Cum a ajuns aventurierul Carol pe tronul României Mari

Cum a ajuns aventurierul Carol pe tronul României Mari

Carol al II-lea / FOTO Profimedia

Pe 8 iunie 1930, un renegat pe nume Carol Caraiman era proclamat drept Carol al II-lea, regele României, după o aventură întinsă pe un deceniu şi o criză dinastică ce a culminat cu detronarea fiului de către tată.

Ştiri pe aceeaşi temă

La începutul anului 1926, România intra într-o criză politică, întinsă pe patru ani, care va modifica radical scena politică din România. Într-o primă fază însă, a însemnat un rege  Ferdinand bulversat care, la îndemnurile reginei şi ale altor consilieri, a decis că ultima aventură a fiului este de neiertat. În ajunul noului an, regele convoacă la Sinaia Consiliul de Coroană şi în faţa consilierilor spune că fiul său e „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana“. Zis şi făcut. Pe 4 ianuarie 1926, se vor adopta actele care stabilesc noua succesiune la tron – cu Mihai moştenitor – şi formarea unei Regenţe compusă de principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheroghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 
 În timp ce monarhia din România se dădea de ceasul morţii, dincolo de graniţele ţării, în braţele Elenei Lupescu, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, principele moştenitor al tronului României, devenea Carol Caraiman, cetăţean oarecare, aristocrat renegat şi amant fără saţ. În acelaşi timp, în România, mai avea loc o devenire personală – din conducător cu o sulă în coastă numită Carol, Ionel Brătianu devenea liderul de necontestat al României. „Dinastia de Argeş o biruise cu totul pe cea de Sigmaringen“, scria Nicolae Iorga despre acest moment, în autobiografia sa.
 

Brătianu îl declara „persona nongrata”

Chiar dacă actele de la 4 ianuarie şi instituţia Regenţei au fost de la bun început contestate drept simple vehicule pentru creşterea puterii lui Brătianu, criza dinastică poate n-ar fi fost atât de acută dacă regele nu ar fi murit în iulie 1927. Însă moartea bolnăviciosului Ferdinand şi instalarea Regenţei au separat defintiv scena politică românească între adepţii actelor de la 4 ianuarie şi filocarliştii care urzeau revenirea lui Carol în ţară.
 
În august, simţind pericolul, Brătianu îi dă ordin lui I.G. Duca, ministru de Interne, să redacteze un document în care să specifice ce trebuie făcut dacă Carol se întoarce în ţară: să-i fie interzisă intrarea la graniţă, iar dacă totuşi reuşeşte să intre, să fie arestat. În cazul în care opunea rezistenţă, acesta cerea să se facă „uz de armă până la sfârmarea completă a rezistenţei“. Peste trei ani, când chiar va conta, documentul se va dovedi o adevărată linie Maginot a politicii româneşti – ocolit, ca şi cum n-ar fi existat.
 

Vidul de putere, speculat

În ţară, liberalii erau contestaţi din toate părţile, Regenţa era văzută ca un simplu element de decor, iar ţărăniştii lui Iuliu Maniu se aflau pe un val incontestabil de popularitate fix în buza marii crize economice care avea să măture planeta. Pe 24 noiembrie 1927, după o adevărată dominaţie politică întinsă pe decenii, Ionel Brătianu nu mai câştigă şi ultima intrigă a vieţii şi moare pe neaşteptate. Vintilă Brătianu ajunge în fruntea guvernului, dar la Bucureşti începe să se resimtă un adevărat vid de putere, o situaţie care nu va rămâne neexploatată. Iarna şi primăvara anului 1928 vor sta sub semnul unor largi manifestaţii ţărăniste în întreaga ţară. Ţărăniştii cer guvernarea, le este refuzată, iar dintr-o frustrare
politică în alta, se ajunge la scenariul unei reveniri în ţară a lui Carol, în luna mai a anului 1928.
 

O revenire amânată

Pe 5 mai, la Londra, se difuzează aşa-numitul „manifest de la Gladstone“: „Vreau să mă înapoiez, prin voiţa voastră, spre a conduce România la locul ce i se cuvine în lume şi spre a continua opera celor doi mari regi ai noştri. Doresc să mă înapoiez la copilul meu şi să fac din el un demn urmaş al dinastei“, anunţă Carol. 
 
Tânărul prinţ Carol / FOTO Profimedia
 
Manifestul trebuia să ajungă în ţară a doua zi, când la Alba-Iulia, ţărăniştii s-au strâns într-o amplă demonstraţie antiliberală. Pe buzele celor din mulţime umbla zvonul unei „senzaţionale surprize“ – că prinţul se va întoarce cu avionul chiar în mijlocul lor şi va merge să-şi obţină tronul. Manifestele n-au ajuns însă în România, fiind confiscate înainte să treacă graniţa, Maniu n-a putut fi convins să anunţe public că sprijină revenirea lui Carol, iar guvernul liberal de la Bucureşti a lucrat suficient de bine încât să se asigure că autorităţile britanice nu-i vor permite lui Carol să decoleze de la Londra. 
 
La Alba-Iulia, orele s-au scurs, iar privirile aruncate către cer de mulţime, în căutarea evenimentului istoric, au început să obosească până când a fost clar pentru toată lumea că surpriza n-avea să se mai petreacă atunci.
 

Cum şi-a anunţat revenirea în ţară

În 1930, cu adevărat, puţini ştiau de planurile lui Carol. Până şi Argetoianu, adevărat nod al reţelei elitei politice a României interbelice, plecase liniştit în călătorie prin Iugoslavia vecină, convins că la Bucureşti va fi linişte. N-a fost să fie. Pe 27 mai, la castelul Coesmes din Franţa, Carol Caraiman a luat decizia că venise momentul prielnic pentru întoarcerea în ţară şi a dat instrucţiuni unui grup restrâns de oameni cu privire la paşii care trebuiau urmaţi pentru reuşita aventurii politice la care se înhăma. Printre ei, ofiţerul Victor Precup, pe care l-a trimis la Bucureşti înaintea sa, ca să-l înştiinţeze pe Iuliu Maniu, acum şef al guvernului, de iminenta venire. Apoi, Precup a mers în localitatea Someş-sat, unde trebuia să se îngrijească de primirea sa pe aerodromul grupului de aviaţie încărtiruit în zonă. Apoi, pe 3 iunie, a plecat de la Paris la Munchen, unde îl aştepta un avion Farman. 
 

„Sosesc cu întreaga familie. Gicu” 

Dincolo de nume, printre puţinele asemănări dintre aventurierul Carol al II-lea şi sobrul său unchi,
Carol I, se numără şi faptul că amândoi s-au îndreptat către tronul României cu paşapoarte false. Dacă „der Onkel“ venise în ţară sub numele de Karl Hettingen, prinţul Carol venea să-şi detroneze fiul sub numele de Eugen Nicolas. Cu paşaportul fals în buzunar, Carol s-a urcat în dimineaţa zilei de 6 iunie în avion, nu înainte de a expedia către apropiaţii din ţară telegrama: „Sosesc cu întreaga familie. Gicu“. 
 
Călătoria va sta, însă, sub semnul ghinionului. Mai întâi, avionul face o pană de ulei şi aterizează la Vadu Crişului, apoi se defectează de tot şi Carol este nevoit să se urce în avionul ofiţerului trimis înaintea sa după ce nu apare pe aerodromul din Someş-sat la ora stabilită. Pleacă de-abia seara către Bucureşti, unde zvonurile întoarcerii se desfătau pe străzi şi cafenele, unii rostogolindu-le fericiţi, alţii culcându-se fără să le dea crezare. 
 
Planul iniţial era să aterizeze pe platoul de lângă Palatul Cotroceni, dar întârzierile au făcut manevra imposibilă, dat fiind faptul că nu exista o pistă iluminată, aşa că a ajuns la Băneasa. Comandantul aerodromului se pregătea să plece, stinsese deja luminile de pe pistă, când Carol a avut în sfârşit noroc, huruitul motoarelor făcându-l pe comandant să se întoarcă din drum şi se permită aterizarea. Cu faţa acoperită cu o eşarfă, Carol n-a fost iniţial recunoscut de comandant, dar când a aflat cine este l-a dus direct la cazărmile unităţilor de vânători loiale acestuia, iar de aici drumul către Cotroceni a fost uşor.
 

Maniu, rămas fără sprijin

Maniu a ajuns la Cotroceni la ora unu noaptea, cu un plan clar în minte: Carol să intre în Regenţă, să renunţe la relaţia cu Elena Lupescu şi să refacă mariajul cu principesa Elena, apoi să fie proclamat rege. Discuţia n-a mers însă cum plănuia Maniu. Pentru Carol a fost suficientă atitudinea şefului guvernului – atât timp cât nu-l arestase, venirea lui în ţară devenise un fapt împlinit. Noaptea s-a scurs cu peregrinări ale liderilor politici prin faţa lui Carol, treziţi din somn de înfăptuirea, în final, a „senzaţionalei surprize“.
 
În noaptea aceea şi-n zilele următoare, pământul va fugi uşor-uşor de sub picioarele lui Iuliu Maniu, iar când pe 7 iunie, o delegaţie a parlamentarilor naţional-ţărănişti îl anunţă că sprijină proclamarea imediată a lui Carol drept rege al României fără nicio condiţie, hotărăşte să demisioneze. Doar liberalii, din opoziţie, mai strigau împotriva lui Carol, Duca anunţând, conform unor relatări, că „preferă să i se taie o mână decât să servească un asemenea regim“. În locul lui Maniu, Regenţa îl va numi şef al guvernului pe Gheorghe Mironescu.
 
Regele Carol al II-lea şi Marele Voevod de Alba-Iulia, viitorul rege Mihai / FOTO Profimedia
 
A doua zi vor fi anulate actele din 4 ianuarie de către Parlament, Mihai va primi titlul de Mare Voevod de Alba-Iulia, iar Carol Caraiman va ajunge, cu un ocol de patru ani, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României, şi va rămâne amantul de acum fără griji al Elenei Lupescu. România se pregătea să intre însă în tulburii ani ’30, iar clasa politică care l-a adus – fie cu voie bună, fie tacit – pe Carol pe tron urma să fie încet măcinată de ambiţiile propriului rege.
 

Repetatele renunţări la tron ale lui Carol al II-lea

Carol al II-lea a renunţat la tronul României de patru ori. O singură renunţare a fost definitivă, în septembrie 1940, cu Basarabia deja ocupată de sovietici şi cu trupele Ungariei horthyiste intrând în Ardeal. Iar din două dintre abdicări şi-a revenit la timp. Cealaltă renunţare a aruncat, în schimb, România şi instituţia monarhiei într-o criză deplină.
 
Prima renunţare are loc în plin război mondial şi vine la pachet cu dezertarea din armată a tânărului prinţ. Carol fuge pe 27 de august 1918 din unitatea militară de la Târgu-Neamţ, îmbrăcat în uniformă de ofiţer rus, şi patru zile mai târziu se căsătoreşte cu Zizi Lambrino la Odessa. Vestea că prinţul moştenitor al coroanei României tocmai dezertase pentru a se căsători cu o femeie care nu făcea parte din nicio casă regală a căzut ca un fulger într-una dintre cele mai incerte perioade ale războiului.
 
La presiunile regelui Ferdinand,  Carol acceptă să se întoarcă în ţară, dar nu vrea să renunţe la căsătoria cu Zizi Lambrino. Ca să-l calmeze, casa regală îl trimite la mănăstirea Horaiţa cu indicaţii clare că acesta nu trebuie lăsat să părăsească incinta. Nici liniştea mănăstirii, nici duhul divin nu vor fi cele care-l vor convinge pe Carol să renunţe la căsătorie, ci presiunile venite din toate părţile şi posibilele consecinţe ale dezertării de pe front. De-abia la sfârşitul lui octombrie, Carol decide că nu se va opune anulării căsătoriei şi este amnistiat de regele Ferdinand pentru dezertare.
 

A doua abdicare „nulă şi neavenită”

Revenirea lui Carol pe calea cea dreaptă a responsabilităţii de stat n-a durat, însă, prea mult. Chiar dacă actul căsătoriei este anulat în ianuarie 1919, Carol va continua să păstreze legătura cu Zizi Lambrino. Pe 1 august, spre sfârşitul ostilităţilor dintre România şi regimul comunist instalat pentru o scurtă perioadă la Budapesta, Carol trimite de pe front două scrisori: una lui Zizi Lambrino, anunţând-o că se întoarce definitiv la ea, cealaltă, regelui Ferdinand, ca să-l înştiinţeze că tronul României Mari nu e
până la urmă la fel de important ca iubirea pe care o poartă. 
 
Iar frământările o iau de la cap. De data aceasta, lui Carol i se stabileşte domiciliul la Bistriţa de către casa regală, iar liniştea mănăstirii din timpul primei aventuri e înlocuită de un nesfârşit şir de distracţi: beţii, partide de vânătoare şi vizite bine plănuite ale primei iubiri a lui Carol, Marie Martini, menite să-l facă să uite de Zizi Lambrino. Strategia a funcţionat, iar în februarie 1920, prinţul se răzgândeşte din nou. „Nulă şi neavenită“, îi va spune Carol regelui Ferdinand că a fost scrisoarea de pe 1 august. „În conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre“, promite moştenitorul Coroanei.
 

Intră în scenă „Lupeasca”

Carol primeşte o pedeapsă grea pentru ultima aventură: o călătorie în jurul lumii finanţată cu dărnicie din cuferele statului. Călătoria se va termina în Elveţia cu o căsătorie mai adecvată pentru un prinţ moştenitor, Carol şi Elena a Greciei unindu-şi destinele în interesele superioare ale monarhiilor europene pe 10 martie 1921. Din 1921 până în 1925, lucrurile par să se aşeze în ţară: viitorul rege Mihai se naşte în octombrie 1921, constituţia României Mari e adoptată în 1923, relaţia lui Carol cu prinţesa Elena nu e una de poveste, dar funcţionează suficient pentru ca viitorul monarhiei să fie asigurat, iar deasupra vieţii cotidiene de la curte, Ionel Brătianu îşi continuă abila dominaţie a vieţii politice româneşti.  
 
Elena Lupescu şi Carol al II-lea / FOTO Profimedia
 
Apoi, loveşte însă dezastrul, când pasiunea nestăvilită a lui Carol se fixează asupra Elenei Lupescu de care, în doar câteva luni, devine de nedespărţit. Casa regală va recurge la vechea strategie – dă-i prinţului ceva de făcut şi va uita de ultimul amor. Oportunitatea se arată în noiembrie, când regina Alexandra a Marii Britanii moare, iar Ionel Brătianu îi sopteşte la ureche regelui că ar fi o idee bună să-l trimită pe Carol într-o călătorie ca să participe la funeralii care să-l mai rupă din braţele amantei. Regele ezită, presimţind că lucrurile pot lua o turnură nefastă, dar, în cele din urmă, acceptă. Carol pleacă la Londra. „O mică vacanţă până la Crăciun e tot ce îi trebuie“, scrie Regina Maria în jurnal. Se va mai întoarce însă doar peste aproape cinci ani. 
 

„Să fiu mort pentru toată lumea”

Carol participă la funeralii, dar pleacă grăbit şi fără să-şi anunţe gazdele, după o săptămână de şedere. Prima oprire era Parisul, unde era aşteptat de Elena Lupescu, apoi Milano şi Veneţia unde avea să-şi trăiască iubirea cu „Duduia“ şi să arunce România într-un haos politic. Din Italia, pe 12 decembrie, pleacă spre România scrisoarea care conţinea a treia renunţare la tron a lui Carol. „Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor al României. (...) Spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă“, îi scrie regelui Ferdinand. Reginei Maria îi scrie să-l declare mort în accident de maşină: „De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-mă să fiu mort pentru toată lumea. Sunt tânăr. Nu mi-a fost niciodată teamă să muncesc, aşa că voi reuşi să-mi fac o viaţă proprie“.
 

Carol abandonează Coroana

Ultima abdicare a lui Carol al II-lea a fost în 1940, anul în care România Mare a încetat să mai existe. La două zile după ce a fost numit în funcţia de prim-ministru, generalul Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice – o acţiune susţinută de întreaga opinie publică, ce îl acuza pe Carol de cedarea fără luptă a Ardealului de Nord, ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940. Aşadar, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, regele Carol al II-lea semnează abdicarea – învăţase, din trecut, să-şi asigure o posibilă revenire legitimă, aşa că în manifestul adresat poporului spune că trece asupra fiului său Mihai „grelele sarcini ale domniei“, din cauza zilelor de „vitregie nespusă care îndurerează ţara“.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările