Masacrul de la Odessa, o pedeapsă nemiloasă pusă în scenă de mareşalul Antonescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Soldaţi români la Odessa / FOTO Getty Images
Soldaţi români la Odessa / FOTO Getty Images

La sfârşitul lunii octombrie 1941, o explozie distruge Comandamentul Militar al României din Odessa şi omoară zeci de soldaţi şi ofiţeri români. Represaliile ordonate de mareşalul Antonescu şi puse în aplicare de armată în zilele următoare reprezintă unul dintre cele mai negre episoade ale Holocaustului care au avut loc pe teritoriile administrate de România.

22 octombrie 1941, orele 17:35. Odessa ocupată de Armata Română este zguduită de o explozie uriaşă. Oraşul fusese cucerit de mai puţin de o săptămână, însă exploziile minore şi incendiile încă aveau loc prin oraş, în parte din cauza rezistenţei sovietice rămase în urmă îmbrăcată în civil, în parte din cauza încărcăturilor explozive lăsate de trupele Armatei Roşii după retragere. De data aceasta, însă, explozia n-a fost deloc una minoră. Sărise în aer fostul sediu al NKVD-ului sovietic. O privelişte plăcută, probabil, pentru trupele române în alte condiţii, dar de câteva zile, în clădire se instalase sediul Comandamentului Militar al României la Odessa. 

Până a doua zi vor fi fost scoşi de sub dărămături 16 ofiţeri români, 46 de soldaţi şi subofiţeri, patru ofiţeri germani şi mai mulţi civili. Printre ei se afla şi comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu, cel care decisese instalarea sediului Comandamentului în fosta clădire a NKVD-ului. Decizia fusese luată în ciuda avertismentelor, atât din partea unor ofiţeri români, cât şi din partea populaţiei din Odessa, că ocuparea clădirii s-ar putea să nu fie o idee atât de bună având în vedere că există probabilitatea ca aceasta să fie minată. Glogojanu nu i-a ascultat, parţial pentru că avea încredere în eforturile făcute de germani pentru detectarea vreunui explozibil lăsat în urmă de sovietici, eforturi în urma cărora clădirea fusese declarată sigură. La câteva zile după atentat, generalul Nicolae Macici, responsabil cu investigarea atentatului, va consemna în raport: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos“.

Un „cadou“ lăsat în urmă

 Rămân unele controverse cu privire la data amplasării şi natura explozibilului care a spulberat clădirea în care se afla sediul Armatei Române din Odessa, dar scenariul cel mai plauzibil indică faptul că ar fi vorba de un „cadou“ lăsat în urmă de Armata Roşie după retragere: o bombă declanşată ulterior prin radio. Eforturile de detectare a vreunei încărcături explozibile în clădire fuseseră făcute atât din prudenţă, dat fiind ocupantul anterior al acesteia, cât şi în urma unor ponturi primite de trupele române de la populaţia Odessei. De altfel, mai multe surse indică faptul că cel puţin încă o dată înainte de explozie, ofiţerii şi soldaţii români evacuaseră pentru puţin timp clădirea după ce fuseseră avertizaţi că va exploda. Oricare ar fi fost modalitatea de dinamitare a Comandamentului, la puţin timp după ora 17:45, Ion Antonescu era informat la Bucureşti de explozie. Încă nu ştia, însă, amploarea exactă a dezastrului.

Odessa, o victorie otrăvită

Chiar şi înainte de atentat, Odessa se dovedise pentru România un adevărat coşmar militar. Semnele lipsei de capacitate a Armatei Române de a face faţă de una singură unei campanii militare complexe se arătaseră deja din timpul Operaţiunii München, unde aportul Armatei a 11-a germană fusese decisiv pentru cucerirea Basarabiei. Cu toate acestea, Antonescu a insistat ca Odessa să fie atacată doar de forţele române. Calculul era în principal unul politic – în toamna anului 1941, victoria germană părea foarte probabilă, iar dovada sacrificiului trupelor române ar fi fost o carte importantă pe care Antonescu o putea juca în faţa lui Hitler pentru recuperarea nordului Ardealului. Dincolo de acest aspect, istoricii atrag atenţia şi asupra unor motive de ordin mai degrabă personal – orgoliul lui Antonescu, ieşit la iveală mai ales în faţa greutăţilor întâmpinate de armată în timpul asediului, când cucerirea oraşului devenise o problemă de prestigiu pentru care se vor face sacrificii enorme. 

Până pe 16 octombrie, când retragerea sovietică a permis primelor trupe române să intre pe străzile oraşului, Armata a 4-a a României, principală forţă implicată în asediul Odessei, a pierdut  aproape 100.000 de soldaţi: 17.729 au murit, 63.345 au fost răniţi şi alţi 11.471 au fost dat dispăruţi. Pierderile erau fără precedent pentru forţele române în cadrul unei operaţiuni de cucerire a unui oraş rămas, oricum, ca o enclavă în spatele frontului principal al războiului care înaintase mult în teritoriul sovietic. 

Hitler şi Antonescu FOTO Profimedia

Hitler şi Antonescu / FOTO Profimedia

Primele represalii

Primul ordin al lui Antonescu, dat la două ore după atentat, a vizat mutarea comandamentului într-o locaţie sigură şi formula vagă „să se ia drastice măsuri de represalii“. Generalul Iacobici răspunde în cursul nopţii printr-o telegramă: „Ca represalii şi pentru a da un exemplu populaţiei s-au luat măsuri: s-au spânzurat în pieţele publice un număr de evrei şi comunişti suspecţi“. Există ample controverse printre istorici cu privire la această primă etapă a represaliilor. O primă controversă vizează numărul de persoane executate de armată ca represalii în cursul nopţii şi în dimineaţa zilei de 23 octombrie – numărul variază de la câteva sute până la 5.000 de persoane. O a doua controversă vizează identitatea acestor persoane – comunişti din structurile de conducere sovietice ale Odessei înainte de cucerire, arestaţi deja de trupele române, ori evrei nevinovaţi.

A doua zi, pe 23 octombrie, la ora 12:45, a venit al doilea ordin dat de mareşalul Antonescu cu privire la represaliile pe care Armata Română trebuia să le pună în practică în răspuns la explozia de la Comandament. „Deoarece este aproape sigur că acţiunea de la Odessa a fost pusă la cale de către comunişti locali şi pentru a se înlătura pe viitor o asemenea acţiune d. Mareşal ordonă să se treacă la represalii severe astfel: a) pentru fiecare ofiţer român sau german mort în urma exploziei vor fi executaţi 200 de comunişti, pentru fiecare soldat mort, câte 100 de comunişti; execuţiile vor avea loc în cursul zilei de azi; (b) toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostateci, de asemenea câte un membru din fiecare familie evreiască. Li se vor aduce la cunoştinţă represaliile ordonate în vederea lor şi a familiilor lor, că la al doilea act asemănător vor fi toţi executaţi“. Ordinul este pus în aplicarea în următoarele ore, miile de persoane vizate de ordinul lui Antonescu fiind strânse în diferite locaţii din oraş.  

Atrocităţile de la Dalnic

Cel mai sângeros episod al masacrului de la Odessa a avut loc, de fapt, în apropierea oraşului, la Dalnic. Conform unor surse, în urma intervenţiei lui Gherman Pântea, primarul Odessei, numit de la Bucureşti după ocuparea oraşului, o parte din coloanele lungi de evrei care mărşăluiau către Dalnic a fost întoarsă din drum şi a revenit în oraş. O parte, însă, au ajuns la Dalnic. Iniţial, execuţiile au avut loc prin împuşcare în tranşeele antitanc din zonă. Ulterior, au fost băgaţi cu forţa în patru (după alte surse, nouă) magazii şi mitraliaţi de către trupele române. Magaziile au fost apoi incendiate pentru a se asigura că toate persoanele din interior sunt moarte. 

Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România citează următoarea mărturie a unui ofiţer român: „Când focul a izbucnit, unii dintre cei aflaţi în magazie, uşor răniţi sau încă nevătămaţi, au încercat să scape sărind pe fereastră sau ieşind prin acoperiş. Soldaţii primiseră ordinul să împuşte imediat pe oricine s-ar încumeta să facă asta. În încercarea de a scăpa de agonia focului, unii s-au arătat la geamuri şi le-au cerut, prin semne, soldaţilor să-i împuşte, arătând către capete şi inimi. Dar când au văzut armele îndreptate către ei, au dispărut de la geamuri pentru un moment, reapărând însă după câteva secunde şi făcându-le iar semne soldaţilor. Apoi s-au întors cu spatele la fereastră spre a nu vedea soldaţii trăgând în ei. Operaţia a continuat de-a lungul nopţii, iar chipurile vizibile în lumina flăcărilor erau şi mai înspăimântătoare. În acest timp, cei care apăreau la geamuri erau goi deoarce îşi smulseseră hainele arzânde. Câteva femei şi-au aruncat copiii pe fereastră“.

O telegramă a Colonelului Davidescu, şeful cabinetului miliar al lui Antonescu, către generalul Macici anunţă un nou ordin al mareşalului, care conţine o indicaţie de pedeapsă specială. „Drept represalii, dl. Mareşal Antonescu ordonă: 1) executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa; 2) Toţi indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octombrie 1941 care nu au fost încă executaţi, precum şi alţii ce li se pot adăuga vor fi puşi într-o clădire minată anterior şi care va fi detonată. Se va efectua această acţiune în ziua înhumării victimelor noastre; 3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit“. Ultima indicaţie nu pare să fie respectată, dar cel de-al doilea ordin este urmat de către trupele române, explozia magaziei în care fuseseră băgaţi cu forţa evrei fiind pusă în scenă în mod simbolic, la aceeaşi oră la care explodase cu câteva zile înainte Comandamentul Militar din Odessa.  

„Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere“

La fel ca în cazul primului val de represalii, numărul exact al victimelor este învăluit în controverse. Cele mai conservatoare estimări vorbesc de 1.500-2.000 de persoane împuşcate şi arse în magaziile de la Dalnic, fără să fie judecate, fără vreo şansă de a se apăra. Alte surse pun numărul victimelor totale ale represaliilor făcute de Armata Română la aproximativ 20.000 de persoane ucise, cifră menţionată şi în cadrul procesului generalului Macici din 1945. Limita superioară a estimărilor ajunge la 40.000 de persoane ucise. Faptul că cifra exactă nu va fi cunoscută cu exactitate cel mai probabil niciodată i se datorează, în mare parte, mareşalului Antonescu, care nu a depus niciun efort în vederea clarificării amplorii pe care au luat-o represaliile ordonate. 

De altfel, în luna noiembrie 1941, la o şedinţă a Consiliului de Miniştri, Antonescu se arată interesat de evenimentele din Odessa în discuţia cu Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei. „Represiunea a fost destul de severă?“, întreabă Antonescu. „A fost, domnule mareşal“, a răspuns Alexianu. „Ce înţelegi prin «destul de severă»?“, a insistat mareşalul. „Am spus să se împuşte câte 200 de evrei pentru fiecare mort român şi 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa?“. „Evreii din Odessa au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzi...“, a răspuns Alexianu. „Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere“, a continuat Antonescu.

„Am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre“

În timpul procesului său, unde acţiunile ordonate la Odessa au reprezentat un principal capăt de acuzare, Antonescu declara: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. (...) Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase. (...) Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre“.

Soarta evreilor rămaşi în urmă

Masacrul de la Odessa se înscrie într-o lungă listă de episoade ale Holocaustului făcut de autorităţile române, venind deja după episoadele sângeroase ale pogromurilor de la Bucureşti, Iaşi şi Dorohoi. Pentru evreii rămaşi în Odessa în urma represaliilor, lucrurile se vor înrăutăţi rapid. O primă etapă a deportărilor va începe chiar în ultimele zile ale lunii octombrie, când primele convoaie de evrei vor pleca în marş forţat către lagărul de concentrare de la Bogdanovca. Vor parcurge sute de kilometri în vremea rece şi ploioasă de toamnă care pusese stăpânire pe regiune, fără prea multă mâncare şi apă, sub supravegherea unităţilor de jandarmerie ale României. Mărturiile despre marşul forţat indică condiţiile imposibile în care s-au desfăşurat aceste marşuri, brutalitatea arătată de forţele române faţă de evrei şi desele episoade în care cei care nu mai puteau continua erau executaţi şi lăsaţi neîngropaţi pe marginea drumului. 

Deportările către Berezovca

A doua etapă a deportărilor va începe în ianuarie, în crâncena iarnă a anului 1942, şi va viza deportarea evreilor rămaşi în oraş, aproximativ 40.000, în zona de nord a judeţului Oceacov şi în zona de sud a judeţului Berezovca. Loviţi de frig şi de foamete, cu un număr semnificativ de persoane decedate în săptămânile dinainte în ghetou din cauza tifosului, aceştia vor fi puşi să mărşăluiască din ghetou către platforma pentru trenuri de marfă din Sortirovca, unde vor fi înghesuiţi în trenuri de marfă şi trimişi către locurile de deportare. Zilnic, până la sfârşitul lunii ianuarie, 1.000-1.500 de evrei încolonaţi au fost forţaţi să ia drumul gării prin gerul cumplit. 

„Trenul dric“

Situaţia din aceste trenuri este descrisă de un ofiţer român, citat de Raportul final asupra Holocaustului: „Pentru evrei erau destinate 10 vagoane de marfă. Deci 120 de oameni de vagon. Iar pe vagoane era scris: 8 cai sau 40 de oameni. Au încăput totuşi câte 120. Împinşi, presaţi cu drugi de fier, turtiţi, dar au încăput. Iar când uşile laterale au fost trase, prin ferestrele cu zăbrele ieşeau nori de abur ca la etuve. În timpul îmbarcării, un bătrân şi trei femei au încetat din viaţă. Cadavrele au fost totuşi urcate în tren şi în noaptea sură o boccea se desprinsese de pe platforma unui vagon. Legătura se prăbuşise brusc în sunet de piatră lovită, pe caldarâmul peronului, iar din ea săriră câteva cioburi. Erau bucăţi de copil îngheţat care căzuse din braţele mamei. Iar mama înnebunită urla pe platformă şi-şi sfâşia cu unghiile obrajii. Trenul s-a pus apoi în mişcare. Spre moarte. Era trenul dric“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite