născuse, căci trebuie să vă spun că aceşti doi oameni aveau o fiică de vreo 7-8 ani, se înălţase şi luase şi-n greutate, încât dacă şi-ar fi pus mintea l-ar fi terminat pe scriitorul Dinache dintr-o singură palmă. Observase că lui îi era frică de vocea ei, dar mai ales îl făcea praf aruncându-i apă în faţă. De lături îi era cel mai frică, dar ajunsese că se ferea de orice.
 
În aceste timpuri de suferinţă, Dinache s-a întâlnit cu Lucsandra. În mod ciudat, deşi credea că iubirea s-a dus, întâlnirea cu această femeie l-a dat gata, aruncându-l în ceaţa dulceagă, pe care o scoate iarna pe gură un om care-a băut afion. Era frumoasă, era blândă şi îndrăgostită de el.
 
Zilnic, Dinache îşi lua catrafusele, întârzia puţintel în spălătorie şi-o şi zbughea cu trăsura în mahalaua Gorgani. Întâlnirile amoroase aveau loc într-o casă, unde au şi fost prinşi în flagrant, la ceasul perfid al amiezii. Miruţa - înaltă ca umbra statuii lui Nike, a intrat peste ei. Scandal, bătaie, câteva căldări de lături şi, bineînţeles o scrisoare la vodă.
 
La proces, Miruţa a impresionat pe toată lumea, de la mitropolit la inspectorii de palat, iar slugile, târgoveţii şi chiar intelectualii, câţi erau ei, nu mai conteneau să laude personalitatea acestei femei. Aşa că Mavrogheni, amator de literatură, a vrut s-o vadă cu ochii lui. Chiar după primele vorbe şi-a dat seama de importanţa Miruţei. El, care era ditamai marinarul, umblat prin lume şi cu toate cuvintele asupra lui, n-a apucat să mai spună ceva, iar la final, când ea a subliniat că aşteaptă să-i facă dreptate, a
 
hotărât fără şovăire ca Dinache să se întoarcă acasă, iar femeia Lucsandra să fie trimisă la mânăstire.
 
A trecut vreun an, iar într-o zi, scriitoraşul a urcat în trăsură şi n-a revenit nişte luni bune.
 
Miruţa a pornit după el, descoperind indignată, că Lucsandra fugise din mânăstire şi că trăia fără grijă în târgul Găeşti. Enervată, i-a tras câteva lui Dinache şi-a făcut plângere la Palat.
 
Privit ca un adulterin, care călca în picioare principiile creştine, Dinache a fost chemat la mitropolit. Bărbatul şi-a recunoscut imediat faptele: era adevărat, plecase, lăsându-i Miruţei întreaga agoniseală şi casa, plus 1000 de taleri, numai să scape de ea. Era gata să-i dea bani mai departe, era gata să aibă grijă de fiica sa până la măritiş. Va fi un tată bun, dar de la distanţă. Era dispus la orice, numai să nu fie nevoit să mai trăiască sub acelaşi acoperiş cu Miruţa, care era infernală - îl îngrozea, îl făcea să-şi ia lumea-n cap.
 
Mitropolitul nu e de acord, cazul e scandalos. Datoria lui Dinache e să se întoarcă acasă, iar Lucsadra trebuia dusă la mânăstire din nou, unde i se cere stareţei să n-o mai lase să scape. Există chiar un document prin care stareţa se angajează s-o ţină închisă pe această femeie care sapă la temeliile unei case creştine.
 
Dinache acceptă decizia resemnat, dar pune şi el o condiţie: se va întoarce acasă doar dacă Miruţa se angajează în scris că nu-l va mai insulta şi nu-l va mai bate. N-o să-i mai arunce lăturile în cap. Mitropolitul răsuflă cu uşurare. Până la urmă sfatul lui bun a triumfat! Miruţa va fi apărată, familia va rezista până la capătul vieţii.
 
Inspectorul domnesc bate în poartă, zâmbind larg. Lucrurile s-au aranjat îi spune el, cum nu se poate mai bine. N-ai de făcut altceva decât să semnezi hârtia asta, iar Dinache va sta lângă tine până în pânzele diafane ale acelui viitor aurit. Miruţa e consternată. Cererile lui Dinache i se par o mare obrăznicie. Smulge hârtia şi-o face praf, apoi îi spune inspectorului că faţa lui o face să plângă. Arată ca o labă de gâscă, pe care cineva şi-a curăţat narghileaua. Inspectorul n-apucă să comenteze, pentru că primeşte în nas o căldare de zoaie. Câţiva cartofi îl lovesc drept în creştet. Cu greu mare o ia la picior, după cum avea să scrie pe larg într-o scrisoare adresată lui vodă, enumerând toate violenţele pe care le îndurase, şi încheind cu precizarea că nu are de făcut nicio recomandare în privinţa acestui proces, n-avea decât să hotărască Mavrogheni cum l-o tăia capul.
 
Grecul a oftat şi-a deschis Iliada la întâmplare, dând de nişte versuri care proslăveau libertatea. Şi în toamna acelui an, pe când Mavrogheni se apropia de decapitare, pe când Lucsandra se furişa şerpeşte către Găieşti, iar Dinache punea pe versuri toată întâmplarea, umbra unei femei părăsite creştea peste Bucureşti, încât cine trece pe Lipscani poate s-o vadă şi astăzi, risipindu-se ca un fum, prin faţa Băncii Naţionale.