Apostolii lui Stalin. Ce-a vrut să spună autorul Mihail Sadoveanu despre comunism? Biografia incomodă a „Ceahlăului oportunismului“

Apostolii
lui Stalin. Ce-a vrut să spună autorul Mihail Sadoveanu despre comunism? Biografia incomodă a „Ceahlăului oportunismului“

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mihail Sadoveanu, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş, la o discuţie amicală FOTO Fototeca online a comunismului românesc

Mihail Sadoveanu a nemurit zeci de cărţi pe care şi-a scris numele. Volumele din prima jumătate de secol XX sunt dovada de necontestat geniului său publicistic. Pentru opera sa însă, literatura angajată politic a fost ca o cămaşă de forţă pentru o cămaşă. Aceasta este biografia incomodă a autorului, versantul josnic al masivului Ceahlău.

Ştiri pe aceeaşi temă

1 martie 1945, după-amiaza, Bucureşti, Sala Dalles. Linişte. Vorbeşte marele Mihail Sadoveanu, ziarist, eseist, traducător, poet, povestitor, nuvelist, romancier, academician, mason, acum comunist: „Cărturari de pretutindeni din această ţară, uniţi-vă! În voi mi-e nădejdea, între voi sunt sigur că se găsesc inimi devotate şi lipsite de viclenie. [...] Popoarele Uniunii (n.r. – Sovietice) nu numai că nu s-au răsculat, dar au dovedit un devotament nemărginit regimului nou şi au desvoltat o forţă eroică întru apărarea câştigurilor sociale, care ridicau pe ruinele trecutului o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă“.

Această groaznică apoteoză, acest abominabil act de capitulare a bunului-simţ este certificatul de renaştere al lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul nu are nimic pe conştiinţă pentru că nu mai are conştiinţă. Şi, fie că e vorba de un instinct de conservare, inacceptabil, dar firesc, fie că e un simplu, perfid, troc pentru bunăstare şi confort, un lucru e sigur: Mihail Sadoveanu şi-a vândut numele, reputaţia şi, mai ales, principiile. Fapt divers: ziarul liberal „Viitorul“ îşi încetează apariţia în aceeaşi zi în care Sadoveanu le vorbeşte cărturarilor de pretutindeni. Fusese interzis.

Biblia, Stalin şi revelaţia Adevărului

 

De unde vine, de fapt, lumina?

Indiferent de alegerile ideologice de oportunitate ale lui Mihail Sadoveanu, lumina vine, într-adevăr, de la Răsărit. Aşa e lumea. Totuşi, titlul conferinţei sale de la Sala Dalles fixează, în conştiinţa românilor, unul dintre simbolurile recurente ale comunismului. Consecvenţa obsesivă cu care e folosit cuvântul lumină nu e deloc întâmplătoare. Câteva exemple, prezentate de istoricul Adrian Cioroianu, în studiul „Lumina vine de la Răsărit. «Noua imagine» a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947“: simbolul Blocului Partidelor Democratice (BPD), formaţiune sub umbrela căreia comuniştii au candidat la alegerile din noiembrie 1946 era soarele; cooperativele de producţie meşteşugărească, gospodăriile agricole colective, staţiile de mecanizare a agriculturii, cămine culturale şi cinematografe vor purta, de-a lungul timpului, nume precum „Soarele“, „Flacăra“ sau „Zori noi“. Ziarul „Scânteia“ şi revista „Flacăra“ trimit la aceeaşi simbolistică simplă. Totuşi, acest credo al comuniştilor români nu e câtuşi de puţin inovator. De pildă, la finalul secolului al XVII-lea, după ce primise o tiparniţă de la Patriarhul Ioachim al Moscovei, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei scrisese, în molitvelnicul (n.r. – carte de ritual ortodox) său din 1681 aceste versuri: „Că de la Moscova luceşte lucoare/Întinzând lumi de raze şi bun nume sub soare“.  Alţi comentatori deprinşi cu teorii ale conspiraţiei spun că „Lumina vine de la Răsărit“ ar fi fost, de fapt, o parolă masonică, din care iniţiaţii urmau să înţeleagă un mesaj care să-i pună în gardă. Dar aceasta poate fi o simplă teorie fără reprezentare practică.

Conferinţa lui Sadoveanu, inclusă într-o serie de discursuri pentru cunoaşterea URSS, poartă numele „Lumina vine de la răsărit“ şi va rămâne cunoscută, în istoriografia dosnică a literaturii româneşti, drept cea mai ruşinoasă, mai dezonorantă şi mai regretabilă probă a oportunismului. În dulcele stil clasic. În discursul său, cărturarul alătură pasaje din Biblie cu citate din Stalin, spune că, atunci când a citit Constituţia URSS din 1936, a avut, ca apostolul Pavel odinioară, revelaţia adevărului! Cum poate un simplu act juridic să mute din loc Ceahlăul? Mihail Sadoveanu: „Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruie balaurul îndoielilor mele“. Blasfemii ce cutremură orice om cu frica lui Dumnezeu, nu insistăm.

„Sadoveanu îşi ştergea o lacrimă de bucurie“
Totuşi, stilul perfid elegiac al scriitorului nu este doar rezultatul unei aşa-zise revelaţii mistice. Sadoveanu ştie despre ce vorbeşte: nu de mult timp, se întorsese de la Moscova, unde erau celebraţi 220 de ani de la întemeierea Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice. Fusese însoţit de crema fină a intelectualilor români: C.I. Parhon, Dimitrie Gusti, Simon Stoilov, Traian Săvulescu şi Iorgu Iordan. Ultimul îşi notase în jurnalul de călătorie: „Am văzut, o clipă, cum îşi ştergea o lacrimă, de bucurie, Mihail Sadoveanu“.

De fapt, la 1 martie 1945, lui Sadoveanu nu-i mai trebuie nimic. Şi-a construit o fundaţie literară aproape imposibil de zdruncinat, şi-a aşezat numele în rafturile bibliotecilor, are trecut, iar posteritatea pare să-i fi făcut deja toate promisiunile. Pe Sadoveanu îl preocupă însă prezentul.

Metoda unică de creaţie artistică
Din august 1945, e numit în fruntea Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, instituţie ce înlocuieşte vechiul Sindicat al Ziariştilor Profesio­nişti. Comunizarea presei şi, în general, a scrisului, ia astfel forme organizatorice. Iar procesul e extrem de eficient: în octombrie 1947, la cel de-al II-lea congres al Uniunii, e anunţată adoptarea realismului socialist ca „metodă“ unică în creaţia artistică şi în jurnalism, arată Eugen Negrici în „Literatura română sub comunism 1948-1964“. Acestea sunt însă gratificaţii neglijabile pentru un magistru precum Sadoveanu. Alegerile de a doua instanţă ale cărturarului vor fi recompensate magistral de noul regim. Câteva exemple: Sadoveanu va fi preşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1961), membru în Comisia pentru elaborarea Constituţiei din 1952 şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1956-1961). Va conduce publicaţii – de pildă, „Veac Nou“, lansat în decembrie 1944, principala tribună de propagare a noii ordini – şi va prezida conferinţe şi întâlniri unde va descrie precis intervalul în care se poate manifesta un scriitor.


Mihail Sadoveanu le spune copiilor coreeni lucruri pe care e probabil ca ei să nu le înţeleagă. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Două studii de caz: în ancheta revistei „Tribuna poporului“ din ianuarie 1945, la întrebarea „Unde merge literatura“, scriitorul spunea: „Transformările din URSS se datoresc intelectualilor care, vreme de un veac au luptat [...] Îndrăznesc a spune că la noi, dimpotrivă, intelectualitatea a fost şi se dovedeşte reacţionară şi scriitorii urmează, în mare parte, a trăi în asemenea atmosferă“, arată Ana Selejan în volumul „Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană“. Direcţia era clară.

Iar din toamna anului 1950, odată cu înfiinţarea Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu“ din cadrul Uniunii Scriitorilor, Sadoveanu va conferenţia adeseori în faţa debutanţilor. „Nu poate fi făcut nimeni scriitor dacă nu a fost făcut mai dinainte de Dumnezeu sau de Mama-Natură“, spunea în 1952, arată Cristian Vasile în volumul „Literatura şi artele în România comunistă: 1948-1953“.

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

„Nimeni nu v-a luat în serios niciodată“
Prin activitatea sa în serviciul Partidului, Mihail Sadoveanu a conferit o legitimitate aparte regimului comunist. N-a fost singurul, dar a fost printre cei mai importanţi intelectuali care au propovăduit, prin cuvânt, teroarea roşie. Adeziunea sa aparent strict ideologică era privită cu surprindere şi dezgust de către adversarii de idei – se ajunsese chiar la rugăminţi pasionale pentru a-l convinge pe scriitor să se dezică de anturajul roşu! Ziarul „Dreptatea“ din 22 mai 1946 publica, sub semnătura lui Traian Gheorghiu, o scrisoare deschisă cu acest mesaj: „În politică sunteţi un copil bătrân. [...] Nu vă voi acuza la rându-mi că vă vindeţi pentru blidurile date şi fiind, într-adevăr, mare, nimeni nu se va atinge de dumneavoastră, oricare ar fi situaţia politică [...] Sunt însă uimit şi îndurerat când văd cum îşi bat joc de d-voastră. [...] Cum? Nu simţiţi că în politică toţi s-au folosit de numele d-voastră, dar nimeni nu v-a luat în serios niciodată?“

FOTO 1: Gheorghiu-Dej şi Sadoveanu
FOTO 2: Iosif Chişinevschi, Gheorghiu-Dej, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica.

Criticile, însă, erau puţin importante. Oricum, aveau să nu mai fie. „La Moscova, în vara anului 1945, într-o duminică, am văzut mulţimea manifestându-şi bucuria cu prilejul sărbătoririi armatei biruitoare. Era ceva cu totul special, solemn şi tumultuos în acelaşi timp în piaţa cea mare din latura Kremlinului. În mauzoleul său simplu de marmoră, Lenin era prezent în mijlocul poporului său, cum va fi pururi. Pe platforma de deasupra, Stalin cu statul său major. [...] Kremlinul, cetatea medievală a puterii absolute, e astăzi al poporului. [...] Te salut, Moscovă a neamurilor pe care le-ai salvat! Prin tine, Europenii se îndrumează spre civilizaţia păcii“, striga Sadoveanu la 14 martie 1947.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

„Comunismul românesc are fălci din preistorie“
Cum se explică, totuşi, solidarizarea aproape inconştientă a unui magistru al cuvintelor cu un grup de terorişti de subterană? Ce înseamnă funcţiile şi, în general, ierarhia în stat pentru cineva care are meseria şi chemarea de a ajunge la sufletul cititorului? Ziarul „Dreptatea“ din 2 aprilie 1946 oferă, în cheie ironică, cea mai prozaică explicaţie: „Vreau să vedem un comunist român adevărat, care să poată ţine fruntea sus: «Trăiesc în dispreţul bunurilor materiale, după idealul comunist, un loc, un salar, un om, fiecare la ce a învăţat». Caut unul cu o austeră simplitate, căruia să-i zic: «Vreau să-ţi fiu asemenea». [...] Ajung la conu’ Mihail Sadoveanu. [...] Când a adulmecat Ciorogârla infamului de burghez Pamfil Şeicaru, credeţi că a fost apucat de un acces subit de tolstoism? [...] Să muncească de-a valma cu ţăranii? Poftiţi la Ciorogârla. Un om masiv coboară din conac să supravegheze munca altora, ca un boier rus de altădată, peste mujicii lui. Este domnul Mihail Sadoveanu, comunistul! [...] Comunismul românesc are fălci din preistorie şi buzunare fără fund din legendă“.

Cum şi-a omorât ţăranii
Şi nu e doar asta. Politica lui Sadoveanu în serviciul comunist n-a fost doar propagandă şi lux. În calitatea de vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, scriitorul semnează condamnarea la moarte a unui ţăran ce refuzase să se înscrie în colectiv. Mai mult, îi refuză bietului şi cererea pentru comutarea pedepsei, arată Ioan Stanomir în lucrarea „Facerea lumii“ din volumul „Explorări în comunismul românesc“. „Semnăturile demnitarului pe sentinţele de condamnare la moarte sunt preţul pe care intelectualul pus în slujba poporului muncitor este pregătit să le accepte“, explică Stanomir.

Tot Sadoveanu conduce şedinţa din 29 iulie 1947 prin care Partidul Naţional Ţărănesc e scos în afara legii şi tot Sadoveanu îşi pune semnătura, în octombrie 1953, pe rezoluţia de respingere a cererii de comutare a pedepsei în cazul a 13 condamnaţi la moarte.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

Trafic de influenţă cu Maria Tănase
Deşi astăzi ar putea cădea sub incidenţa unor acuzaţii de trafic de influenţă sau abuz în serviciu, unele dintre episoadele care-i umanizează alegerile politice lui Mihail Sadoveanu sunt prezentate cu multă îngăduinţă de către fiica sa, Profira Sadoveanu, în volumul „Destăinuiri“. Cel mai revelator exemplu este întâlnirea pe care a avut-o, în localitatea Vânători-Neamţ, cu îndrăgita Maria Tănase (FOTO). „Bine v-am găsit!, a zis oarecum galeş glasul Mariei Tănase. Să ştii că eu pe mata te-aş săruta, coane-Mihai, dar mi-e frică să nu te superi. Însă pe Profiriţa o îmbrăţişez dacă mă lasă!“, ar fi spus îndrăgita, ajunsă din senin în zonă.

Gâsca cea mai grasă pentru Maria Tănase
Cărturarul ar fi încercat să facă oficiile de gazdă, însă solista urmărea altceva: „«Vă foarte mulţămim de poftire, dar Părintele Stareţ, la care am găzduit, ne-aşteaptă cu masa. A tăiat pentru noi gâsca cea mai grasă, ca să ne ofere un straşnic borş moldovenesc... a zis că ne face sărmăluţe-n foi de viţă, ştrudel de mere şi de nuci [...] La drept vorbind, de asta am urcat la Neamţ. Ca să-ţi cânt», a zis ea, cu îndrăzneală“, povesteşte Profiriţa. Seara, privighetoarea ajunge la scriitor îmbrăcată în alb, ca să-i pună ochii în evidenţă, îi cântă bătrânului până nu mai poate, iar la final îi cere voalat s-o sprijine să ia Premiul de Stat.

De ce atâta efort? Cuantumul Premiului de Stat (instituit prin Decretul nr. 31 din 29 ianuarie 1949 pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice) era destul de consistent. Sadoveanu l-a câştigat în 1949 (n.r. – pentru romanul „Mitrea Cocor“) şi în 1952 (n.r. – pentru romanul „Nicoară Potcoavă“), iar această distincţie a atras şi altele: Premiul Internaţional pentru Pace (1951, când era şi Reprezentantul României la Consiliul Mondial al Păcii) şi Premiul Lenin (1961). La începutului anilor ’50, acordarea unui astfel de premiu stătea în mâinile lui Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Leonte Răutu şi Petre Constantinescu-Iaşi, care decideau cine a „realizat lucrări deosebit de valoroase pentru construirea socialismului“, arată Cristian Vasile în volumul „Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej“.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul

E fericit că a cântat păunii

„Puţinul publicat de Sadoveanu după Al Doilea Război, cu excepţia parţială a romanului «Nicoară Potcoavă», este lamentabil literar şi moral“, spune Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române“.

C.I. Parhon, MIhail Sadoveanu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1951

Romanul proletcultist „Mitrea Cocor“ este dovada ultimă a compromisului stilistic şi ideologic. Cartea a apărut în 1950 şi e un adevărat bildungsroman al realismului socialist. „A fost prima lucrare în care Sadoveanu adera plenar la proza propagandistică de tip jdanovist“, arată Cristian Vasile în „Literatura şi artele“. Volumului i-a fost alăturat şi primul film de propagandă comunistă, după un scenariu de Profira şi Valeria Sadoveanu. Finalizat în 1952, filmul a avut succes în lagărul socialist: a fost câştigătorul Premiului pentru progresul social de la Festivalul Internaţional al Filmului de la Karlovy Vary, din fosta Cehoslovacie. Nu e o glumă!

Oricum, Sadoveanu îşi delimitase cu mult înainte locul în literatura oficială: făcuse deja curte URSS – la început voalat, în volumul de proze „Fantezii răsăritene“ (1946), apoi fără ocolişuri, în „Impresii de călătorie în URSS, Caleidoscop“ (1946). Eugen Negrici îi ironizează pretenţiile de dogmatic, analizându-i cel de-al treilea volum, „Păuna mică“, pe care-l lansează în 1948, „deşi nu avusese răgazul nici să asimileze cât de cât doctrina marxist-le­ninistă şi nici să-şi adapteze habitudinile stilistice regulilor de fier ale realismului socialist“.

Nicolae Moraru, adjunctul zbirului ideologic Leonte Răutu, îi făcea însă un lau­datio docil, în primul număr din revista „Flacăra“, din 4 ianuarie 1948: „Socotim deviza «Timpul nu aşteaptă» a maestrului M. Sadoveanu, în acest început de an nou, ca un îndreptar pentru toţi scriitorii. [...] Şi marele nostru prozator arată tuturor, practic, drumul, în noul său roman, «Păuna mic㻓. Peste câteva decenii, poetul basarabean Grigore Vieru va scrie versul „Sunt fericit că n-am cântat păunii“ şi, pe undeva, despre asta e vorba.

Dar autorul confirmă mereu, rămâne prolific indiferent de regimul politic: în 1952 apare „Nicoară Potcoavă“, roman istoric ce prezintă, din perspectivă pro-URSS, conflictul social dintre ţărani şi boierimea din vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit, iar în 1953 – „Aventuri în Lunca Dunării“, un regretabil elogiu adus procesului de colectivizare.

Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“.

„Sunt bucuros că armata roşie ne-a scăpat“
Cât a crezut Sadoveanu în cuvântul său e greu de spus. Totuşi, câteva pagini din jurnalul său pot oferi un indiciu, chiar şi aşa, sub rezerva posibilităţii ca acesta să le fi scris întocmai pentru a-i fi descoperite. Miercuri, 27 iunie 1945: „«Se preface lumea», a zis un scriitor sovietic. Într-adevăr, această prefacere – supt ochii noştri e în mers şi e, pentru mine, spectacolul cel mai minunat. [...] Mă închin gânditorilor cutezători care au putut alege calea adevărului în întunericul şi confuzimea lumii de ieri. [...] Sunt bucuros că armata roşie ne-a scăpat poate pentru totdeauna de bestia războinică“, arată o notă publicată de Constantin Mitru în „Mihail Sadoveanu – Pagini de jurnal şi documente inedite“, volum ce reuneşte note disparate diverse, de la vorbe de duh, la bancuri misogine şi înşiruiri de cuvinte cu accent pe ultima silabă.

Altă notă: 3 mai 1951 – „Autorul lui «Mitrea Cocor» vreme de jumătate de veac s-a întristat alăturea de eroii săi de predilecţie, umiliţii şi obijduiţii vieţii, până ce în sfârşit, iată, a putut ajunge să se bucure cu «Mitrea Cocor» şi fraţii lui plugari de viaţa nouă ce li s-a deschis“. În plus, în documentul de adeziune la Partidul Comunist, aflat la Arhivele Naţionale, Sadoveanu explică de ce s-a alăturat tovarăşilor: „Din pricină că găsesc în programul comunist soluţia problemei agrare pentru care am luptat totdeauna“.

„În concordanţă cu convingerile lui“
Aceste idei par să fie întărite şi de amicul scriitorului, Demostene Botez, care povesteşte, în colecţia de texte reunite de Ion Popescu-Sireteanu în „Amintiri despre Mihail Sadoveanu“: „După 23 august 1944 maistrul locuia provizoriu, adăpostit la o rudă a sa, în Bucureşti, Intrarea Roma. [...] În pregătirea evenimentelor de la 23 august 1944 şi îndată după aceea, el intrase activ în politică, alăturându-se şi susţinând activitatea Partidului Comunist. Ceea ce întreprindea era în concordanţă cu convingerile lui de totdeauna şi vedea în transformările sociale ce se adânceau zi cu zi împlinirea unor vechi dorinţe de libertate şi dreptate“.

Citiţi şi cel de-al unsprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul-intelectual care ar fi putut fi: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica“.

„Ca vânător, era fatalist“
Acelaşi Demostene Botez povesteşte că, deşi era om de acţiune şi-i plăcea voia bună, Sadoveanu s-a retras, puţin câte puţin, din tovărăşiile haiduceşti de altădată. Dovadă stă atitudinea sa faţă de una din principalele plăceri: vânătoarea. „Sadoveanu ca vânător era un fatalist. Se supunea capriciilor soartei fără să se zbată, fără să se enerveze. Când, la o vânătoare de iepuri, în ţarina satului Focuri, luându-şi în locul puştii lui de totdeauna, cu cocoaşe, una nouă, fără cocoaşe, cu care nu era obişnuit, ba chiar i se părea bearcă şi ciudată, nu a împuşcat de dimineaţă până la amiază nimic. Avea un foarte simpatic câine de vânătoare, un «pointer» alb, cu pete cafenii (n.r. – pe câine îl chema Cezar) [...] Obligaţiile funcţiilor sale, îndatoririle protocolare l-au copleşit pe Sadoveanu. Puterile lui, herculeene altădată, scăzuseră. La ultima lui vânătoare în pădurea de la Periş, trebuia să-l ducă automobilul până la locul lui în linia de bătaie, povesteşte Demostene Botez.

Problemele de sănătate îşi spun ultimul cuvânt în 1961: scriitorul suferă un infarct care aproape îl lasă fără vedere şi fără glas. Se stinge la 19 octombrie 1961, la 9.00, dimineaţa. Avea 80 de ani.

Citiţi şi al cincisprezecelea episod din serialul „Apostolii lui Stalin“: Politrucul regimentului: Biografia completă a lui Valter Roman şi interviu cu fiul său, Petre Roman.

„Coane Mihai, pun mâna pe pistol!“

Câteva precizări rămân esenţiale în această incomodă şi ingrată biografie scurtă a scriitorului Mihail Sadoveanu. Indiferent de afilierile politice, adesea profund contestabile, opera lui Sadoveanu trebuie ferm separată de viaţa lui Sadoveanu. În literatură, cărturarul a însămânţat pagini nemuritoare, în urma unei cariere prolifice pe parcursul a mai bine de jumătate de secol. Ca un stejar la umbra căruia pot creşte, şi chiar cresc, alţi stejari, mai tineri şi la fel de ambiţioşi. „Sadoveanu a devenit scriitorul nostru cel mai intelectual de la Eminescu încoace“, spunea Alexandru Paleologu în volumul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“. În politică, însă, carevasăzică la cel de-al doilea loc de muncă, Sadoveanu a rămas cunoscut mai degrabă drept oportunistul prin excelenţă, servilistul dezonorat, un inveterat al linguşelii oportune.

„Câţi l-au văzut pe Sadoveanu cu mustaţă?“
Sadoveanu şi-a însuşit rolul de propagandist încă din ianuarie 1917, când a fost mobilizat cu gradul de locotenent şi s-a angajat la editarea ziarului „România“, sub auspiciile Marelui Cartier General, arată Gheorghe Nicolescu în studiul „România, un ziar în slujba armatei române“. Publicaţia vorbea despre biruinţa românilor, dspre combaterea propagandei germane, solidaritatea naţională şi altele.

Profira Sadoveanu îşi aminteşte, în „Destăinuiri“, şi despre alte angajamente militare: „Oare câţi l-au văzut pe Sadoveanu cu mustaţă şi-n haine ostăşeşti? Eu l-am privit ca pe-o minune, în 914, când s-a întors acasă, după Campania din Bulgaria, în care nu a fost cruţat de-acea holeră, care a secerat destule vieţi. Dar tot în haine de ofiţer – închipuiţi-vă a crede – l-am mai văzut şi-apoi, în 916, îndată ce clopotele care vesteau războiul au tulburat senina tihnă a livezii noastre din capul străzii Rărăşenilor, la Fălticeni – umplându-ne de groază“.

Citiţi şi al şaptesprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - Biografia lui Chivu Stoica, incompetentul candid din umbra marelui Dej. „E un bou de un anumit soi.“

Amneziile politice
După război, Sadoveanu îşi face debutul mai consistent în politica mare: se înscrie în Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu, formaţiune care-l propulsează, în 1926, în funcţia de senator. Trece apoi la Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, partid care-i permite să urce în fotoliul de preşedinte al Senatului (1931-1932). Din februarie 1938, după instaurarea dictaturii carliste, Sadoveanu devine, subit, aprig susţinător al monarhiei. De pildă, în 1940, Revista Fundaţiilor Regale publica un extins omagiu dedicat regelui Carol al II-lea, pentru a marca Restauraţia din 8 iunie 1930. Sadoveanu se afla în grupul select însărcinat cu laudele regale: George Călinescu, Perpessicius, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu etc. Totuşi, peste câţiva ani, în documentul prin care-şi exprimă adeziunea la Partidul Comunist scrie, negru pe alb, că n-a făcut parte din niciun partid politic.

De la sfârşitul anului 1936, Sadoveanu a acceptat să fie şi directorul cotidianelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ – presa de pe (strada) Sărindari, cum se spunea în epocă. Numirea îl plasează însă în mijlocul unui război de anduranţă: ziarele concurente, în frunte cu „Universul“ lui Stelian Popescu, „Curentul“ lui Pamfil Şeicaru şi „Ţara Noastră“ a lui A.C. Cuza conduceau adevărate campanii împotriva scriitorului. Autoritatea lui Sadoveanu în epocă îl făcea aproape imposibil de şubrezit. „Era, desigur, o sinecură, plătită cu 100.000 de lei lunar, în condiţiile în care un director de ziar mare câştiga atunci cam 50.000 de lei lunar. Dar patronii de pe Sărindar aveau nevoie de un nume care să mai şteargă impresia rămasă între cititori după poziţionarea ziarului în procesul lotului Ana Pauker, soţia lui Marcel Pauker, unul dintre acţionarii trustului“, arată Stelian Tănase în revista „Sfera politicii“.

Citiţi şi cel de-al douăzecilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“. Lăcătuşul Alexandru Drăghici, „meşterul“ terorii staliniste: „Securitatea respectă legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“

Sado-Maso
Cu unul dintre adversarii de publicistică angajată, Sadoveanu are o întâlnire neprevăzută. O povesteşte într-una dintre notiţele adunate în volum de Constantin Mitru: „În trenul cu care mă duc la Iaşi – rapidul de 2.25 după masă, mă întâlnesc cu d. Gh. A.C. Cuza [...] În tren, am avut unele explicaţii, în care i-am arătat de ce acum câţiva ani, tot în acelaşi tren spre Iaşi, i-am întors spatele. Vorbise în parlament şi afirmase lucruri neadevărate despre Masonerie, deşi cunoştea că tagma asta e onestitatea şi morala însăşi. [...] În orice caz, el personal s-a putut convinge că la noi nu era nimic din asemenea alegaţii; din contra, religia şi Dumnezeu au fost în primul rând puse şi onorate. Nu putem tăgădui asta“, spune Sadoveanu.

Într-adevăr, calitatea de mason era un motiv recurent de critică la adresa scriitorului. Sadoveanu apare în arhivele lojilor masonice din România din anul 1928, iar în 1935 era deja Mare Maestru al Marii Loji Naţionale şi Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite, arată Adrian Cioroianu în „Lumina vine de la Răsărit“. Detractorii lui Sadoveanu pleacă mereu de la premisa că masoneria este antinaţională, antidinastică şi îndreptată împotriva bisericii. Iar unul dintre argumentele pe care se bazau – argument forte şi cât se poate de real – e cuantumul diferitelor finanţări de care se bucură cărturarul. Totuşi, calitatea de mason nu părea să fie deosebită în epocă. O notă a Siguranţei din 9 septembrie 1934 arăta: „Aproape toată intelectualitatea din Iaşi (circa 500 de persoane) este înregimentată în loje masonice sub conducerea scriitorului Mihail Sadoveanu“.

Citiţi şi cel de-al 23-lea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Omul care s-a născut Apostol şi a murit speranţă. La 97 de ani.

Un pelin cu multe virtuţi
Dar atacurile din presă continuau şi, mai ales în timpul războiului, lupta dintre presa de pe Sărindar şi cea de pe Brezoianu (unde avea sediul ziarul „Universul“) devenea tot mai acerbă. Vintilă Russu-Şirianu povesteşte, în „Amintiri despre Mihail Sadoveanu“, un episod revelator deopotrivă pentru atitudinea unora dintre intelectuali faţă de politica românească în război, dar şi pentru caracterul şi prieteniile lui Sadoveanu: la restaurantul Capşa, autorul, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Mihail Sorbul, Tudor Vianu şi Jaques Paleologu discutau, ca oamenii, la un vin. Păstorel tocmai semnalase mesenilor un pelin alb, excelent.

Deodată, în uşă, apare Sadoveanu. Masa scriitorilor se ridică în picioare. Se vorbeşte despre duşmanii „Adevărului“. „Ci să mai... să mai judeci! Au trecut toate limitele. Eu... eu... Coane Mihail... Pun mâna pe pistol“, zice Păstorel. Apoi face oficiile de gazdă: „Coane Mihai, şezi o minută cu noi să guşti un pelin cu multe virtuţi. Îi clădit pe un vin vechi“. „Să-l cercăm, însă doar o minută. N-am timp.“ Păstorel: „Extreme!... Extreme! Cum să n-ajungem la extreme când o bandă de nulităţi şi de nemernici vor să-l scoată din neam, să-i nege valoarea lui Mihail Sadoveanu“. Sadoveanu: „Cu astfel de purtări nu cred că vor dobândi aprobarea oamenilor cinstiţi. [...] Îi cinstit pelinu, Păstorel. Mulţumesc. La bună revedere tuturor.“

„Sadoveanu filo-rus/ Stă cu curul la apus“
Episodul acesta este semnificativ, însă, şi din alt motiv. Construim: după actul de la 23 august 1944, Sadoveanu începe să vireze tot mai mult la stânga, scrutează orizonturile roşii căci simte că de-acolo va bate vântul. În următorii ani, cărturarul se va metamorfoza într-un adevărat prooroc al literaturii angajate, sociale, pentru mase. Păstorel Teodoreanu, epigramist celebru pentru ironia sa, nu-i îngăduie naşului său, Mihail Sadoveanu, asemenea alegeri. Şi, aşa cum celebre vor rămâne articolele şi conferinţele în care Sadoveanu va elogia URSS, tot aşa vor rămâne celebre aceste sublime versuri:
„Sadoveanu filo-rus/
Stă cu curul la apus,/
Ca s-arate-apusului/
Care-i faţa rusului“ sau
„De ţi-ai face testamentul,/
Tu să nu-mi laşi mii de franci!/
Naşule, să-mi laşi obrazul,/
Ca să-mi fac din el bocanci!“.

Epilog: Păstorel Teodoreanu va face trei ani de puşcărie politică în celebrul lot Noica-Pillat. Mihail Sadoveanu va fi recompensat cu averi, funcţii şi elogii de către noul regim, pe care-l va elogia la rându-i.

Mihail Sadoveanu, Gheorghiu-Dej şi poetul proletcultist Alexandru Toma, tatăl lui Sorin Toma FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

„Caragiale e rău, cinic, îşi bate joc de toţi şi toate“

„Pe sub teii din faţa şcolii din orăşelul natal, primele mele campanii literare s-au îndreptat împotriva camaradului meu M. Sadoveanu, care, încă de prin clasa a II-a de gimnaziu, compunea romane de haiduci şi se exercita în nuvela sentimentală“, îşi amintea Eugen Lovinescu despre talentul timpuriu al cărturarului.  Sadoveanu şi-a păstrat mereu prieteniile şi a lăsat loc invitaţilor la şpriţ.

De pildă, de George Topârceanu îl lega o amiciţie aparte. Profira Sadoveanu povesteşte. „Tata îl iubea şi-l preţuia pentru inteligenţa, talentul şi discreţia lui, căci era de-o discreţie nemaipomenită. [...] Cred că Topârceanu venea la noi ca la un izvor, din care bea ca să-şi împrospăteze inspiraţia.

O legătură specială, deşi nu atât de apropiată, avea şi cu Ion Agârbiceanu. Poetul povesteşte despre una dintre întâlnirile dintâi: „Prin 1936-1937 am fost întâia oară la staţiunea balneară Sovata, toamna în septembrie. Lume nu mai era multă. Puţini mai cutezau să facă băi în lac. Rămăseseră mai ales suferinzi cari aveau nevoie de băi calde. [...] În curând văzui venind domol, cu pas apăsat, un bărbat voinic, cu umerii largi şi se aşeză pe bancă. Îl privii îndelungat şi tresării. Îmi păru cunoscut. Cum îl bătea soarele drept în faţa largă, complet rasă, mi s-a părut că e scriitorul Sadoveanu“. Pe o bancă oarecare din staţiunea Sovata, Sadoveanu se pare că-i dă lui Agârbiceanu unul dintre cele mai preţioase sfaturi: „Distruge tot ce ai şi nu lăsa nicio corespondenţă în urmă. Un scriitor se lasă pe sine însuşi în cărţile sale“.

Era sfătos, dar era şi ferm Sadoveanu. Mai ales în disputele literare, fie ele şi cele din familie. „E mare Caragiale, dar eu nu-i pot ierta că, din toate personajele comediilor lui, un singur om e de treabă, dar şi acela e încornorat“, i-ar fi spus, la un moment dat, fiicei sale, Profira, potrivit volumului „Destăinuiri“. „Adică ce vrei să spui mata? Că asta-i scade din valoare?“, răspunde fata arţăgoasă. „Oarecum [...] Caragiale e rău, cinic. Îşi bate joc de toţi şi toate“. „Ei, şi asta-l împiedică să fie genial?“ „O fi el genial, dar eu aş vrea să fie şi om“. „Atunci cu cineva care poate vorbi aşa de Caragiale, eu nu mai discut“, răspunde Profira şi iese din cameră trântind uşa. Nu peste mult, tatăl, deloc îngăduitor, o urmează pentru o mustrare memorabilă: îi trage o palmă şi-o apostrofează părinteşte: „Cum vorbeşti tu cu mine, Profiriţă?“.
 

Tovarăş cu MIhail Sadoveanu

Mihai Beniuc, expert în psihologia albinelor muncitoare

„Sfârşitul a venit fără de veste./
Eşti fericită? Văd că porţi inel./
Am înţeles. Voi trage dungă peste/
Nădejdea inutilă. Fă la fel.“

În anii ’90 şi nu numai, aceste versuri au frământat câteva inimi de îndrăgostiţi ori de potenţial îndrăgostiţi. Mai ales când erau recitate de meşterul Florian Pittiş. În reprezentaţiile formaţiei „Pasărea Colibri“, acest moment n-avea pereche. Autorul versurilor e Mihai Beniuc, poet, prozator, psiholog, diplomat, birocrat. Astăzi, Mihai Beniuc e resuscitat în revistele fără pretenţii pentru femei fără pretenţii. Ba chiar unii nostalgici spun că ar trebui antologat şi repus în drepturile sale de poet. De fapt, Mihai Beniuc este deja repus în drepturile sale de poet. Publicistul Cristian Teodorescu povesteşte un moment care developează întreaga sa carieră literară. Se făcea că, la Uniunea Scriitorilor, prin anii ’50, Petru Dumitriu, enervat din cauza atitudinii lui Mihai Beniuc, i-ar fi zis: „Piticule, urcă-te pe scaun, să-ţi trag două palme!“.

Mihai Beniuc nu era doar mic la stat. Cei mai mulţi dintre criticii literari nu-i oferă nimic, nici măcar prezumţia de poezie, dacă există aşa ceva. Mihai Beniuc şi-a pus biografia în slujba Partidului Unic în schimbul unui parcurs literar cu un singur sens: cuvintele lui aveau scopul de a contribui la scripturile ideologiei comuniste şi de a asigura înalt-preamărirea conducătorilor săi. „Mă inventau, de cumva n-aş fi fost“, spunea, cu amară ironie, Beniuc. Probabil că avea dreptate, probabil că versurile lui n-ar fi trecut niciodată de stadiul de literatură de duminică, dar nu despre asta e vorba. Mihai Beniuc a fost tribuna stilistică a stalinismului românesc. Un singur exemplu: în 1951, publica volumul „Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej“, o sinistră apoteoză în prea multe versuri: 13 catrene de introducere, 185 de catrene despre greva de la Griviţa, 106 – despre evadarea dictatorului din lagărul de la Târgu-Jiu, 86 – despre închisoarea de la Doftana şi 21 – epilog.

Căderea
Mihai Beniuc a supravieţuit exact atât cât au supravieţuit stăpânii săi. A fost un grafoman de partid şi nu s-a mulţumit să se vândă unui singur client politic. Din 1965, satrapul literar al lui Dej a încercat să-l alinte în versuri şi pe Nicolae Ceauşescu. Fostul cizmar, poate pentru că avea deja un sicofant precum Adrian Păunescu, poate pentru că, pur şi simplu, nu-l atingeau elegiile cu pretenţii iacobine, i-a întors spatele lui Beniuc. Şi nu l-a lăsat în spatele său. Îi acordă însă stagiu din ilegalitate (din 1936, deşi Beniuc era membru de partid din 1945).

Fostul poet de curte redevine profesor de zoopsihologie la Universitatea din Bucureşti – avea o teză de doctorat despre psihologia albinelor! –, publică în continuare în ziarele şi revistele de partid, însă importanţa sa scade progresiv pe măsură ce opera sa se multiplică. Moare la 24 iunie 1988, la 80 de ani. Sfârşitul îi venise fără de veste. N-apucă să vadă decembrie ’89 şi, probabil, acesta e unul dintre motivele pentru care România postdecembristă n-a fost prea mult cântată în versuri.

Şcoala
Mihai Beniuc s-a născut la 20 noiembrie 1907, în anul răscoalei ţărăneşti, într-o familie de mijlocaşi din comuna Sebeş, judeţul Arad. Beniuc e departe de clişeul de comunist muncitor, fără şcoală, dar fin cunoscător al greutăţilor vieţii. Dimpotrivă. Beniuc face liceul la Arad (1928), Facultatea de Filosofie la Cluj (1931) şi chiar cursuri de specializare în Germania, la Hamburg (1933). E chiar bursier! La întoarcere, e asistent universitar la Cluj şi, după armată, se duce la Universitatea din Sibiu, pe acelaşi post.

Totuşi, în interbelic e unul dintre studenţii simpatizanţi ai comuniştilor. Face apoi parte din cercul intelectualilor progresişti din Cluj şi Sibiu, luptă contra legionarilor, ba chiar e implicat în acţiuni de subterană: în 1936, organizează celula de partid de la Universitatea din Cluj, iar din 1938 activează în presa ţărănistă, la ordinele partidului: e secretar de redacţie al revistei „Ţara Nouă“. Totuşi, nu pare să fie de cursă lungă: în 1941 se duce la gazeta profascistă „Ţara“ din Sibiu, cu scuza că e bine să fie omul de interior al comuniştilor în redacţia de extremă dreapta. Deşi tovarăşii îi atrag atenţia că nu e bine ce face, Beniuc nu se supune. Mai rămâne un timp la revistă. Atitudinea aceasta îl va costa mai târziu.

În iulie 1941, e concentrat la Regimentul 93 Infanterie cu grad de caporal TR. Pentru că ştie limbi străine, e repartizat la Biroul II de Informaţii şi Contrainformaţii din Marele Stat Major, cu serviciul în biroul de cenzură din Gara de Nord.

Disperarea
La începutul anului 1945, e primit oficial în partid şi trimis ca redactor responsabil la ziarul „Frontul Plugarilor“. De fapt, jurnalist complet: scrie articole şi poezii, dar colaborează şi la radio – are o emisiune numită „Ora satului“. În 1946, e trimis la Moscova, pentru a urma un stagiu care-i va schimba cariera: e consilier al presei pe lângă Ambasada Română din URSS, unde stă până la finalul anului 1948.

La revenirea în Bucureşti, Beniuc e ridicat în funcţia în care se va face cu adevărat remarcat: secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR. E responsabil cu secţiile Poezie, Literatură pentru copii şi traduceri, dar şi responsabil administrativ al Uniunii. În 1952 e, însă, exclus din partid. E acuzat că, în timpul războiului, a furnizat informaţii despre comunişti. E disperat.

Mila
Îi scrie lui Dej, cel căruia îi dedicase o carte întreagă în urmă cu mai puţin de un an (an în care luase şi Premiul de Stat): „Stimate tovarăşe Gheorghiu-Dej, a treia oară vă adresez o scrisoare, pe care eu însumi am oprit-o de două ori, de teamă că nu are să ajungă la dumneavoastră, iar dacă ajunge, cine ştie cum ar fi să fie citită de aceia care v-ar prezenta-o“. Îi cere patronului său îngăduinţă, îi spune că s-a făcut o nedreptate, „căci calitatea de comunist mi-am dobândit-o prin luptă [...] şi nu mi-o poate înstrăina nimeni. Încrederea ce mi-o acordă partidul m-a întărit în această convingere şi mi-a susţinut şi sporit necontenit entuziasmul în muncă“.

Face orice să reintre în graţiile partidului. Îi toarnă pe Belu Zilber şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi îşi cosmetizează activitatea revoluţionară. Scrie sute de file în care îşi povesteşte, din ce în ce mai amplu, viaţa în slujba partidului. Reuşeşte. Din ’53, Leonte Răutu propune partidului „revizuirea situaţiei lui M. Beniuc“. În 1956, e reprimit în partid şi numit prim-secretar la Uniunea Scriitorilor, iar din 24 ianuarie 1962 ajunge chiar să conducă instituţia. Până în 1965, când oamenii lui Ceauşescu îl trag pe linie moartă.


UPDATE

Autorii acestul articol publicat pe hârtie au fost victimele unui virulent atac din partea unuia dintre moştenitorii scriitorului Mihail Sadoveanu. Redăm o parte a mesajului domniei sale, însă nu ascundem nici concluziile personale potrivit cărora talentul literar nu se transmite ereditar, şi nici comentariile noastre, marcate distinct. Atenţie!, aceste cuvinte ne-au afectat emoţional:

„În atenţia celor doi ticăloşi dornici de senzaţional şi cifre bune la vânzarea fitzuicii ADEVARUL.

Modul mizerabil în care aţi scris articolele (n.r. – Este vorba despre un singur articol, acesta.) despre Mihail Sadoveanu este abominabil şi fără precedent în istoria ziaristicii româneşti! (Nu este fără precedent. S-a mai scris. Mai mult şi, de prea multe ori, mai bine.) Articole scrise pe genunchi, documentaţie absolut amatoristica iar copy7@paste (sic!) funcţioneazqă la voi din plin.

Fantezie şi dedicaţie de jurnalist? Nu aveţi băieţi! (Trebuie să recunoaştem, autorul acestui atac are dreptate. Nu avem băieţi şi nu avem nici fete.) Sunteţi nişte bieţi amatori care pentru lefuţa de 2 Lei vă vindeţi onoarea şi sufletul!

Ruşine nu mai aveţi, respect pentru valoare este un cuvânt interzis pentru voi, iar etica profesională la voi doi este cea tipică a pseudo jurnaliştilor apăruţi de după 1990! (1. „Respect pentru valoare“ sunt mai multe cuvinte. 2. Din moment ce etica profesională a (pseudo)jurnaliştilor de după ’90 este contestabilă, nu putem să înţelegem decât că autorul acestul text este un apologet al jurnalismului de tip antedecembrist. Există, pesemne, viziuni diferite, iar noi încurajăm diferenţele de opinie.)

Sunteţi două puşlamale care-mi jignesc familia, doi mizerabili, fără ruşine şi mai ales demnitate!

Aţi călcat în picioare pe cel mai mare scriitor al neamului roman, l-aţi umplut de lături pe Mihail Sadoveanu care acum nu se poate apară. Pentru ce de fapt? Dupa 25 de ani, aţi găsit un subiect care să daţi cu lături, deoarece dă bine la vânzări..?!“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: