Haine boiereşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pictura

Băneasa Filipeasca moare într-un august de chihlimbar, anul 1788. Iar ultimele ei după-amieze se scurg sub pe divan, privind crengile unui nuc, care bat în fereastră. Departe, printre frunzele morţii, se mişcă în valuri dogoarea de vară. Alături de băneasă nu e decât Niţa, o cameristă, al cărei nume avea să rămână în istorie.

16 ani, două cozi legate la spate şi o eşarfă subţire peste urechi, răsucită pe frunte, mărginită cu năsturei din lemn de cireş, plus două mărgele albastre.  Băneasa şi-a făcut testamentul de mult, dar epitropul averii ei, un văr de încredere, o vizitează pentru o ultimă confirmare.

Amândoi aruncă un ochi peste hârţoage. Totul rămâne aşa. Băneasa suspină, vărul se uită în jur. Amândoi se gândesc la acelaşi lucru. Ce-ar face Niţa cu nişte haine domneşti, cu nişte inele adevărate? Şi într-un elan, care contravine cu totul castei şi obiceiurilor de-atunci, băneasa adaugă în testament câteva lucruri pentru cameristă, mai mult ca să-şi poată imagina uluirea ei, drumul pe care aveau să i-l croiască în viaţă nişte lucruri la care Niţa nu visase până atunci.

Îmbrăcămintea era scumpă şi tocmai de aceea se lăsa moştenire, prin testament. De regulă, slugile nu primeau haine - nu aveau unde să le poarte, dar desigur le puteau vinde. De cele mai multe ori, prin testamentele existente se specifică starea proastă a obiectelor pe care le primeau slugile: o servitoare, care îşi îngrijeşte stăpânul până în ultima clipă, primeşte o plapumă putrezită. Ce putea să facă sluga cu acest dar? Nu dispreţuiţi plapuma! Era bună de pus pe foc sau de astupat vreo gaură din acoperiş. Nimic nu se arunca, nimic nu zăcea la gunoi pur şi simplu.

Prin urmare Niţa rămâne cu gura căscată, după ce află ce moşteneşte de la defuncta stăpână. Şi iată şi moştenirea: o haină lungă, de mătase, căptuşită cu blană de pisică sălbatică, vreo 7 m de pânză, bună de croit cămăşi ori batiste. Un capişon ornamentat cu mărgele, două rochii domneşti, cu dantelă şi nasturi de sticlă, inele şi cercei de argint, un mic granat, câteva şorţuri, plus două coliere din mărgăritare - respectiv perle false. La acestea se mai adăugau pantofiori fini, şaluri şi două lenjerii ordinare. Cu toate aceste lucruri, Niţa se putea mărita. Se chema că e înzestrată.

După moartea stăpânei se întoarce acasă, la tatăl ei, Stanislav, un tip cu pretenţii, care pe la tinereţe fusese slugă de Divan, iar acum îşi freca papucii pe podurile din Bucureşti. Desigur este încântat de moştenirea fiicei, e chiar uimit.

Niţa nu stă mult pe-acasă, ci-şi găseşte un nou stăpân. După cum explică în scrisoarea ei către vodă, se temea să nu i se prăpădească ţoleturile. Respectiv, cu lucrurile primite, dar şi cu o slujbă, îşi putea găsi mai repede un bărbat. Pe când dacă stătea să aştepte, ar fi rămas doar proprietara unor obiecte uzate şi-atât.

Se angajează tot cameristă, la Nicolae Ciubucciu, şi în scurt timp se logodeşte cu un căpitan. Dar moştenirea ei rămăsese acasă, la Stanislav, care nu doar că nu intenţionează să i-o înapoieze, ci se simte chiar jefuit. Obiectele lăsate de băneasă, împotriva legilor castei, generează scandal. Haina îmblănită cu mâţă pune distanţă între tată şi fiică. Ineluşele, bune de vândut la zlătari, încep să facă tumbe prin casă. Mai erau şi celelalte, pe care Stanislav, ca tată se simte îndreptăţit să le ţină în păstrare. Cuvinte grele alunecă dintr-o parte în alta, curând intrate în putrefacţie. Fata îşi cheamă în ajutor stăpânul, care îi scrie foaia de zestre, iar Stanislav îl acuză că în casa ciubucciului se întâmplă păcate, i-a transformat fata în obiect sexual şi altele şi mai şi.

 Procesul ia amploare. Sunt aduşi martori. Nevasta ciubucciului e ofensată la maximum, iar Nicolae îşi chemă în ajutor prietenii.

În timpul acesta, blana de mâţă năpârleşte discret, iar pânzetul prinde pete de mucegai. Logodnicul începe să-şi piardă răbdarea, ciubucciul îşi dă seama că n-are timp de scandaluri. Niţa a mai îmbătrânit cu un an, iar năstureii ei de cireş, s-au înnegrit de la atâta spălat.

Citind scrisoarea, Mavrogheni se umple de nostalgii şi regrete, iar umbra morţii îi bate în geam: până şi Filipeasca, băneasă cu o viaţă cam ştearsă, îşi făcuse în sfârşit loc în istorie, datorită unor bulendre uzate, pe când el, ditamai principe, va pleca la război, poate va muri printr-un sat bulgăresc (şi-aşa a şi fost), iar de pe urma lui nu va rămâne nici numele. Un gând duios îl leagă subit de Filipeasca şi, mai mult de dragul ei, decât al unui adevăr care oricum nu contează pe lume, îi dă dreptate Niţei, hotărât să pună şi el un umăr la nemurirea bănesei.


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite