Mai întâi, m-a intrigat numele: Leun! Dar am descoperit că era destul de frecvent, funcţionând în paralel cu mai neaoşul Leon. Apoi m-a incitat vârsta. Avea 20 de ani.

Într-un document domnesc acest om este căutat cu potera, din ordinul lui Alexandru Moruzi, principele Valahiei. Este 12 august, 1793. O dată frumoasă. Bucureştenii se pregătesc pentru bâlciul Sântă-Măriei Mari. Lună bună pentru peţit şi pentru hotărârea nunţilor din toamnă, pentru petreceri şi pentru execuţii.

La Bucureşti se instalaseră mai multe consulate, între care al Rusiei era cel mai mare. Consulul rus, un bărbat şarmant, fost comandant de oşti, se numea Hastatov şi era conte.

Iar Leun era una dintre slugile lui, după cum aflăm din document. Sluga contelui şi atât.

Ştim puţine lucruri despre el. Purta haine verzi, după moda europenească, o livrea, probabil, încheiată la toţi nasturii, şi pantaloni până la genunchi, totul din pânză subţire. Era cald, iar părul, strâns pe ceafă, începuse să-l incomodeze

În acea vară se întâmplase un eveniment în viaţa lui. Un negustor hotărâse „să-l însoare cu fiica sa”. Observaţi exprimare: nu era vorba despre o cerere în căsătorie. Nici despre vreun amor fulminant. Citind partea asta, m-am întrebat imediat ce autoritate avea negustorul ăsta, mai ales că în continuare se spune că era „prăvăliaş, de aici”, adică mic negustor cu prăvălie în Bucureşti, nicidecum vreun bogătan sau un om de vază. Totuşi avea ceva tupeu de vreme ce luase hotărâri atât de importante pentru un om care era slugă de consulat.

Apoi  m-am gândit la fiica negustorului, fără să mă îndoiesc vreo clipă că ea îşi convinsese tatăl, se miorlăise, îl şantajase, îi speculase slăbiciunile, cum fac fiicele cu taţii lor. Ca să ne facem o idee, pun mai sus o femeie din clasa de mijloc, de pe la 1800 (nevasta lui Panait, unul dintre ctitorii pictaţi în Biserica Icoanei din Bucureşti). Observaţi sper ce işlic are pe cap, făcut din piele fină, lipită pe carton şi apoi vopsită cu luciu. La margini are bandă brodată, iar deasupra urechii o broşă de argint, în filigran. În faţa celor doi soţi sunt copiii, făcuţi cu mult mai mici decât părinţii, ca să nu-şi ia cumva nasul la purtare.

Nu ştim dacă fiica negustorului era frumoasă sau nu şi nici dacă avea vreun defect. Însă ştim sigur că Leun a fugit în acea zi de vară. N-a dispărut, nu l-a ucis cineva, ci în document se spune clar: „a fugit de la conacul său, unde se afla aici, în Bucuresci”.

Există aici două întrebări: de ce nu s-a emis şi altă ipoteză a dispariţiei sale şi de ce îl interesa pe domnitorul Valahiei aşa ceva?

Nu-mi imaginez că negustorul era aşa influent, încât să-l determine pe principele Moruzi să-l caute pe un ginere prezumtiv. Singurul care putea interveni la acest nivel era contele Hastatov, stăpânul lui Leun. El singur se putea exprima cu atâta siguranţă, pentru că făcuse anchetă şi se dovedise că bietul Leun era fugar. Apoi trimisese depeşă la Divan, la cancelaria domnească, poate şi la mitropolit. El era cel indignat şi voia ca sluga sa să fie găsită cu orice preţ. Deşi în Manuscrisul fanariot l-am făcut complicele lui Leun (ca să-i mai spăl puţintel obrazul), în realitate se pare  că Hastatov îl convinsese pe negustor să-i dea fiica lui Leun. Îl voia neapărat însurat.

Motivul clasic pentru care stăpânii voiau să-şi vadă servitorii căsătoriţi, era de-a pune capăt vreunui amantlâc, vreunui adulter, care ameninţa armonia curţii, sau altor dispute  de natură erotică. Leun avea 20 de ani. Poate era crai. Cu siguranţă era dorit de mai multe femei. Devenise cumva un pericol, iar stăpânul îi aranjase o căsătorie, ca să-l vadă legat, pus cu botul pe labe, într-un mod cât se poate de onorabil.

Dar de ce acceptase negustorul să-şi dea fiica unei slugi, fie ea şi slugă de casă mare? Ca să nu se înţeleagă greşit, documentul specifică faptul că omul nu era chiar cine ştie ce afacerist, ci un prăvăliaş, un mărunt negustor de mărgele, care avea o fată - poate fără zestre, poate mai trecută, poate bolnavă. În timp ce Leun era el slugă, dar una de consulat, prin urmare nu era chiar ultimul servitor, ci mai curând valet sau secretar.

 Fuga lui a fost un act curajos. Cel mai probabil a luat drumul Braşovului, dar să nu uităm - toate ieşirile din oraş erau păzite de oamenii spătăriei. Tocmai de-aia Moruzi trimite poruncă dublă, spre agie (să-l caute prin oraş) şi spre spătărie (să nu-l lase să iasă). Prin urmare, era nasol, era prins. 

 Ce-aţi fi făcut dacă eraţi Leun, de 20 de ani, obligat să se însoare?