În veacul al 18-lea, mulţi tineri, emancipaţi şi preocupaţi de mistere, mergeau la Pavia unde urmau studii de farmacie. Iar printre aceştia se afla Iane, proaspăt mutat în strada Batişte. Spre deosebire de fostul stăpân al casei, pe acesta nu-l interesa dudul. Chiar din primele zile a bătut o plăcuţă pe uşă, pe care scria (cu alfabet grecesc şi latin): Iane Farmacistu. Nu-i plăcea cuvântul „spiţer”, mai ales că se umpluse Bucureştiul de tipi care vindeau alifii contra cheliei, pilule pentru potenţă şi elixire de dragoste, adeseori bătând din poartă în poartă, ori vânzând din căruţe, de sub coviltire vopsite ori împodobite cu panglici.

Iane voia ca lumea să-i spună „farmacistul” şi să-l recunoască drept singurul farmacist din oraş.

Casa lui era aşezată pe Batişte, dar curtea se întindea mult, până pe la Teatrul Naţional de azi, incluzând în incinta ei şi o baltă.

Principala preocupare a acestui bărbat singuratic, ca să nu zic mizantrop, era să găsească remediul tristeţii, din care cauză petrecea multă vreme în laborator.

 Despre preocupările lui au rămas însemnări, pentru c-a fost acuzat le fapte „murdare”. Deşi să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce drăcovenii! Omul făcea săpun şi parfumuri, lucruri fine, în care amesteca esenţe, sucuri de plante, ciuperci şi uleiuri scoase cu meşteşug de unde te-ai fi aşteptat mai puţin.

Pentru cine nu ştie, zona era plină de săpunari, căci pe vremea aia doar risipitorii cumpărau de prin prăvălii cele două importuri: săpunul de Stambul, mai prost ca al nostru, şi săpunul de Creta, care fiind scump, puţini şi-l puteau permite, niciunul dintre ei scriitor, din care pricină nu ştim nimic despre el, doar că mirosea a lămâie.

Fabricarea săpunului nu presupunea cine ştie ce ştiinţă de carte, încât în jurul bălţilor fierbea non stop câte-o căldăruşă, în care fiecare amesteca la final plante, în special pelin, albăstrele, merişor ori rădăcină de iarbă mare.

Dar săpunul lui Iane, spre deosebire de al mahalagiilor, era diferit: te spălai o singură dată cu el şi imediat căpătai încredere în tine. Avea săpun pentru somn, pentru întinerit, pentru ciuperca unghiilor ori pentru negi. Şi în plus, vindea parfumuri, care îţi aduceau pofta de viaţă, iubirea sperată şi un anumit tip de elocvenţă, greu de atins în mod natural.

Parfumurile lui, mai mult uleiuri sau alifii, aveau arome care-ţi intrau în piele şi pe urmă în creier. Şi erau rezistente: miresmele nu se risipeau cu una cu două, ci treceau zile. Din aceste motive aveau mare căutarea, iar între acestea era unul care iniţial a fost numit „elixirul imperial”, iar mai apoi a ajuns „licoarea morţii”. Îl miroseai şi te făcea fericit şi senin, iar după un timp nu mai puteai să trăieşti fără el. Era scump: un mic şip costa cât o curcă. Dar în ciuda preţului piperat, avea căutare, încât Iane angajase un servitor care ţinea liste de evidenţă a cererilor.

Până când situaţia a luat-o la vale. Mai întâi a murit o  femeie, nu se ştia exact ce păţise, dar în casa ei totul mirosea ca în casa lui Iane. Era iubitoare de parfumuri şi cârcotaşii credeau că de la ele i s-a tras moartea. Apoi, Maria Văcărescu, măritată cu un Filipescu a fost alungată la moşia ei de la Ciorogârla, unde a stat mai bine de un deceniu, bărbatul ei iertând-o doar înainte să moară, ca să nu plece cu păcate pe lumea cealaltă. Ce făcuse? Cheltuise o avere pe parfumurile lui Iane, lucru pe care Filipescu l-a considerat mai grav decât orice trădare.

Au fost tot pe-atunci şi alte mici accidente: o femeie dusă cu forţa la mânăstire, un copil încremenit în faţa casei lui Iane.

În special femeile cheltuiau pe parfumuri, dar nu doar ele.

Un funcţionar de divan, căruia îi plăcea să scrie cu înflorituri şi cu multe cuvinte, l-a reclamat pe farmacist direct la principe, în vremea aceea Ipsilanti, iar în plângerea lui povesteşte cam tot ceea ce v-am spus până aici. Îl acuza că parfumurile lui  Iane, deşi recunoştea, plăcute, i-au adus în casă stafii cenuşii şi spiriduşi de mărgean, de care nu putea să mai scape.

La început veneau doar noaptea, pe lângă pat. Apoi au luat în stăpânire salonul, bucătăria. Şi-au făcut vizuini în cuferele de haine, pe divane şi în scoarţele de pe ziduri. Chiar şi fesul său, altădată de un roşu aprins, e acum prăfuit cu cenuşă. Populaţia s-a mărit alarmant, încât unele stafii, zicea el, l-au însoţit la cancelarie, pe care aproape au ocupat-o. Nu mai e dosar în care să nu fi umblat, nu există hârtie care să nu aibă urmele lor, de la cerneala întinsă, la musculiţele care s-au aşezat pe fiece filă. Uneori cade câte o asfel de fiinţă direct pe foaia pe care scrie! Unele i-au băut cerneala, iar multe dintre ele deja au luat-o spre sala Divanului ori chiar spre apartamentele lui Ipsilanti.

Citind această reclamaţie cu amănunte, domnitorul a luat măsuri de urgenţă: Iane a fost chemat să dea explicaţii şi pentru că, v-am spus, era cam însingurat, n-a avut pe nimeni să-i ia apărarea. Casa i-a fost confiscată, iar el a fost surghiunit în ostroave, adică în Deltă, de unde nu s-a mai întors niciodată.

Peste curtea lui s-a întins zârna şi n-a mai locuit nimeni acolo - nici măcar în zilele noastre.  Dar dacă treceţi pe la TNB, chiar la ieşirea din teatru, se aud uneori şoapte, poate rămase de la spectacole, poate de la acel Farmacist, primul din Bucureşti, pe nume Iane.