Generaţia Marii Uniri, episodul 11. Cum a ajuns Alexandru Vaida Voevod întâiul premier al României Mari, în locul lui Iuliu Maniu

Generaţia Marii Uniri, episodul 11. Cum a ajuns Alexandru Vaida Voevod întâiul premier al României Mari, în locul lui Iuliu Maniu

Cariera politică a lui Alexandru Vaida Voevod a început promiţător: din tânăr unionist ardelean a ajuns primul şef de guvern al României Mari. Însă, în timp, politica bucureşteană i-a mai pervertit metodele, aşa încât, în a doua parte a vieţii, a făcut şi alegeri discutabile, precum asocierea cu regele Carol al II-lea. Norocul lui că n-au fost păcate capitale – nici în ochii comuniştilor.

1907, Budapesta. Contele Apponyi, ministrul Instrucţiei Publice în guvernul maghiar, dă un pachet de legi ale educaţiei al căror efect, în spaţiul ardelean, ar fi fost o maghiarizare a claselor primare. Tânărul deputat Alexandru Vaida Voevod, ales în Cameră numai cu un an înainte, s-a ridicat împotriva actului lui Apponyi, pe care l-a „combătut nu numai din punctul de vedere naţional, ci şi democratic şi social, fiindcă ele nu urmăreau ridicarea nivelului cultural, ci frustrarea cetăţenilor nemaghiari de posibilitatea de a putea prin ridicarea lor culturală, să poată beneficia în concurenţa liberă pentru existenţă, de aceiaşi posibilitate ca fiii claselor privelegiate orăşeneşti“, aşa cum nota Vaida Voevod în „Memorii“. Până în 1918, cât a fost membru al legislativului de la Budapesta, în grupul român, Vaida Voevod s-a opus tuturor iniţiativelor care lezau interesele transilvănenilor şi a militat pentru o democratizare a politicii imperiului. De pildă, în acest context, a militat pentru adoptarea unei legi electorale de care să beneficieze şi cetăţenii „desmoşteniţi şi scoşi din cadrele constituţionale ale vieţii statale“, precum şi femeile.

Purtătorul de cuvânt al românilor la Budapesta

Postura sa în parlamentul maghiar i-a facilitat un rol însemnat în timpul mişcărilor naţionale din anul 1918. De pildă, pe 12 octombrie 1918, când Comitetul Executiv al PNR, reunit la Oradea, a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere“, Alexandru Vaida Voevod a fost cel desemnat să citească această rezoluţie în parlament: „La 18 oct. 1918, fiind în alegerile din 1910, datorită metodelor puse în practică de contele Ştefan Tisza, reduşi la 3 deputaţi români, iar slovacii la unul singur, sârbii şi socialiştii neavând nici un singur reprezentant, mi-a revenit mie sarcina onorifică a datoriei de a expune în plenul şedinţei Camerei, hotărârea partidului naţional român, în cadrul unul discurs, că refuzăm de a recunoaşte dreptul organelor oficiale ale Ungariei şi ale Monarhiei Habsburgice, de a reprezenta, la conferinţa de pace, interesele popoarelor acelui stat, în virtutea punctelor Wilson-iene (n.r. – cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, în care se regăsea dreptul popoarelor la autodeterminare)“.

„Simt că mor“

Întors în Transilvania, s-a ocupat cu redactarea regulamentului de organizare a gărzilor şi consiliilor naţionale judeţene şi comunale, prevenind astfel izbucnirea de conflicte violente în perioada realizării Unirii. A participat, desigur, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde s-a votat Rezoluţia Unirii şi a devenit, ulterior, membru al Consiliului Dirigent, în care a primit funcţia de vicepreşedinte.

Însă amintirile sale din perioada Marii Uniri nu au fost în totalitate pline de entuziasm şi voie bună. După 1 decembrie 1918, a plecat din Alba Iulia la Sibiu, fiind cazat la hotel Bulevard. Pe 3 decembrie, după-amiaza, s-a reunit cu Mihai Popovici, căruia i-a dictat textul înmânat regelui Ferdinand, cu proclamaţia Adunării din 1 decembrie, a Unirii Ardealului, Banatului şi părţilor ungurene sub Coroana României. La o jumătate de oră după ce terminase de dictat frenetic, într-un du-te-vino prin cameră, a simţit că îl cuprinde o stare de rău. Se simţea foarte slăbit, brusc, aşa că l-a rugat pe Mihai Popovici să-l ajute să se dezbrace şi să se aşeze în pat.

„Simt că-mi pierd puterea, simt că mor. De aceea te rog, procură-ţi o maşină şi, peste Câmpie, treci la Olpret (n.r. – locul său natal), ca să soseşti înainte de ce-ar sosi vestea că am murit“, i-a spus lui Mihai Popovici, care a încercat să-l încurajeze, speriat. Cât Popovici s-a dus să-l cheme pe Ion Sturza, Vaida Voevod zăcea în pat, din ce în ce mai copleşit de slăbiciune. Medicul l-a consultat şi i-a recomandat să i se facă rost de o infirmieră peste noapte. A fost, într-adevăr, o noapte grea pentru Alexandru Vaida Voevod, chiar dacă n-a murit, aşa cum se înspăimântase mai devreme: „Trecând astfel un timp, am fost cuprins de tenesm (n.r. – simptom caracterizat prin necesitatea ineficientă şi dureroasă de a defeca). Şi, mergând la toaletă, am petrecut toată noaptea între pat şi closet, cu totul de 18 ori. Mi-am improvizat termofor, din căciulă, aşezând-o pe burtă. În ziua următoare am luat o supă de orez şi un Reisauflauf (n.r. – budincă de orez), trimise de amabila doamnă dr. Sturza. M-am odihnit în pat iar în ziua proximă m-am sculat şi am plecat la Bucureşti, împreună cu perechea Goldiş, având un automobil la dispoziţie. Căciula – termofor – am purtat-o la toate solemnităţile din Bucureşti şi am suportat cu ea, ori datorită ei – mielul e leac al valahului – toate menu-urile consumate“, nota omul politic în „Memorii“.

Foto: Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod, în studenţie; sursa: vaidavoevod.ro

„Ca într-o casă de nebuni“

Alexandru Vaida Voevod s-a remarcat în politica de la Bucureşti încă din primul an al României Mari. Imediat după Marea Adunare de la Alba Iulia, a fost numit ministru de stat pentru Transilvania, funcţie pe care a păstrat-o, până în 1919 şi a reluat-o apoi în 1938 şi 1940. Apoi, în noiembrie 1919, au avut loc primele alegeri parlamentare pe baza votului universal, care au fost câştigate de PNR. Însă niciunul dintre partidele politice ale vremii nu a trecut pragul pentru a forma guvernul, astfel că a fost nevoie de formarea unei coaliţii.

La sfârşitul anului 1919, s-au reunit la Bucureşti toţi reprezentaţii partidelor din Vechiul Regat şi din provinciile recent unite cu România: „La Bucureşti am dat de un haos, care era temelia însăşi a vieţii publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găseau că totul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre lipsa experienţei de a guverna. Eram, pentru ei, oameni de opoziţie, străini de arta şi beneficiile guvernării, un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi“, îşi amintea Vaida Voevod de primele impresii de pe scena politică românească. Nu au trecut neobservate, dar au trecut oarecum neînţelese jocurile politice de culise, alianţele temporare, jubilările în tăcere de ghinionul adversarului, punerea ştampilei de „trădător“ pe înalte frunţi, aproape la întâmplare. „Deputaţii din noile provincii nu înţelegeau nimic. Erau buimăciţi în mijlocul acestor stări, pentru ei cu totul noi şi inexplicabile. Eram aproape singurul care îmi puteam da seama întrucâtva de miile de maşinaţiuni politicianiste“, continua Vaida în „Memorii“.


Foto: Liderii PNR, în delegaţie la Bucureşti, în 1919: Alexandru Vaida, Miron Cristea, Iuliu Maniu

Conducerea

Orişicât, chiar în acest climat au avut loc negocierile pentru formarea guvernului de uniune. Zile în şir s-au adunat partidele să dezbată formula noului Consiliu de miniştri. Primul la care regele Ferdinand s-a gândit pentru funcţia de premier a fost Iuliu Maniu, însă pentru că acesta a refuzat, a fost ales până la urmă Alexandru Vaida Voevod ca primul prim-ministru al României Mari. „Maniu a fost rugat mai mult să primească. Zadarnic. Atunci, după ce se făcuse apel la dânsul din toate părţile, întâmpinându-se rezistenţa lui, cu motivarea că nu poate primi – fiind dator să desăvârşească organizarea Ardealului ca prezident al Consiliului Dirigent – Goga, luând cuvântul mă propuse pe mine. El făcu apel la mine, declarând că sunt dator să primesc, situaţia politică internă şi externă nemaipermiţând tărăgănarea. Restul expunerii erau cuvinte obişnuite în asemenea situaţii. Maniu şi Iorga se alăturară propunerii lui Goga iar ceilalţi aplaudară, aclamându-mă“, povestea politicianul despre alegerea sa în fruntea guvernului, pe 1 decembrie 1919.


Foto: Delegaţia ardeleană, alături de soldaţi, pe 2 decembrie 1918; sursa: „Memorii“, Al. Vaida Voevod, 1993

I s-a mai oferit şi o a doua funcţie, cea de prim preşedinte al Camerei Deputaţilor în parlamentul României Mari. Termenul oferit este chiar oportun, având în vedere desfăşurarea evenimentelor, după cum şi le amintea chiar protagonistul: „Alegerea mea se întâmplase între următoarele: în ziua când înceta funcţia prezidentului de vârstă, a venerabilului V. Stroiescu, fiind verificate jumătate din numărul mandatelor, trebuia să se aleagă prezidentul Camerei. În acea zi pe la 12.30, Maniu trimise pe şeful său de cabinet, C. Savu, la mine, spre a-mi comunica urgent să merg la ora 2 la Cameră, pentru a primi să fiu ales prezident. Că trebuia să primesc era atât de firesc, încât nici nu puteam sta pe gânduri. Plictisit de atâtea şedinţe, în care se codeau cu toţii şi îmbiau unii altora demnităţile, ce impuneau şi răspunderi şi, obişnuit ca atunci când nimeni nu lua iniţiativa să sar în breşă, am luat la cunoştinţă ordinul lui Maniu, ca o datorie firească ce am să îndeplinesc. La ora 2 am fost la Cameră“.

Având în vedere funcţiile pe care le deţinea în această perioadă, Vaida Voevod a fost ales în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, în 1919, fiind totodată şi unul dintre cei şapte delegaţi din grupul pentru Ardeal. În cadrul negocierilor, a avut ocazia să negocieze cu oameni de stat precum George Clemenceau, Lloyd George, Tommaso Tittoni, Herbert Hoover, Arthur Balfour şi Ferdinand Foch. Toată această activitate externă nu i-a priit în ţară. În 1920, fiind plecat în străinătate pentru a obţine recunoaşterea internaţională a actelor Unirii, l-a lăsat în locul său pe Ştefan Cicio Pop. În această perioadă, Brătianu a reuşit să tragă frâiele politicii în aşa fel încât la întoarcere, Vaida Voevod să descopere că nu mai este premier.


Foto: Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920); Sursa: „Memorii“, Al. Vaida Voevod, 1993

 

„La plecare facem fotografii individuale; ar fi prea trist în comun“

Pe 6 iunie 1930, dimineaţa, Carol expedia tulburătoarea telegramă: „Sosesc cu întreaga familie. Gicu“, iar seara ajungea în Bucureşti, pe aeroportul Băneasa, împreună cu Duduia, Elena Lupescu. Se declanşa, brusc, o criză politică mare, care a început să destabilizeze nu doar guvernarea, ci şi partidele politice, în bucătăria lor internă. Iuliu Maniu, premierul din acele zile şi preşedintele PNŢ, a refuzat restauraţia lui Carol al II-lea, pe care o găsea neconstituţională, şi a depus demisia guvernului. Pe de altă parte, s-au găsit în PNŢ alte voci care să susţină revenirea fostului prinţ, iar acestor voci li s-au promis portofolii ministeriale. G. G. Mironescu, Alexandru Vaida Voevod şi Armand Călinescu s-au numărat printre susţinătorii noului rege. În acel moment s-a produs ruptura dintre Vaida şi Maniu, aliaţi încă de la sfârşitul secolului trecut. Maniu a condus opoziţia contra lui Carol al II-lea, în timp ce Vaida a rămas până la finalul carierei politice unul dintre cei mai apropiaţi politicieni ai regelui.

Marile crize ale guvernării Vaida

Au urmat câţiva ani în care guvernele s-au format şi au căzut fulgerător. La scurt timp, Maniu s-a autosuspendat din funcţia de preşedinte al PNŢ, iar Vaida Voevod a devenit o personalitate de primă pagină a partidului. A primit, prima dată, funcţia de premier în vara lui 1932, dar a demisionat în octombrie, acelaşi an. După câteva luni de guvernare Maniu, când s-a constatat clar că nu se putea reconcilia cu regele, pe 14 ianuarie 1933, Alexandru Vaida Voevod a revenit la guvernare. Al doilea mandat al lui Vaida a fost măcinat de nenumărate crize politice şi sociale. În martie 1933, s-a declanşat procesul „afacerii Skoda“, probabil cel mai notabil scandal public al perioadei interbelice, care a ţinut prima pagină a ziarelor şi a fost subiect de dezbateri în Parlament timp de un an şi jumătate.

Pe lângă aceasta, la o lună de la instalarea sa ca prim-ministru, a avut loc greva muncitorilor de la atelierele Griviţa. Revolta ceferiştilor s-a datorat condiţiilor proaste de muncă şi a salariilor mizere. Greva a degenerat rapid şi s-a ajuns la ciocniri violente între ceferişti şi forţele de ordine, coordonate politic de Armand Călinescu. S-au înregistrat şapte morţi în urma incidentelor şi o scădere imensă a capitalului de imagine a guvernului Vaida. Din cauza acestor crize politico-sociale, precum şi a măsurilor economice nepopulare – în 1929 avusese loc Marele Crah şi încă se făceau resimţite efectele sale pe plan mondial – guvernul Vaida a fost forţat să demisioneze, pe 9 noiembrie 1933.

Foto: Membrii guvernului Vaida Voevod, la Sinaia, în 1932. Sursa: „Memorii“, Al. Vaida Voevod, 1993

„Lucruri interesante“

Semnele demisiei s-au întrevăzut firav, la început. „6 Noembrie. Cu ocazia sfinţirii catedralei din Cluj, au sosit aici d. prim-ministru Vaida, împreună cu cinci miniştri şi trei subsecretari de stat. (...) Miniştrii au ţinut să desmintă –fireşte! – zvonuri cu privire la o apropiată criză de guvern“, scria „Universul, pe 8 noiembrie 1933. În aceeaşi zi, însă, anunţa că Vaida Voevod era aşteptat în audienţă la Sinaia, vizită care ar fi urmat să lămurească zvonurile care persistaseră în ultimele zile: „Nervozitatea din lagărul guvernamental a fost provocată în deosebi de ştirea ce persista şi ieri, că d. Al. Vaida ar fi hotărît să înainteze Suveranului demisia guvernului“.

Mult-aşteptata întâlnire a fost relatată tot în „Universul“, din 9 noiembrie: „Sinaia, 7 Noembrie. La Sinaia a fost o zi agitată pentru guvern. D. prim-ministru Vaida a sosit în Sinaia la ora 6 dim., cu acceleratul, în vederea audienţei fixate de Suveran. (...) În legătură cu demisia guvernului d-sa a ţinut să precizeze că nu ar fi nici un motiv pentrucă o atare situaţie nu poate surveni decât: 1) dacă d-sa ar fi bolnav, şi nu este; 2) dacă ar pierde încrederea Coroanei; 3) dacă n-ar mai avea încrederea parlamentului. (...) D. prim-ministru Vaida a fost primit în audienţă la ora 5 şi 5 minute şi a părăsit castelul la ora 7 seara. Întâmpinat de ziarişti, d. Vaida a declarat următoarele: «Am expus Suveranului situaţia politică aşa cum o văd eu, iar M.S. mi-a spus multe noutăţi politice foarte interesante. La rându-mi am adăugat şi eu alte lucruri interesante. Aceasta este situaţia politică pentru moment“.

Amărăciune

Peste numai o zi, titlul de deschidere al ziarului „Universul“ arăta o cu totul altă realitate: „Anunţarea oficială a demisiei nu e decât o formă protocolară. Suntem, virtualmente, în plină criză de guvern“. În dimineaţa acelei zile a avut loc o întrunire a liderilor PNŢ, sub conducerea lui Vaida Voevod. Nu mai era niciun mister, regele hotărâse să retragă încrederea guvernului. Se vorbea deja despre faptul că noul mandat avea să-i fie încredinţat liberalului Duca. „S-a luat în discuţie situaţia creiată prin demiterea intempestivă a guvernului şi toţi – în frunte cu d. Vaida – nu şi-au ascuns amărăciunea că, deşi l-au înlăturat pe d. Iuliu Maniu, totuşi n-au fost menţinuţi la putere, cum nădăjduiau ei. La ora 1, şedinţa biuroului s-a terminat urmând ca discuţiile să continue la ora 6 d.a. (n.r. – după-amiaza). Miniştrii prezenţi făceau haz de necaz, comentând situaţia. – Trebuie, spune d. Armand Călinescu, să ne fotografiăm împreună! – La plecare facem fotografii individuale; ar fi prea trist în comun, intervine d. Mirto“, notau, atenţi la detalii, reporterii „Universul“, în 11 noiembrie 1933.

Pe 14 noiembrie, la ceremonia de numire a guvernului I.G. Duca, s-au prezentat şi membrii fostului guvern, care predau ştafeta. „Membrii guvernului s-au adunat la preşedinţia Consiliului unde s-au fotografiat în grup. De nenumărate ori fotografii au trebuit să intervină, spunându-le respectuos: – Surâdeţi, vă rog! Zâmbiţi, vă rog! ...Atât de funerare erau figurile celor cari plecau. La ora 12 şi jum. d. Vaida s-a prezentat la palatul regal şi a înmânat Suveranului textul demisiei guvernului. M.S. Regele a oferit d-lui Vaida colanul ordinului «Regele Ferdinand»“, încehia „Universul“ istoria demisiei guvernului Vaida, ultimul guvern PNŢ din istoria României.

Final de carieră

După căderea guvernului, la conducerea partidului ţărănist a venit Ion Mihalache. Apropierea de regele Carol al II-lea a făcut să desprindă o facţiune din partid, cu care să fondeze, în februarie 1935, Frontul Românesc. Noua formaţiune a lui Vaida l-a sprijinit politic pe rege în toate propunerile sale de schimbare a societăţii şi politici româneşti, inclusiv în 1938, când a fost adoptată o nouă Constituţie, care a dizolvat partidele politice. În 1938, Vaida Voevod e numit consilier regal şi în anul următor e ales preşedintele Adunării Deputaţilor. În 1940, în ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, a fost numit şi la conducerea FRN, singura formaţiune politică în stat la acea vreme.


Foto: O masă între prieteni: George Coşbuc, Elena Vaida (în stânga) şi Al. Vaida Voevod şi I.L. Caragiale (în dreapta); sursa: vaidavoevod.ro

 

Un tânăr din Olpret la porţile Budapestei

Era 27 februarie 1872 când în familia lui Dionisie Vaida şi a Anei Bohăţiel s-a născut primul fiu, Alexandru. Erau tineri, căsătoriţi de suficient de mult timp cât să se cuvină să aibă copii, dar suficient de puţin cât să se simtă fericiţi ca-n luna de miere. Ana Bohăţiel, fiica lui Alexandru Bohăţiel, revoluţionar paşoptist, s-a grăbit să-i scrie ursita copilului în cele mai frumoase gânduri pe care le putea ea concepe. Foaia aceea de hârtie a fost păstrată cu sfinţenie la loc sigur. Tatăl, spre liniştea soţiei care prinsese o oarecare sensibilitate la mirosul de ţigări, a trecut de la ţigarete răsucite la ţigările de foi Londres – „mirosul cărora îl suporta dânsa fără aversiune (Eu, de la vârsta de 13 ani, am început să fumez şi am rămas fumător şi la 78 ani, după ce în trei rânduri mă abţinusem: o dată 6 luni, a doua oară o lună, a treia oară o zi)“, aşa cum menţionează Vaida Voevod în „Memorii“. Peste un an, s-a născut şi Ioan Vaida. Numai că Ana a suferit de febră puerperală şi niciunul dintre medicii reputaţi aduşi din Cluj n-a putut să o salveze. Cu toată jalea care l-a cuprins atunci pe Dionisie, a trebuit să aibă grijă singur de cei doi băieţi. Sigur, cu puţin ajutor. Dionisie Vaida nu era un oarecare ţăran din Olpret (azi, Bobâlna). Era moştenitorul unei familii vechi şi bogate – unul dintre puţinii români din Transilvania cu astfel de situaţie –, înrudit pe filieră maternă cu familia Boer. Pe lângă aceasta, Dionisie participa asiduu la mişcarea românilor transilvăneni, era un personaj cunoscut în Cluj.

Foto: Alexandru şi fratele său, Ioan, la vârsta de 4-5 ani; sursa: „Memorii“, Al. Vaida Voevod, 1993

„Din «tatik, tetik», în «der, die, das»“

Dionisie s-a îngrijit îndeaproape de educaţia băieţilor. Întâi, i-a trimis la o şcoală unitariană, la Cluj. Liceul, în schimb, Alexandru şi Ioan l-au urmat la Bistriţa. Deşi vorbeau bine şi româna, şi maghiara, Dionisie a gândit că ar fi mai cumsecade să-i trimită la un gimnaziu săsesc. „După ce trecusem prin greutăţile însuşirii limbii maghiare, acum am dat de misterele limbii lui Goethe. Din «tatik, tetik», în «der, die, das». Nu ştiam boabă de nemţească“, scria fostul om politic. Dar a învăţat şi-a ajuns al patrulea din clasă şi toată lumea a fost mulţumită.

Educaţia la şcoala germană era strictă şi, nu de puţine ori, implica pedepse corporale. „«Întinde palma» şi varga de trestie a profesorului trăgea 1-2 şi mai multe zmicele în palma delicventului. Ori, îl punea să se aşeze peste scaun pe burtă şi trăgea cu nuiaua de trestie spaniolă peste fundul copilului“, nota Vaida Voevod în „Memorii“. Era o afacere neplăcută şi un obicei pe care Dionisie nu-l tolera. S-a întâmplat, însă, ca odată lui Alexandru să-i arunce un măr un coleg. Cenzorul l-a notat pe tablă. Revoltat, Alexandru a protestat. Cenzorul a adăugat o cruciuliţă în dreptul numelui. Alexandru a continuat cu un şir de insulte în germană, puţine, că nu ştia multe. Cenzorul a tot notat cruciuliţe. Când a venit profesorul în clasă şi a citit numele de pe tablă, Alexandru Vaida, cu chipiul în mână a zbughit-o din clasă. I-a explicat tatălui toată chestiunea usturătoare şi acesta s-a dus să discute cu directorul şcolii. Rezultatul a fost încântător pentru elevul Vaida: nu i-a fost aplicată pedeapsa corporală şi a fost retras şi de la ora de canto, unde avusese loc incidentul.

Egalitate, fraternitate, animozitate

Alexandru şi Ioan, fiind de vârstă apropiată, au copilărit împreună şi au studiat în aceleaşi şcoli – după şcoala săsească din Bistriţa a urmat o perioadă la o şcoală românească din Braşov. „Între noi exista o tradiţională frăţie. Dacă unul cumpăra bomboane, cireşe etc., atunci bunul comun se împărţea frăţeşte: una tu, una eu, până ce se termina în bună înţelegere împărţeala. Frecventele, dar neînsemnatele noastre certuri şi controverse se năşteau pe teme copilăreşti, de exemplu eu scuipam, cu un suflu puternic, sâmburii de cireşe. Ioan era străin de această invenţie artistică. El arunca sâmburele cu mâna. Eu stăruiam să-mi imite metoda, dânsul refuza. Ioan strănuta înfundat ca o pisică, eu ca o trompetă de gornist. Ioan, refractar, refuza să accepte ca estetic sunetul provocat de mine“, scria Alexandru Vaida Voevod.

Foto: Alexandru Vaida Voevod alături de soţia sa, la Karlsbad; sursa: vaidavoevod.ro

Povestea cu brânza

Tot împreună cu fratele său auplecat şi la studiile superioare la Viena. Alexandru s-a înscris la Facultatea de Medicină. După studenţie, în 1901, s-a căsătorit cu Elena E. Safrano, alintată Lencica, alături de care a avut patru copii. După încheierea studiilor, cu diploma de doctor în medicină în mână, s-a mutat la Karlsbad, unde a lucrat pentru o scurtă perioadă ca medic balneolog. Karlsbadul era o destinaţie preferată de mulţi români în acea vreme. Chiar şi Vaida Voevod a revenit acolo când verile îi erau libere.

Amintirile rămase din Karlsbad au implicat, adesea, cele mai cunoscute nume ale epocii, în special din sfera literară. De pildă, printre cei cu care se organizau frecvent ieşiri la restaurant şi plimbări prin parcuri erau George Coşbuc şi I.L. Caragiale. „Lencica avea mare simpatie pentru Coşbuc, omul distins prin firească delicateţe şi sentimentalism. Caragiale era de extremă observare a ceremonialului convenţional şi a formelor rutinei sociale, dar pe mine mă încânta subtonul de sarcasm, ce caracteriza printr-însul descrierea oamenilor şi stărilor. Când eram singuri bărbaţii, cei doi mari maeştri se luau la întrecere de a-şi da frâu liber părerilor asupra producţiei artei şi literaturii moderne.“

Un alt mare scriitor al vremii cu care Vaida Voevod a avut legături în Karlsbad a fost Barbu Ştefănescu Delavrancea. Însă întâlnirea nu a fost strict amicală. „Era «clientul» meu. Îşi deranjase stomacul cu o brânză stricată şi scria în pat la una din dramele sale. «Am simţit că brânza e stricată, zise scriitorul, dar am fost silit să o înghit, căci vis-à-vis, la masa vecină şedeau două doamne care se uitau la mine». Vindecarea lui Barbu Şt. Delavrancea în câteva zile a fost perfectă“, asigura Vaida Voevod în „Memorii“.

Politica, din pasiune

Chiar de la sfârşitul secolului XIX, Vaida Voevod s-a dedicat cauzei românilor din Transilvania, alături de colegii săi de la Universitatea din Viena. Consfătuiri, propagandă, proteste, alegeri. La vârsta de 20 de ani, s-a înscris şi în Partidul Naţional Român. A candidat prima dată în 1906, la Şomcuta Mare şi la Ighiu, dar a câştigat numai la Ighiu. De atunci, a intrat în camera de la Budapesta, unde a rămas până în 1918. Iar primul său gest acolo a fost să constituie „grupul naţional nemaghiar“. Apoi, la insistenţele lui Gh. Pop de Băseşti, noul preşedinte al PNR, au scos un ziar cotidian la Budapesta. Lui Vaida Voevod, care scria adesea articolele de fond, sub diverse pseudonime, i s-a făcut onoarea de a fi da în judecată din cauza unui articol intitulat „Apponyi“.

 

„Dr. Alex. Vaida Voevod a fost, în sfârşit, arestat“

În 1940, Alexandru Vaida Voevod a fost nevoit să se refugieze la Sibiu. După plecarea lui Carol al II-lea de la putere, căzuse şi el în dizgraţie. Pe lângă regimul antonescian, venise războiul, avusese loc Dictatul de la Viena, iar în curând la orizont s-au zărit şi bocancii ruseşti. Vaida Voevod s-a retras în anii aceia în casa sa, căutându-şi tihna, scriindu-şi memoriile. „În fiecare seară, după cină, hârăia radioul căutând cu perseverenţă Radio Londra, Vocea Americii şi alte posturi şi asta până către ora unu noaptea. Pe urmă se «culca», adică se băga în pat şi citea până ce după o oră-două, adormea cu cartea pe piept şi veioza aprinsă“, povestea nepotul său, Ioan German.

Păcatele „castelanului de la Olpret“

Într-o sâmbătă, pe 24 martie 1945, a fost arestat de Securitatea din Sibiu. În aceeaşi zi, un ziar pro-comunist local, „România viitoare“, îl înfiera în cel mai pur stil bolşevic. Sub titlul sec „A fost arestat Al. Vaida Voevod“ curgea o înşiruire de acuze care, conform istoricului Liviu Maior, în volumul „Alexandru Vaida Voevod. Putere şi defăimare“, au stat la baza întocmirii chiar actului acuzării de către Securitate: „Sinistra figură a politicianului corupt şi reacţionar românesc, lamentabilă paiaţă a tuturor regimurilor zise «naţionaliste» şi profitoare de sudoarea ţăranului şi muncitorului din această ţară, dr. Alex. Vaida Voevod a fost, în sfârşit, arestat şi pus să mediteze ceva mai adânc decât o făcuse în fotoliile bine căptuşite ale diferitelor ministere şi consilii. I se va da destul răgaz să-şi rememoreze cu luleaua între dinţi, răsucindu-şi mustaţa de ciocoi îmbătrânit în rele, toate păcatele“.

Era acuzat de morţile minerilor din Lupeni şi ale muncitorilor de la Griviţa, ba chiar şi victimele bătăliilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti. I se imputa şi faptul că ar fi fost „naşul monstrului legionar“, care recursese la asasinate politice în anii interbelici. Iar în încheiere, Vaida Voevod era numit hitlerist şi acuzat că jubilase la pierderea Ardealului, pentru care luptase cu două decenii în urmă să se unească cu România: „Stigmatizat de o naţiune liberă şi conştientă, castelanul de la Olpret nu va mai găsi şi de data aceasta mângâiere în lectura inspidei Mein Kampf a dementului Hitler, aşa cum declara acum câţiva că se mângâia cu pierderea Ardealului de Nord“.

„Vinovat de dezastrul ţării“

A doua zi după arestarea sa, s-a făcut o percheziţie. Procesul verbal de predare la Siguranţa Sibiu cuprindea câteva nimicuri de uz cotidian: „caet cu unele lucrări/ memori; un atlas/ Der Kleine Welt Atlas; un cartnet cu diferite scrisori şi însemnări; una carte/ Luptele şi Jertfele pentru Ardeal; un carnet cu diferite scrisori şi însemnări; două carnete cu însemnări; un aparat de radio/ Telefunchen“. Pe 30 martie 1945, chestorul Gheorghe Crăciun, ofiţer de securitate zelos, de rit nou, sovietic, a întocmit procesul verbal prin care îl acuza pe Vaida Voevod şi cerea dispunerea unei pedepse pe măsură: „rezultă neîndoios vinovăţia numitului Dr. Al. Vaida Voevod care a comis acte grave contra maselor muncitoare, organizând asasinarea muncitorilor nevinovaţi care, la Lupeni şi Griviţa, au îndrăsnit să manifesteze pentru ideile democratice pe care le nutreau. Vinovat de dezastrul Ţării prin propaganda nefastă prin inducerea în eroare a poporului“.

În perioada arestului, pentru că Alexandru Vaida Voevod era bolnav şi bătrân, avea 73 de ani, a cerut să i se permită internarea într-o clinică din Sibiu. În plus, a depus o declaraţie foarte lungă prin care combate toate acuzaţiile care i se aduc: îşi explică toate alegerile din cariera sa politică, arată cine era competent în restabilirea ordinii la Lupeni şi Griviţa, ce poziţie a avut faţă de mişcarea legionară şi de ce, cât de apropiate erau legăturile cu regele Carol al II-lea şi cu Elena Lupescu, cum a lucrat pentru normalizarea relaţiilor cu URSS. Indică şi relaţiile sale cu ţăranii din Olpret, care nu-l considerau „castelan“, ci medicul la care apelau la orice semn de boală. Având în vedere că autorităţile comuniste nu aveau un temei juridic pentru arestarea sa şi pentru că apropiaţii interveniseră pentru mutarea lui într-o clinică, i s-a admis această cerere. În 1946, a fost eliberat şi pus sub domiciliu forţat în Sibiu. Era supravegheat zilnic, iar arhivele fostei Securităţi păstrează rapoartele privind plimbările sale de la amiază şi întâlnirile cu puţinii prieteni rămaşi.

„Povestea hârtiei“

„După instalarea dictaturii comuniste natural că nu mai putea să continue activitatea sa politică. Eliberat din arest, unde datorită intervenţiei lui Iuliu Haţieganu avusese totuşi parte de un tratament destul de civilizat, a avut în continuare domiciliu obligatoriu fiind ţinut sub supraveghere. Ca urmare, toţi cunoscuţii şi interlocutorii săi din trecut au preferat să-l evite şi Moşu, care trăise o viaţă aşa de tumultoasă, s-a trezit complet izolat“, scria nepotul său, Ioan German. „Moşu trecuse de 75 de ani şi bătrâneţea începea să-şi spună cuvântul. La mers se ajuta de un baston noduros, umbla încet şi cam trăgea picioarele. La spirit era tot aşa de vioi şi aferat ca în tinereţe, doar că mai uita că îţi povestise o anumită întâmplare şi ca urmare ţi-o povestea din nou. Dimineaţa, când termina cu dejunul, se aşeza la marele său birou şi începea să scrie. Pe caiete şcolare obişnuite, fără un plan anume, doar pe baza unor amintiri care se iveau spontan, povestea hârtiei. Pe la 12 termina cu scrisul şi pleca, dacă vremea nu era prea rea, la plimbare în parcul Sub Arini. În parc se întâlnea de obicei cu prietenul său Caius Brediceanu, unul din puţinii oameni care nu îl ocolea. După amiază se aşeza în fotoliu şi citea, de predilecţie cărţi istorice. Şi citind în fotoliu aţipea câte o jumătate de oră. Şi aşa treceau zilele“, continua nepotul său relatarea.

Într-o zi geroasă de februarie, în 1950, Vaida Voevod se trezise şi, după obicei, mâncase şi fumase. Urma să se apuce iarăşi de scris. Când s-a ridicat din fotoliu şi s-a îndreptat spre birou, s-a clătinat uşor şi s-a prăbuşit. Familia, speriată, l-a chemat pe medicul Marius Sturza, care, la rândul lui, a adus şi alţi medici specialişti să-l consulte. Diagnosticul a fost cancer în fază avansată, cu metastaze. Pe 19 martie 1950, după o lună de dureri şi morfină, unul dintre fiii săi a ieşit din camera lui Alexandru Vaida Voevod şi le-a spus copiilor săi: „Copii, Moşu a murit“.

Alexandru Vaida Voevod a fost înmormântat în subsolul capelei Romano-Catolice din Sibiu, în secret. Rămăşiţele sale pământeşti au fost reînhumate la cimitirul Bisericii dintre Brazi în 1990, la cererea urmaşilor săi. 

 
citeste totul despre: