Jurnalism în perioada interbelică: lecţii de la „prinţul reportajelor“

Jurnalism în perioada interbelică: lecţii de la „prinţul reportajelor“

F. Brunea-Fox (în stânga, caricatură de I. Ross)

La 116 ani de la naşterea lui F. Brunea-Fox, adevarul.ro prezintă un portret al unuia dintre cei mai buni jurnalişti ai perioade interbelice, precum şi un fragment din reportajul care l-a consacrat: „Cinci zile printre leproşi“.

Ştiri pe aceeaşi temă

„De la Caragiale nu s-a inventat nimic nou“ scria jurnalistul Filip Brunea-Fox în 1928. O asemănare o găseau peste 50 de ani mai mulţi scriitori şi critici literari, care spuneau despre reportajele jurnalistului - pe numele lui adevărat Filip Brauner - că încă „păstrează o nemaipomenită prospeţime“.  Iar în această jumătate de secol, Brunea-Fox câştiga apelative ca „prinţul reportajelor“, dat de poetul Geo Bogza, „scriitor din creştet până în tălpi“, „un înger cow-boy“, după aprecierile publicistului Gheorghe Dinu sau, comun, „reporter în adevăratul sens al cuvântului“. Şi asta datorită condeiului său şi textelor sale avangardiste. El este ziaristul care a stat cinci zile printre leproşii de la Lărgeanca (în Basarabia, lângă Ismail) – bolnavi mutaţi apoi la Tichileşti, judeţul Tulcea -, cel care a scris reportaje din mahalaua Bucureştilor interbelici sau cel care i-a dedicat un portret lui Petrache Lupu („Omul care l-a văzut pe Dumnezeu“).

La 116 ani de la naşterea lui F. Brunea-Fox (născut pe 18 ianuarie 1898), adevarul.ro prezintă un portret al celui considerat unul dintre cei mai buni jurnalişti ai perioade interbelice, precum şi un fragment din reportajul care l-a consacrat: „Cinci zile printre leproşi“. 

Jurnalistul „nelicenţiat“
Născut într-o famile de intelectuali evrei din Chişinău, care se stabilesc în România, la Roman, în anii 1880, jurnalistul debutează imediat după absolvirea liceului la revista „Arena“ din Iaşi. Părăseşte însă oraşul după o scurtă vreme pentru Bucureşti, unde îşi începe studiile universitare, dar pe care nu le termină niciodată. Momentul plecării îl descrie mai târziu, în textul „Dulce târgul Ieşilor“, publicat în 1973, în revista „Tribuna României”: „Exact la sfârşitul Primului Război Mondial, în 1918, trenul aşa-zis al «armistiţiului», cel dintâi tren care readucea la vetrele lor pe bejenarii din Muntenia şi Oltenia goniţi de urgia armiilor nemţeşti în 1916 din provinciile natale şi pribegiţi în «dulcele şi ospitalierul târg al Ieşilor» luase, zic, în vagoanele înţesate şi îngheţate de gerul iernii şi câţiva tineri de pe meleagurile Bahluiului. Pe Benjamin Fundoianu, Iosif Ross, Alexandru Philippide şi pe mine. Prieteni încă din şcoala primară, ademeniţi încă din adolescenţă de mirajul Bucureştilor“.

Prima lecţie de reportaj
Ajuns la Bucureşti, se angajază la ziarul „Adevărul“, despre care aflase că era „în pană“ de personal redacţional. Totuşi, despre primul reportaj - sinuciderea unei studente, care îşi dăduse foc într-un cavou al cimitirului Bellu din Bucureşti -, jurnalistul îşi amintea, într-un interviul publicat în cartea „Reportajele mele 1927-1938“, că a fost „cel mai năprasnic fiasco“. Brunea povestea cum Constantin Mille, care conducea redacţia ziarului „Adevărul“, l-a chemat în birou şi i-a ţinut următorul discurs, „prima mea lecţie de reportaj“:

„Dacă ar fi să mă iau după felul cum ai redactat reportajul acesta, mă întreb dacă nu cumva ţi-ai închipuit că Adevărul e o pepinieră pentru debutanţi? Văd că dispui de o panoplie poetică, literară, chiar lirică... E bună pentru poem, odă, dar nu pentru reportaj de gazetă. Să ştii de la mine: când scrii, trebuie să ai în vedere înainte de a te avânta pe hârtie, că articolul dumitale e destinat cititorului. Ce e elucubraţia asta lirico-suspinătoare din introducere? În loc să arăţi de la începutul începutului despre ce e vorba, în mod simplu, banal chiar, sintetizând liminar faptul, îl năclăieşti pe cititor în frazeologie. El sare peste cleiul acesta, e curios să ajungă cât mai curând la miezul subiectului. Dacă vrei să-l emoţionezi, lasă la o parte adjectivele din introducere, dozează-le pentru text. Reportajul, oglindă a realităţii, are legile şi tehnica lui. Nimeni nu te constrânge să scrii altfel de cum vrei, în stilul şi imagistica dumitale, dar cu respectul acestor condiţii. Şi acuma, ia-ţi manuscrisul şi redactează-l din nou.“

În ciuda muştruluielii, totuşi prielnice, a lui Mille, Brunea continuă să lucreze la „Adevărul“ şi chiar să publice reportaje în ziarul „Lupta“, înfiinţat în următorii ani de Constantin Mille. Fox, Mac, Pan, Potomac, F.Br., F.Br.Fx., fx sunt pseudonimele sub care îşi publică textele, dar majoritatea reportajelor le semnează cu apelativul F. Brunea-Fox. Aşa a şi rămas cunoscut.

 

Aminitiri cu Brunea, zis „Fifi“

Într-un interviu acordat revistei „Dilema Veche“ în 2010, Gheorghe Brătescu, un fost jurnalist, povestea că l-a cunoscut pe Brunea-Fox când era copil. Spunea că Brunea obişnuia să vină în casa naşului său, cu care era prieten, pentru ca, mai târziu, când el însuşi a început să scrie, să se întâlnească deseori, „la un pahar“: „Ne plăcea să mergem la o zahana, pe Batiştei, unde mâncam măruntaie şi beam vin bun. Sau la «Zisu», unde cânta Gică Petrescu. Lui Fifi – aşa-i spuneam lui Brunea – îi plăcea mult cum cânta Gică Petrescu. De-altfel, era un om plin de viaţă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată trist. Nici măcar în anii în care nu i s-a mai dat voie să scrie. Spunea tot timpul glume şi îi plăcea uneori să vorbească în versuri sau să facă jocuri de cuvinte. Avea o inteligenţă despre care nu pot să-mi dau seama dacă era nativă sau cultivată… Mai tîrziu ne întâlneam la «Mărul de aur», un restaurant unde veneau mulţi jurnalişti ai vremii.

Mi-a povestit odată cum a ajuns să scrie o serie întreagă de reportaje despre Petrică Lupu, cu povestea de la Maglavit. Se ducea împreună cu Samson Abramovici, cu care era prieten, să-şi vadă soţia care se afla la Călimăneşti, în staţiune. În compartiment se urcă la un moment dat un domn care s-a prezentat senatorul Vlădăreanu. Ei bine, domnul acesta le-a povestit celor doi că, într-un sat ar fi un ţăran care susţine că l-a văzut pe Dumnezeu. Brunea şi-a dat seama imediat că povestea poate fi un subiect mare, aşa că a schimbat trenul şi s-a dus direct la Maglavit. Acolo a vorbit şi cu preotul, şi cu Petrică Lupu, obţinînd promisiunea de exclusivitate din partea acestora. Aşa a început să scrie seria de reportaje «Omul care l-a văzut pe Dumnezeu». Şi a avut mare succes. “

 

Ochiul reporterului e ca un ochi de musca:
un ochi multiplu“

Felul în care reuşeşte să descrie, în cei 40 de ani de activitate ziaristică, realitatea uneori brutală, sărăcia, să scoată la iveală nepăsarea autorităţilor, „subiecte“, de altfel, valabile şi astăzi, îi fac pe scriitori şi pe critici să-l numească „părintele“ ori  „prinţul“ reportajului românesc şi să-i admire „inteligenţa sclipitoare“. Totodată, scriitorul Alexandru A. Philippide spunea, într-un interviu, despre textele lui că sunt drept „modele ale geniului, vrednice să figureze într-o antologie a reportajului românesc“.

Iar scriiturile acestea, după cum spunea însuşi jurnalistul interbelic, sunt izvorâte din întâmplări care se găsesc peste tot, în orice lucru, cât de mic! „Temele realitaţii le găsim pretutindeni. Trebuie doar să ştii să te apropii de ele în mod firesc, să le descoperi, să nu le scoţi din mânecă. Du-te şi vezi! Subiectele nu sunt, par doar insignifiante. E uşor să impresionezi cu subiecte elefantine. Dar trebuie să ştii să scrii şi despre un ac. Ochiul reporterului e ca un ochi de musca: un ochi multiplu“, spunea Brunea-Fox într-un interviu publicat în „Luceafărul“, în anul 1972.

Deplasări de neconceput fără fotograful Iosif Berman
În toate drumeţiile sale, Brunea era mereu însoţit şi de un fotograf. Nu concepea un reportaj fără fotografii. Şi era convins că textele lui nu erau complete fără imaginile surprinse de un fotoreporter la fel de vestit în perioada interbelică, Iosif Berman, pentru o vreme fotograf al Casei Regale. De altfel, nenumăratele ore petrecute în compania „omului cu o mie de ochi“, aşa cum frumos îl numise tot Geo Bogza, în trenuri şi gări de provinccie, în hoteluri  şi hanuri lipsite de confort, pe drumuri de ţară sau în locuri de real pericol, au forjat o prietenie despre care Brunea a vorbit şi în amintirile sale.

Tudor Arghezi: „Un reportaj senzaţional“.
Odată cu venirea la putere a Guvernului Goga-Cuza, în 1937, ziarul „Adevărul“ şi a fost desfiinţat. Brunea a continuat să scrie la alte gazete ale vremii şi a publicat traduceri din literatura universală, însă din ce în ce mai puţin din 1940, după cu apariţia legilor rasiale, de pe urmă cărora a avut de suferit.

Pe 12 iunie 1977, F. Brunea-Fox s-a stins din viaţă. Soţia sa, Lisette Daniel-Brunea a păstrat o colecţie a reportajelor lui Brunea, pe care le-a publicat, doi ani mai târziu, în cartea „Reportajele mele 1927-1938“. Printre acestea, este redat şi reportajul „Cinci zile printre leproşi“ , pe care poetul Tudor Arghezi îl evoca în ziarul „Dimineaţa“, într-un editorial cu titlul: „Un reportaj senzaţional“. Plecând de la un comunicat al Ministerului Sănătăţii: „De la lazaretul Lărgeanca din ostrovul Deltei au fugit zece leproşi. Autorităţile sanitare şi jandarmereşti au reuşit să-i găsească pe o parte din ei şi să-i expedieze înapoi în lazaret. Având în vedere gravitatea maladiei, publicul e avizat să evite orice contact cu cei în libertate şi să-i semnaleze autorităţilor.“, Brunea a scris un reportaj care a redat demnitatea unor oameni respinşi şi stigmatizaţi de ceilalţi oameni care n-au avut cumplitul ghinion de-a se îmbolnăvi de lepră.


„Trimisul nostru special, d. Brunea-Fox (stânga) şi reporterul nostru fotografic d. I. Berman (dreapta) plimbându-se prin Vâlcovul inundat" FOTO Arhivă Adevărul, 1931

Cinci zile printre leproşi

(Fragment din articolul apărut în serial, în lunile iulie şi august 1928, în cotidianul „Dimineaţa“ şi în cartea „Reportajele mele 1927-1938“. )

[…]

Spre Lărgeanca. Ismail – Iulie

(...) Ţipenie de om. Toată lumea trebuie să se fi refugiat în beciuri, sau în apa Dunării. (...)
Din porumbul ce mărgineşte drumul, şi-au făcut apariţia brusc, ca o însufleţire miraculoasă a lumii vegetale, un grup de oameni. Leproşii! Ei or fi? Mărturisesc că eram emoţionat. Îmi provocaseră o surpriză pe care o aşteptam mai departe cu 100 de metri, lîngă gardul ce înconjoară clădirea scundă şi albă.

Grupul se apropie. E pe marginea drumului, dincolo de şanţ. Ei or fi? Vreo zece băieţi îmbrăcaţi ţărăneşte, desculţi, cu nişte capete imense, descoperite. Distanţa între noi, 5 metri. La prima vedere, nimic deosebit.

– Bună ziua! Nici un răspuns.

– Vin de la Bucureşti... ca... să. Nici un răspuns. Dar grupul a sărit şanţul. Distanţa între noi, trei metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Fără să-mi dau seama, am mai făcut un pas. Tăcuţi, desfăşuraţi pe o singură linie, băieţii au mai regresat cu o jumătate de metru. Şi atunci am avut fulgerător şi dureros ca o nevralgie, explicaţia acestui joc. Leproşii, căci ei erau, se fereau de mine ca să-mi atragă atenţia că eu uit să mă feresc de ei.

Ce să le spun? Cum să deschid gura? La Bucureşti, prieteni şi doctori, m-au platoşat cu o groază de sfaturi şi precauţiuni.

În spatele meu o mişcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpăţînă voluminoasă şi o biciuşcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din maşină.

Cît am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizaţi, ei care contemplau un teafăr?

Aveau cu toţii aceeaşi mască sleită: pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprîncene. Un băiat de vreo 15 ani exhiba o faţă terifiantă, roşie şi numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adînci, ca şi cum ar fi fost săpate cu briceagul.

Dinspre lazarete îşi făcură apariţia patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeaşi mască. Deasupra gurii şi pe o bună parte a feţei, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre şi reliefate, ca tot atîtea pojghiţe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele. Le-am salutat. Femeile au mulţumit cu un zîmbet. Doamne, această dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!

Dar de ce ţin toţi mîinile la piept, ascunse?

De ce feresc obiectivului fotografic, ochilor noştri?

Un bătrîn îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Am crezut că ţine pumnii strînşi. M-am înşelat. Le lipsesc degetele. I-au căzut spontan, fără durere, desprinse de lepră, ca nişte fructe putrede. Mîna insensibilă – forma anesteziantă a maladiei – atîrnă inutilă.

Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă ca o labă şi încovoiate ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut şi ele ca nişte nasturi cu aţa putredă.

O femeie a avut divina inspiraţie, să strice farmecul satanic:

– Mata ai venit să ne vezi pe noi?

Am răsuflat uşurat.

Spovedanii sumbre
(...) Cum am spus, am întîlnit un grup de leproşi, în drum, la o oarecare distanţă de lazaret. Erau vreo 15, bărbaţi şi femei. Restul pînă la 51, care se aflau în leprozerie, refuzase să iasă. Nici nu i-am văzut pînă a doua zi, cînd am revenit cu cei doi medici.

La început, am fost întîmpinat cu împotrivire şi chiar cu oarecare agresivitate. Aparatul fotografic contribuise în bună parte la aceasta. I-am lăsat să creadă că am o misiune administrativă, venit să anchetez plîngerile lor. Mare mi-a fost mirarea cînd, reuşind să-i umanizez, am aflat că o bună parte dintr-înşii sunt din Oltenia. Ceilalţi din Vîlcov, sau din satele din împrejurimile Ismailului. Am descris fantastica lor înfăţişare. Nu mai insist...

Toţi mi s-au plîns de groaznica mizerie ce îndură.
Astfel, Gheorghe Neagu, de fel din Teleorman, în vîrstă de 21 de ani, răzbit de foame, a fugit împreună cu alţi nouă. Despre evadarea lor s-a alarmat ministerul sănătăţii. El, singur, s-a întors. 

„Am fost acasă, să-mi văd familia şi să mănînc şi eu o mîncare mai bună. Am plecat cu trenul... Aci sînt din toamnă. Dacă ne ţine aşa, fugim cu toţii!“

Zamfir Giolea, din comuna Barta (jud. Ismail), e de patru ani aici. Are 22 de ani. 

„D-le, ne hrăneşte mai rău ca pe cîini. De trei ori pe săptămînă ni se dă o bucăţică de pîine. Încolo, numai borş, de două ori pe zi, o zeamă chioară, făcută cu apă glodoasă.“

(...)

Naum Trofin e cel mai bătrîn lepros. Are aproape 60 de ani şi de 30 e bolnav. De fel din Dobrogea, înfăţişarea lui de bătrîn cu barbă albă şi mai ales limpezimea spiritului lui, n-ar fi sugerat nimănui că suferă de teribila maladie. E singurul potolit, vorbeşte fără mare revoltă, însă în glasul şi vorbele lui palpită un necaz dureros, o protestare resemnată.

Aşezat jos, pe marginea şanţului, cu mîinile – pe care nu şi le ascundea ca ceilalţi – pe genunchi, nişte mîini smălţate de pete albe, cu degetele retezate unul cîte unul de dinţii leprei, „pozează“ docil fotografului.

„Da, d-le, tot ce auzi e adevărat. De două luni n-am mai făcut baie. Ni se spune că nu mai sînt lemne. Toţi suferim, pe deasupra, de rîie. Nici un fel de medicamente, nici vaselină, nici bandaj, nici vată.

Crezi că apă avem? Picioarele mi-s ulcerate, numai viermi. N-am cu ce le spăla. Am fost nevoit să-mi astup rănile cu cîlţi!“

Bătrînul îmi spune toate aceste orori aşa de simplu, că mă cutremur. 

„Ne sperie cu jandarmii. Eu unul, zic bogdaproste să mă împuşte. Scap de chinuri. Puşcăriaşul tot mai are o nădejde. Se întoarce între oameni, se mai bucură de viaţă. Dar noi?... Bine fac băieţii că fug.“

Bătrînul pleacă meditativ capul. Peste o clipă îl ridică iar, cu un gest de vioiciune neaşteptată şi o vagă strălucire în ochii mici şi apoşi.

„D-le dragă, dacă te întorci la Bucureşti, spune-le să-şi facă pomană cu noi şi să ne întoarcă la Tichileşti, în Tulcea, unde a mai fost acum zece ani o leprozerie. Acolo am fi fericiţi. E mai fericit ca aci, este apă, sînt poame, poţi să te întinzi pe iarbă, să priveşti la cer şi să uiţi că eşti om, că ai fost om odată!...

La Tichileşti, ce bine ar fi!“ îşi murmură sieşi bătrînul.

Am plecat nu fără să gîndesc cu groază că a doua zi mă mai aşteaptă 30 de capete şi tot atîtea proteste şi dureri.

Azilul celor scoşi din lume
Am petrecut o noapte groaznică. Viziunea leprei slobozite în şosea, în preajma satului, masca ei de un grotesc halucinant, mizeria sfîşietoare a nenorociţilor intraţi în putrefacţie – proces accelerat de neîngrijiri, – mi-au populat somnul, cu tot ce poate născoci coşmarul mai febril. Am trăit astfel, încă o dată, ceasul lugubru al întîlnirii.

...Dimineaţa, împreună cu doctorii Ţuchel şi Siscovschi, m-am dus să vizitez leprozeria, întrezărită în ajun, de la distanţă. (...)

Dormitoarele! Cîte patru paturi, într-o încăpere scundă, goală.

Înăuntru, surprinşi, leproşi şi leproase, ce n-au catadicsit să iasă în curte. Sau poate ne aşteptau aici, ca să facă oficiul de gazdă... (…)

„Cine locuieşte aici?“

„Eu!“ răspunse de lîngă uşă, o femeie scundă, slabă, cu faţa devastată şi ochii cleioşi.

„Cum te cheamă?“

„Fidosia Partnos. Sînt din Mahmudia, din Tulcea. Îs bolnavă de la război!...“

„Bravo, felicitările mele, eşti gospodină!“

Femeia zîmbi. Ah, zîmbetul acesta, însufleţind chipul de hoit, ca o puzderie de viermi.

Am trecut şi la celelalte odăi. Lîngă o intrare stă cu mîinile la piept un individ uriaş, cu faţa uscată, împodobită de o somptuoasă barbă roşie, în furculiţă. Purta bluză rusească şi cizme. Tipul pescarului lipovean.

„Cum te cheamă?“

„Ulian. Sînt din Necrasovska nouă (o comună lîngă Ismail).“

„Arată mîinile!“

Dr. Ţuchel vru să înceapă o prelegere asupra acestor „obiecte“ sinistre, intitulate mîini.

„D-le doctor, să-i dăm zor!...“

Ion Alexe, „diplomatul“, despre care am mai vorbit, se apropie.

„D-lor, veniţi să vedeţi unde stau eu!“

Ne duse la capătul culoarului, în dreptul unei firide, mascată de un cearşaf.

„Ce, faci, teatru?“ glumi doctorul.

„Nu, eu aci dorm. Mie îmi trebuie aer. Nu pot dormi cu trei laolaltă!“

Să mai descriu „sufrageria“? O cameră goală, duhnind a pîine dospită, o masă lungă, deasupra căreia sînt înşirate farfurii de tablă, îndoite, cu smalţul sărit, buboase. Nici un scaun, nici măcar o bancă.

Oribil spectacol trebuie să fie ospăţul acestor oameni mutilaţi!

Am ieşit din nou în curte. Ploua. Dar ce bine e să te ude ploaia, după vizita ce am făcut-o.

În faţa bucătăriei, de unde izvora un miros acru de mîncare mizerabilă – femeile gătesc cu schimbul –, înşirată, toată colonia.

„Domnule doctor, murim de foame!“

„D-le dr., n-avem injecţie, n-avem pansamente, n-avem baie, n-avem...“

„Ce să vă fac? Cînd am, vă dau!“

„D-le dr., am rupt cearşafurile, ca să facem faşe!“

„Cum aţi rupt cearşafurile? Nu ştiţi că nu e voie? Cum tolerezi una ca asta, d-le Siscovschi?“

Medicul cel nou, fost colonel în armata rusă, un bătrîn bonom, cu barbişon, dă din umeri. Ce poate face un biet doctor, la 16 ore de Bucureşti?

„Am rupt şi păturile să ne facem papuci, intervine arţăgos «diplomatul» Alexie. Nu putem umbla desculţi. Tălpile ni-s numai răni şi ulcere. Dacă nu ni se dă lemne să facem baie, rupem gardul. Ne mănîncă viermii!“

Altă scenă. Ceva mai la o parte, bătrînul Trofin, „decanul“ leproşilor, aşezat jos, se munceşte de zor cu degetele cîrne, să-şi desfacă opincile.

„Vreau să vă arăt cu ce mi-astup rănile!“

„Lasă moşule, spune din gură...“

„Nu, vreau să vă arăt“, se încăpăţînează bătrînul.

Tot Alexie ne scuteşte de dezgustătoarea privelişte ce ne aşteaptă.

„A scos vata din plapumă, şi şi-a pus-o la picior!“, ne lămureşte Ion. Şi plîngerile curg, groaznice, neînchipuite. Dr. Ţuchel, nici de făgăduit nu mai poate. Nu-l crede nimeni.

Rapoartele sale zac la ministerul sănătăţii, neluate în seamă. Cînd să plecăm, afurisitul Alexie, ni se propteşte înainte. 

„D-le ziarist, să-ţi arătăm şi ce bem.“

Doi inşi coboară citura în fîntînă şi o scot plină cu o apă neagră, împuţită, dezgustătoare. Pe lemnul putred, se văd bine, agitîndu-se, larve albe.

Cînd am plecat, am avut senzaţia că am evadat din nămol. Cele văzute însă nu pot să le scutur. Au rămas în memorie, teribile şi nealterate, ca o pirogravură. (...)  

 

 



 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările