Se cunoaşte mai puţin că la un moment dat pricina unui Scandal între Bucureşti şi Moscova a fost o carte: „Delirul“ lui Marin Preda. Apariţia „Delirului“ în 1975 e un eveniment de care ia cunoştinţă însuşi Leonid Brejnev. În volumul I se spunea Machiavelli, produs al unui dialog dintre Ştefan Andrei şi Lavinia Betea, fostul ministru de Externe dezvăluie că, în 1976, când s-a abordat, la Snagov, chestiunea Basarabiei, pentru a-l mustra pe Ceauşescu de iredentism, Leonid Ilici Brejnev a citat, alături de reconsiderarea lui Constantin Stere „şi apariţia Delirului“.

În taifasul televizat pe care l-am avut cu Ştefan Andrei pe marginea cărţii, l-am întrebat pe  memorialist de ce se nelinişteau ruşii atât de tare că apărea în România un roman precum „Delirul“. Ştefan Andrei mi-a răspuns că lui Leonid Brejnev nu-i păsa de ceea ce s-ar fi putut numi reabilitarea Mareşalului Ion Antonescu, ci de posibila stimulare a naţionalismului românesc în Basarabia.

Tot în emisiunea cu pricina, difuzată în Vinerea Mare, Ştefan Andrei a dezvăluit şi că lui Ceauşescu îi plăcea „Delirul“, mai ales prin capitolul care imaginează o discuţie a Mareşalului cu maică-sa. Despre relaţia dintre Nicolae Ceauşescu şi roman, Ştefan Andrei se ocupă niţel şi în carte, într-un capitol căruia Lavinia Betea i-a pus titlul: „Delirul lui Preda şi Critica Moscovei“.

Memorialistul infirmă teza unei comenzi date lui Marin Preda de către Nicolae Ceauşescu: „Preda a avut ideea Delirului, nu Ceauşescu sau altul de la partid“.

Nicolae Ceauşescu a fost însă implicat în ivirea romanului: „I-a spus Ceauşescu lui Burtică să-i pună lui Preda la dispoziţie documentele de la Institutul de Istorie a Partidului despre Antonescu“.

Şi eu cred, judecând după realităţile din regimul Ceauşescu, mult mai complicate deât cred unii, credinţa că Marin Preda a fost cel cu ideea „Delirului“. Cum a ajuns scriitorul la ea? Poate că i-a vorbit cineva despre Mareşal. Sau, poate că avea nevoie de Mareşal pentru un roman care nu e despre campania din Est, cum s-a spus, ci despre Delirul Istoriei.

În orice caz, îmi imaginez că, o dată luată decizia, Marin Preda a mers la Cornel Burtică, secretarul cu Propaganda şi Cultura de la vremea respectivă, pentru a obţine acces la documente. Iar Cornel Burtică a cerut aprobare de la Nicolae Ceauşescu.

Nicolae Ceauşescu a citit cartea doar după apariţia articolului din „Literaturnaia Gazeta“. Fostul ministru de Externe dezvăluie că Nicolae Ceauşescu a citit „cel mult capitolul cu Antonescu care merge la maică-sa – acela s-a bătut la maşină cu caractere mari“. Îl citise cred, nu pentru că se dădea în vânt după Mareşal, ci pentru că romanul stârnise mânia Moscovei mai ales prin acest capitol!

Dezvoltând o dezvăluire din carte, Ştefan Andrei a istorisit în emisiune reacţia lui Gheorghiu-Dej la Proiectul de Raport pe care urma să-l prezinte în 1964 cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la Lovitura de stat de la 23 august 1944:După ce-au făcut proiectul de raport cu 23 August, în pregătirea aniversării din 1964, au mers Răutu şi Ştefan Voicu la Gheorghiu-Dej să primească observaţii. După ce-a citit, Gheorghiu-Dej le-a spus: «Scoateţi pagina asta de aici!» Se uită – era despre Antonescu. Şi îşi zic ei că n-au fost suficient de tare combativi şi demascatori. Au întărit şi revin. «V-am spus să scoateţi de la pagina aceea!», insistă Dej. La care Ştefan Voicu: «Tovarăşe Dej, nu-i suficient de combativ?» «Nu, alta-i situaţia din 1940. Ne luaseră ruşii Basarabia şi Bucovina de Nord. Maghiarii ne luaseră partea de nord şi de vest şi ajunseseră pînă la Braşov. Luaseră bulgarii Cadrilaterul. Liberalii şi ţărăniştii s-au ascuns, social-democraţii ştiţi cum erau, noi, comuniştii, vai de mama noastră! Şi ţara putea să dispară. Atunci s-a găsit un om – Antonescu. Şi-a asumat el puterea. A făcut greşeli, dar la momentul acela a fost singurul care şi-a asumat răspunderea. Şi, să lăsăm istoricii şi pe copiii noştri să judece ei mai bine ce-a fost atunci. Dar nu-mi puneţi mie în gură chestiile astea cu Antonescu». Aşa mi-a povestit Ştefan Voicu la Moscova, în 1969“.

E o mărturisire despre ce a auzit el prin sediul C.C. şi nu una avându-şi temeiul într-o experienţă nemijlocită. Cu toate acestea, scena are credibilitate. Ca şi Nicolae Ceauşescu, Gheorghiu-Dej îl admira în secret pe Mareşalul Antonescu.

Teoretic, anticomunistul Ion Antonescu ar fi trebuit să fie urât de comuniştii Ceauşescu şi Dej. Cum se explică admiraţia secretă faţă de un personaj pe care propaganda comunistă nu-l scotea de sub eticheta de fiară fascistă? Mareşalul se angajase într-un război de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de sub ocupaţie rusească. Dej şi Ceauşescu aparţineau direcţiei naţionaliste a Partidului Comunist. Prin Declaraţia din aprilie 1964, Dej a angajat România în războiul tăcut, dar îndîrjit, de dobîndire a independenţei faţă de ruşi.

Ceauşescu a continuat acest război, a reuşit să obţină şi să păstreze această independenţă. Cum puteau fi ei altfel decît admiratori ai Mareşalului, care a sfârşit în faţa plutonului de execuţi tocmai pentru că a vrut să reîntregească România?