Apostolii lui Stalin. Dragoste, sex şi dominaţie în nomenclatura comunistă

Apostolii lui Stalin. Dragoste, sex şi dominaţie 

în
nomenclatura comunistă

Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Emil Bodnăraş, la o recepţie cu tovarăşii FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Comuniştii au făcut şi dragoste, nu doar război. Au făcut dragoste din pasiune arzătoare, din viciu, ca răzbunare ori, pur şi simplu, pentru că se putea. Vă prezentăm câteva dintre umbrele inimilor acestor oameni fără inimă. Amor nebun din vremea comunismului înstrăinat lui Stalin. Aceste episoade – aici, microscopice, congestionate – sunt prezentate, cu angajament, în trilogia „Apostolii lui Stalin“. Din 19 iunie, cu „Weekend Adevărul“.

 


„Nu mă puteam despărţi de partid cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor: hoaţă, curvă şi sperjur“ – această vorbă de duh a intelectualului comunist Belu Zilber descrie perfect felul în care puterea, viciile şi desfrâul s-au încrucişat în rândul nomenclaturii. Iar istoriile născute din aceste încrucişări arată, a câta oară?, în toată goliciunea sa, meschinăria regretabilă a celor puternici. Şi, poate cel mai regretabil, îi banalizează pe aceştia până la stupoare, reuşeşte ca unul dintre puţinele lucruri care-i face oameni să fie atât de inuman.



1. Teohari Georgescu (foto), primul ministru comunist de Interne, era reputat în epocă pentru rutina sa obscenă. Zeci de secretare din minister au trebuit să-i accepte avansurile. Soţiile şi fiicele multor deţinuţi politici erau obligate să i se dăruiască în schimbul eliberării soţilor şi taţilor. Bărbatul şi-a părăsit nevasta care-i aducea rufe curate în vremea în care putrezea în puşcăriile interbelice pentru a cuceri nevasta altuia.

2. Vasile Luca era unul dintre comuniştii cu o extinsă istorie personală a bolilor venerice. Contractase sifilis în interbelic, când singurele îmbrăţişări de care putea avea parte erau ale prostituatelor de pretutindeni.

3. Sifilis avea şi Chivu Stoica (foto), bărbatul căruia Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a încredinţat, chiar şi simbolic, funcţia de şef al statului. Ultima sa soţie spune că, din 1971, după ce suferise un infarct, a mai început să ierte femeile cu care se intersecta. Cei doi erau căsătoriţi din ’65. Totuşi, se pare că, în 1975, cu puţin timp înainte ca bărbatul să moară, îşi angajase o „soră medicală“ cu servicii complete. Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu, spune că o potenţială impotenţă în faţa tinerei l-ar fi frustrat atât de tare încât s-ar fi sinucis. Oricum, Chivu Stoica, mai fusese căsătorit cu Ernestuia Orânştaiu şi cu Ecaterina Micu-Klein (Tina Chivu). Dar mai plecase acasă, de la Consiliul de Miniştri, cu câteva secretare.

 

Cine-a inventat amorul liber

Comunismul şi-a propus de la bun început să lichideze inegalităţile, indiferent că acestea sunt sociale, naţionale sau de gen. În logica bolşevică – şi, iată!, şi în logica feminismului fanatic – femeia trebuie să fie egalul bărbatului în orice domeniu, oriunde, oricum. După ce au preluat puterea în URSS, bolşevicii au dus o politică implicată de distrugere a familiei – instituţie de tip burghez prin care se transmit valorile vechii societăţi. În acest punct, o anume Aleksandra Kollontai, femeie foarte apropiată lui Lenin, a promovat o adevărată ideologie a intimităţii: propaga şi practica „amorul liber, fără obligaţii“. Aceasta era noua morală sexuală, care a găsit un teren extrem de fertil şi între bolşevicii din România. Aceasta nu este o justificare a legăturilor bolnăvicioase, ci, poate, o explicaţie, nu singura, pentru existenţa lor. Nu se întâlnesc, în istoria omenirii, prea multe cazuri în care dragostea ţine seama de ideologie.

 

4. Sifilis avea şi Remus Koffler, fostul gestionar al banilor comunişti. Contractase boala în 1920, în Berlin, în urma primei sale relaţii cu o femeie. Episodul e descris cu dezamăgire: „Am făcut cunoştinţă cu o fată pe care am adus-o acasă, dar faţă de care am fost impotent, ceea ce m-a descurajat“. Bărbatul îşi va construi apoi un istoric semnificativ al intimităţii neînţelese. De pildă, îi plăcea să-şi vadă soţia făcând sex cu străini. Asta îl stimula pe el, depotrivă vizual şi sexual.

5.  Şi lui Petru Groza, primul premier al României comuniste, întâlnirea cu femei i-a adus gânduri secunde. Prima dată când îşi doreşte o fată primeşte următorul răspuns din partea mamei: „Ce? Vrei căsătorie? Mai întâi şterge-te bine la nas şi du-te la şcoală înainte“. Mai încearcă o dată să-şi ia nevastă, dar nu mai ajunge la cununia civilă pentru că îl furaseră petrecerile cu tovarăşii. Pare familistul convins, dar nu e chiar aşa. Deşi până la urmă reuşeşte să se căsătorească, asta nu-l împiedică să aibă o scurtă, platonică, dar profundă idilă cu Elena Lupescu. Se întâlneau adesea pe Calea Victoriei şi-şi fixau privirile. Femeia are nonşalanţa de a-i trimite bărbatului o scrisoare chiar acasă la soţia sa. „E noapte, e ora două, somnul mă cuprinde. Îmi lipsesc privirile pe care le prindeam în plimbările noastre de pe Cale“. Semnat: „Ea“. Scrisoarea era în franceză. Peste doi ani, femeia fuge cu Carol la Paris.

6. Constantin Pârvulescu (foto), fostul şef al cadrelor comuniste, aproape că a prezidat comisii de control ale doamnelor care-şi semnau adeziunea în dormitorul său. Mai întâi, şi-a luat o nevastă rusoaică. Aceasta i-ar fi dăruit şi un copil. Apoi, s-a căsătorit cu Suzana Bereş, dar relaţia n-a rezistat mult pentru că femeia a murit. Se apropie însă de Ana Toma, fosta soţie a lui Sorin Toma, redactor-şef la „Scânteia“, şi viitoare soţie a lui Gheorghe Pintilie, numit Pantiuşa, primul şef al Securităţii. Sedus, probabil, de farmecul „tovarăşei Anuţa“, pierde mai multe documente de partid pe bancheta din spate a unui taxi. În urma incidentului, mai mulţi comunişti sunt arestaţi. După idila dublu-eşuată cu Ana Toma, Pârvulescu se mai căsătoreşte de trei ori. Mai întâi cu Tudora Dorina-Stoian, „o tânără ţărancă arătoasă“, după cum o descrie comunistul Pavel Câmpeanu. Apoi, încă o dată, însă femeia a rămas necunoscută publicului. Şi încă o dată, la 85 de ani, când devine soţul legitim al Tudorei Costache.

7. Spionul sovietic Petre Petrescu (foto), născut Petea Goncearuc, este un alt colecţionar. Nu ratează niciun moment. De pildă, în august 1944, când e eliberat din puşcărie, într-un tren de marfă pe direcţia lagărul de la Caransebeş-Bucureşti, bărbatul reuşeşte să-i fure de sub nas cea mai frumoasă blondă din vagon lui Iosif Chişinevschi, şeful propagandei comuniste. Nu stă mult cu femeia. Deşi e căsătorit, cu un copil acasă, se îndrăgosteşte de o subordonată de-ale sale, măritată şi ea. Soţul acesteia, angajat al Serviciului Special de Informaţii. Comunistul şi colega sa îşi părăsesc partenerii de viaţă, se mută împreună. Fostul soţ al celei cu care Petrescu împarte de-acum patul e arestat. Mai mult, tatăl acesteia, fost ofiţer superior în Marele Stat Major din vechiul regim, deci perceput drept „fascist“ de comunişti, e eliberat din închisoare. Comunistul are legături la fel de amoroase şi cu femeile anchetate şi reţinute de autorităţile comuniste – conduce singur anchetele acestora şi apoi le pune în libertate.

Multe dintre aceste episoade de deocheat film horror au trecut testul timpului mai ales prin absurdul afectiv care le este numitor comun. Sunt ştiute astăzi şi ca urmare a unuia dintre obiceiurile cel mai bine însuşite de români în epoca lui Nicolae Ceauşescu – delaţiunea. Motivaţia e simplă: în lupta pentru putere, războaiele puteau fi duse pe orice front. Totuşi, rămâne această ironie rece: în timp ce orice deviere de la morala şi educaţia marxist-leninistă putea fi – şi chiar a fost – caz de condamnare la moarte, devierea de la bunul-simţ al propriei intimităţi era tolerată cu relaxare. În economia eticii aplicate propriei persoane, mulţi dintre liderii comunişti s-au dovedit a fi excelenţi antreprenori.

Celelalte compromisuri ale lui Pătrăşcanu

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a dedicat trup şi suflet Partidului. A crezut în comunism şi în el însuşi. Vă prezentăm celelalte compromisuri pe care acesta le-a făcut. În cercuri mai intime, dar mai diverse. E vorba despre câteva, o mică parte a femeilor din viaţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Elena Filipovici, ilegalista cu doruri multe. În anii ’20, iubita oficială a lui Lucreţiu Pătrăşcanu este Elena Filipovici (foto), ilegalistă conectată la caracatiţa muncitorească de la Viena la Moscova.

„Îmi dai o întîlnire, nu vi, de ce n-ai venit, o, poate să fie o mie şi una de cauze; eu nu văd decît una: ce plăcere pot să-ţi dau eu ţie! Îmbrăţişări, dragoste, sărutări? Asta plictiseşte, mai cu seamă cînd n-au şi ele rafinamentul care place unui om ca tine […] Cele mai pline sărutări, Leanca ta“, îi scrie comunista lui Pătrăşcanu, la 29 mai 1924.

Pătrăşcanu nu-i scrie Elenei, ceea ce duce la noi scrisori pe care comunista i le trimite persoanei iubite. „Ori cît te-aş supăra, vreau să fiu sinceră mai cu seamă că în ruptul capului n-aş vrea să-mi rămîie în locul dragostei ce o am pentru tine o părere de rău sau impresia că m-am înşelat asupra caracterului tău […] Ai încredere că-ţi voi scrie. De ai şti cît te doresc“, îi explica Maria Ciobanu (n.r. numele conspirativ al Elenei Pătrăşcanu) lui Andrei (n.r. – unul din numele conspirative ale lui Pătrăşcanu), pătimaşă, dragostea arzătoare pe care i-o poartă, într-o scrisoare din 26 iulie 1924.

Relaţia celor doi comunişti se va încheia în toamna anului 1924. Elena îl va urî tot restul vieţii sale. Prin 1935, la Viena şi la Praga, femeia se aruncă în braţele lui Marcel Pauker (n.r. – soţul Anei Pauker), spune istoricul Cristina Diac, citând documentele de la ancheta lui Marcel Pauker din 1937. Mai târziu, tot Elena Filipovici devine amanta lui Stefanski-Gorn, conducătorul partidului între 1932 şi 1934 şi, cel mai probabil, şi a lui Nicolae Goldberger.

Doamnele din subteranele politicii româneşti, la fel de graţioase şi la începutul anilor '30. „Fără teama de siguranţele şi puşcăriile boerilor“, potrivit notei olografe de pe verso. De la stânga la dreapta: 1. Ghizela Goldstein; 2. Elena Filipovici (amanta lui Lucreţiu Pătrăşcanu. În scrisorile dintre cei doi, femeia încheia adesea: „Leanca, încă cu totul a ta“. Ea nu a fost a lui până la sfârşit. E o dramă); 3. Riva Fischman-Vasilescu (soţia lui Vas Vasia); 4. Jenny Doreanu-Kipperwasser (soţia lui Nic Doreanu); 5. Mendilovici (sora lui Ion Dick-Dicescu, zis Ivan Osipovici Dic, născut în familia unui zgrav, corespondent militar al ziarului „Adevarul“ în 1916, împuşcat pe 4 ianuarie 1938.); 6. Bella Rabinsohn (sora comunistei Ana Pauker, despre care revista „Time“ spunea că nu-i plac savarinele); 7. Lotty Foriş (născută Şarlota Csere, prima soţie a lui Ştefan Foriş şi amanta avocatului Iosif Şraier, apărătorul soţului său în anumite procese şi şeful Biroului Juridic al Partidului Comunist din România. În 1935, când soţul său e în închisoare, Lotty îi dăruieşte un copil lui Iosif. După 1944, avocatului libertin îi este intentat un proces. Bărbatul fuge din ţară. Aceasta îi este soarta.) FOTO: ANIC, Fond 95, Dosar 54

Anca şi definiţia dragostei. În 1923, la 23 de ani, Pătrăşcanu trimite o scrisoare tocmai de la Leipzig, unde studia dreptul şi economia. Îi scrie unei amante din Bucureşti despre cât durează dragostea şi despre raţiunea iubirii şi a politicii: „Dragă Anca, [...] Atâta timp cât vom mai avea ceva să ne spunem, cât timp vom gândi împreună şi vom simţi împreună. [...] Pe urmă ne vom strânge prieteneşte mâinile ca toţi oamenii înţelepţi, care ştiu că tot ce are un început are şi un sfârşit şi fiecare dintre noi va apuca drumul lui. În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti“. Pătrăşcanu n-a ştiut.

Dezamăgirea Evei, iubita abandonată. Polonia, Bialystok, 13 februarie 1924. „Dragă Lucreţiu (am scris corect numele tău?), [...] mă bucură că ne aflăm din nou în relaţii prieteneşti şi probabil suntem prieteni şi mai buni decât am fost până acum. [...] Eu cred, Lucreţiu, că tu ai putea să mă iubeşti. Îţi pui şi tu întrebarea dacă eu aş putea să te iubesc? Acum îţi voi arăta ceea ce pentru mine înseamnă iubire. Este ciudat că un cuvânt cuprinde în sine sensuri atât de diferite. Pentru unul, iubirea este pasiune, pentru altul – afecţiune, pentru al treilea – doar plăcere fizică ş.a.m.d. Pentru mine, iubirea însemnă armonie, înţelegerea între doi oameni liberi, care tind unul spre celălalt şi se contopesc. [...] Trebuie să remarc în treacăt că eşti un băiat extrem de «capricios», (dacă se poate spune aşa)“. Printre rândurile acestei pasionale depeşe găsite în dosarul lui Pătrăşcanu de la Siguranţă se citeşte, de fapt, dezamăgirea Evei. Este, în fapt, încheierea amicală a unei iubiri consumate la Leipzig fără prea multe cuvinte.

Burgheza Rozalia Winkler. Legătura lui Pătrăşcanu cu Rozalia Winkler este una veche şi specială. Rozalia, aflată în plin proces de divorţ cu medicul Winkler din Oradea, îl cunoscuse pe Pătrăşcanu în 1928, la Cluj. Femeia era pe atunci logodnica numitului Desideriu Szanto, judecat pentru complot comunist, iar Pătrăşcanu era avocatul ultimului bărbat. Recunoştinţa pentru serviciile avocăţeşti s-a transformat mai întâi într-o strânsă prietenie şi, apoi, a degenerat într-o puternică legătură intimă. Deşi par încurcate căile dragostei în vremea comunismului în ilegalitate, situaţia este, de fapt, mai simplă: relaţiile dintre Lucreţiu şi Rozalia se consumau episodic, în funcţie de oportunităţi. Iar dragostea n-are nimic conspirativ. Totuşi, nici măcar cu Rozalia, Pătrăşcanu nu poate să-şi depăşească prejudecăţile. „Am susţinut întotdeauna şi afirm şi acum că sunteţi o persoană distinsă, o femee extraordinară, o femee cu adevărat bine (scuză-mă dacă felul meu de a vedea lucrurile este puţin stingherit; faptul acesta nu vă împiedică să fiţi o persoană din mica burghezie, ceeace nu este o jignire la adresa Dvs., ci un fapt, din păcate, «istoric»)“, îi scrisese Pătrăşcanu femeii.

Herta Schwamen, ultima femeie. Herta Schwamen (foto), născută în Cernăuţi, era artist scenograf şi fidelă ideilor de sânga. Era cu aproape 15 ani mai tânără decât Pătrăşcanu. Cei doi se cunosc în 1936, când femeia se întoarce în Bucureşti de la Viena. După trei ani, Herta şi Lucreţiu se căsătoresc. Nu fără piedici. În 1939, în timpul guvernării Cuza-Goga, căsătoriile între evrei şi români nu erau admise. Aşa că Herta este botează „Elena“ de către părintele Gala Galaction. În cercuri intime, cei doi îşi pun unul altuia nume ruseşti: Saşa, respectiv Andrei, primul nume de ilegalist al lui Lucreţiu. Elena pare femeia care încheie şi stilul de viaţă aventuros al lui Pătrăşcanu – în orice caz, este ultima sa femeie „oficială“.

Un admirator pragmatic al baletului

În 1938, puşcăriaşii Gheorghe Gheorghiu-De (penitenciarul Doftana) şi Elena Sârbu (penitenciarul Dumbrăveni) schimbă câteva telegrame şi hotărăsc să se căsătorească. Din fitece motive, însă, cununia nu mai are loc. Femeia se va mărita, anul următor, cu Pavel Ştefan, fost ministru de Interne al României. Bărbatul îi trimitea lui Dej pachete la puşcărie, se ştiau, erau tovarăşi. După evadarea din închisoare, sora presupusei mirese de la Dumbrăveni devine amanta oficială a lui Dej. Pe femeie o cheamă Maria (Marusia Sârbu) şi este şi sora Victoriei Sârbu, asistenta şi amanta lui Ştefan Foriş, liderul comuniştilor în interbelic. Foriş, însă, îl duşmăneşte pe cumnatul său, Ştefan Pavel, lucru care va afecta relaţiile din ambele cupluri.

Gheorghiu-Dej nu ar fi fost la primul mariaj. Mai fusese căsătorit cu Maria Alexe, fiica unui sifonar de pe strada Balaban, din dealul oraşului Galaţi. Mariajul proletar între electrician şi casnică nu durează însă mult: în 1931, când bărbatul e mutat la Dej, Maria divorţează pentru a se căsători, la rândul ei, cu un jandarm. A ales, probabil, siguranţa.

După 23 august 1944, statutul lui Gheorghiu-Dej se schimbă la 180 de grade. Bărbatul are acum un statut de care, chiar şi în relaţia cu femeile, va profita din plin. Se pare că Dej era un admirator pragmatic al fetelor din corpul de balet al maestrului Constantin Tănase, actorul despre care există bănuiala că ar fi fost „sinucis“ de către comunişti. Printre acestea, cele mai importante cuceriri sunt Elvira Godeanu şi Dina Cocea. Dar Dej, potrivit cu învăţătura marxist-leninistă, este „internaţional“. O curtează cu succes pe una dintre vedetele cinematografiei, Michele Morgan. „Gheorghiu-Dej a fost un fustangiu, i-au plăcut femeile, a avut multe amante. De obicei îşi alegea dintre actriţe. Era un om mai de viaţă, căruia îi plăceau şpriţul, lăutarii“, explică istoricul Stelian Tănase. 

EXCLUSIV: Ei sunt adevăraţii autori ai serialului „Apostolii lui Stalin“!

Vreme de aproape un an, doi ziarişti „Weekend Adevărul“ au conceput şi redactat un serial în premieră în presa românească. Acesta este textul unuia din afară, al cuiva care a urmărit detaşat, din exterior, munca, nervii şi bucuriile celor ale căror nume vor figura, începând din 19 iunie, pe cărţile ce reunesc textele din acest studiu

de Mihai Mincan



Click pe fotografie pentru a o mări!

Să vă povestesc cum a început treaba cu „Apostolii lui Stalin“. Manolo (Laurenţiu Manolache, pe numele său adevărat), fostul şef al departamentului „Weekend Adevărul“, a avut o idee. Nu-mi este nici astăzi foarte clar care a fost aceea, dar era legată de câteva portrete ale unor activişti de partid care au contribuit decisiv la introducerea ideologică a comunismului în România. Spun că nici astăzi nu ştiu care era ideea aceea, pentru că, foarte sincer să fiu, nu mi-a păsat niciodată prea mult de aceste materiale.

Lui Laurenţiu Ungureanu (zis „Laurică“, în vârstă de 26 de ani, foto) i-a păsat însă. Înainte să înceapă să scrie la serialul „Apostolii lui Stalin“, Laurenţiu prezenta deja semnele unui împătimit al interviurilor-reportaje-anchete-documentare din vremuri demult apuse. În redacţie, Laurenţiu Ungureanu era şi ironizat pentru gusturile sale aparent exotice pentru un tânăr de 25 de ani. „Ia, zi, leule, ce fosile mai bagi în ziar?“, îl întrebau băieţii de la Secţia „Sport“, cu referire la predilecţia lui Laurică pentru personaje bine trecute de a doua tinereţe. Laurenţiu se amuza.

Începe serialul
Semnalul că serialul va lua totuşi viaţă a fost dat de o serie interminabilă de şedinţe. Manolo şi Laurenţiu se baricadau în vreun birou de sticlă, cu foi de hârtie în faţă şi discutau. Ore-n şir discutau. Din afară, părea un supliciu. Când reveneau însă la birouri, amândoi păreau încântaţi. Săptămână după săptămână, lista preliminară a personajelor se lărgea şi se tot lărgea.

Am încercat, la un moment dat, la o ţigară, să vorbesc cu Laurenţiu despre asta. Mi-a spus că vrea să facă un serial cum nu s-a mai făcut în presa din România. Că o să lucreze luni în şir numai la documentare. Că o să înceapă în august 2014 şi se va termina prin mai 2015. Eu am râs de el. Laurenţiu era însă extrem de serios.

Apoi, colegul meu, Laurică, a dispărut. Nu mai ţin minte exact cât. „E la Arhive“, atât ni se transmitea. În tot acest timp, ne-am mai văzut o singură dată. Am băut câteva beri la un restaurant din Piaţa Iancului. De pe la a doua bere a început să-mi povestească despre tot felul de oameni. De jumătate din numele pe care le rostea nici nu auzisem vreodată. Vorbea în cifre, ani, funcţii de partid, dosare şi concepte ideologice. I-am spus că mi-e prieten bun şi aşa, dar chiar nu mă interesează deloc. „Bine, Mihai, iartă-mă, cred că m-am tâmpit eu“, mi-a spus el.

Unele chestii le-am uitat, dar de altele îmi aduc aminte perfect. De exemplu, apariţia primului episod al serialului „Apostolii lui Stalin“. Era cald tare de tot afară, vară adevărată. Laurică şi Manolo trepidau în jurul graficienilor, cei desemnaţi să facă o copertă cu adevărat specială. A doua zi de la apariţie, Laurenţiu a venit în redacţie cu o faţă de parcă nu dormise trei nopţi la rând. A luat ziarul în mână şi l-a răsfoit. Era fericit. Începuse.

„Nepo“: portret succint
Despre colegul său, coautor al serialului, Radu Eremia (zis „Nepo“, în vârstă de 25 de ani, foto) nu ştiu nici astăzi mai nimic. Să vă spun cum au decurs întâlnirile noastre. Prima a avut loc într-o seară din toamna lui 2014. Eram de serviciu în Tura 2, adică trebuia să stau până la 10 seara, să scriu „în caz că se întâmplă ceva“. Nepo era „omul de noapte“. Adică vine la redacţie la ora 22.00 şi scrie toată noaptea, se uită pe televizoare şi pe fluxurile agenţiilor, în caz că apare ceva, moderează comentarii de pe site şi pe Facebook. Un fel de omul-orchestră.

Nepo este sfrijit şi mic de înălţime, cu o pereche de ochelari care par să aibă rolul lor bine determinat pentru asigurarea gravitaţiei care-l ţine legat de pământ. Văzându-l aşa, mergând şi uşor cocoşat pentru a-şi lua în primire biroul de unde nu mai avea să se ridice până dimineaţa, ţi se făcea milă de el. „Ăsta e mă, Nepo?“, l-am întrebat pe Laurică, care mi-a răspuns afirmativ din cap.

Sincer vă zic, pentru mine Nepo e un fel de erou. Muncea noaptea, dormea câteva ore, mergea în biblioteci şi pe la Arhive, scria la „Apostolii lui Stalin“, ba chiar şi la lucrarea de doctorat pe care urmează să o susţină la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative. Nu înţeleg nici astăzi cum poţi face atâtea lucruri, într-un interval atât de scurt de timp. Mă gândesc că, dacă aş încerca aşa ceva, aş fi lat, pe spate, după o săptămână, sau ceva. Nepo a dus-o pe picioare. Şi astăzi face acelaşi lucruri. Ba chiar mai predă şi cursuri despre absorţia fondurilor europene prin nişte sate din Giurgiu.

Ironii nu prea inspirate
Noi, restul redacţiei „Adevărul“ şi „Weekend Adevărul“, n-am avut prea mare legătură cu „Apostolii lui Stalin“. Ne vedeam de ale noastre. Nici măcar nu prea mai vorbeam cu Laurică despre ce scria el acolo. Ştiu atât, că venea la redacţie, îşi trântea cărţile copiate la xerox şi bucăţile din dosare luate de la Arhivele Naţionale şi-l mai auzeai, din când în când, înjurând în colţul lui, lângă geam. Vinerea următoare, apărea un nou episod al serialului.

Cum se întâmplă în genere, ideea unui astfel de serial gigantic s-a modificat radical în ochii colegilor, pe măsură ce trecea timpul. De la uimirea iniţială, provocată de mărimea demersului şi dificultatea acestuia, prin nepăsare şi, în final, în ironie de cafea, proiectul a fost comentat în toate modurile cu putinţă. „Ia, zi, Laurică, episodul 17, seria a doua, nu?“, i-a spus lui Ungureanu un editor, la ţigară. „Laurică, abia aştept să scrii iarăşi presă“, a mai învârtit cuţitul în rană cineva din redacţie, exasperat de pierderea prietenului printre ideologi morţi de decenii. Laurică râdea voios şi scria în continuare.

Seara în care „Apostolii lui Stalin“ a apărut la televizor

Au venit ploile de iarnă, apoi primele ninsori. La un moment dat, nimeni din redacţie nu mai vorbea despre „Apostolii lui Stalin“. Laurică şi Nepo erau băieţii ăia doi, care scriu ceva despre comunism. Manolo, unul dintre iniţiatorii proiectului, a decis că e momentul unei schimbări în viaţă şi a intrat într-un concediu prelungit. Serialul îşi vedea însă de propriul traseu.

Priveliştea autorilor nu era una tocmai plăcută. În cazul lui Laurică, degradarea părea să fie una fizică. Se îngrozea zi de zi de cearcănele care-i avansau. Ajunsese să bea câte 10 cafele pe zi, d'astea de automat de corporaţie sau „cancer la pahar“, cum le mai spunem noi. De ţigări nici nu mai zic.

La Nepo, aceeaşi degradare părea una desprinsă din pierderea legăturii cu lumea din jur. Într-o bună zi, a venit pe la redacţie. Era undeva în jurul prânzului şi numai un astfel de moment pentru „omul de noapte“ era ceva ciudat. Am încercat să vorbim ceva, dar se bâlbâia şi toate acele silabe neduse până la capăt se învârteau în jurul foştilor comunişti români. Am ieşit cu toţii la o ţigară, pe coridorul clădirii. Acolo a fost şi mai rău. Laurică încerca să mai facă câte un banc. Toate erau extrem de proaste. Şi mai rău era Nepo. După terminarea fiecărei glume, în râsetele de complezenţă ale celor prezenţi, Nepo lua cuvântul şi toate aceste luări de poziţie începeau cu: „Ştii de ce-mi aduce aminte asta?. De atunci când Dej i-a zis lui…“.

Nici veştile despre vieţile sociale ale celor doi nu erau cu mult mai bune. Băiat de gaşcă, cu lipici la fete, dansator de performanţă în adolescenţă, în general, un om de lume, Laurenţiu Ungureanu a ales pereţii propriului cămin şi berea la cutie în compania lui Nepo, în locul teraselor din oraş. Toate aceste „petreceri de apartament“ se terminau, cum altfel, cu discuţii despre „Apostolii lui Stalin“: trecut, prezent, perspective.

Viaţa s-a schimbat
Pe undeva pe la începutul lui 2015, Laurenţiu ne-a anunţat că „Apostolii lui Stalin“ va deveni o carte. Am rămas uşor perplex, deşi ştiam ceva în sensul ăsta, dar, na, tot am fost uimit. Anunţul a fost ca o gură de aer pentru cei doi autori. Pierduţi printre nume, personaje şi date istorice şi-au reorganizat ultima parte a serialului. Se ştia şi luna în care va apărea ultimul episod: mai, 2015.

Ultimele luni au semănat cu vizionarea finalului unui film hollywoodian, despre un sportiv de performanţă. Ştiţi imaginile alea: cu încetinitorul, cineva gâfâind, mai-mai că nu ajunge la linia de sosire şi, într-un final, reuşeşte, în aplauzele şi lacrimile audienţei. Problema e că, în acest caz, nu au fost nici lacrimi, nici aplauze. Nici acum nu-mi dau seama câţi oameni din redacţie ştiu că serialul s-a terminat. Sau că a existat un astfel de serial, în paginile ziarului, aproape un an. După ultimul punct pus în ziar, la o ţigară, Laurenţiu a mai spus următoarele cuvinte: „Serialul ăsta mi-a schimbat viaţa“.

Ultima dedicaţie
Şi poate că aici trebuie citit cu atenţie demersul celor doi. În tot acest timp, cât a durat serialul „Apostolii lui Stalin“, s-a schimbat preşedintele României. Au fost proteste de stradă, contra exploatării de la Roşia Montană şi defrişării excesive. Un avion căzut prin Alpii Francezi a pus lumea pe jar, iar spectrul unui nou Război Mondial, început în Ucraina, a ţinut mapamondul pe ghimpi.

În tot acest timp, Laurenţiu Ungureanu şi Radu Eremia au scris despre nişte persoane despre care este foarte probabil să nu fi auzit, dacă nu aveţi minimum 30 de ani sau nu sunteţi pasionat de istoria recentă a României. Au scris cu pasiunea înfometaţilor de recunoaştere şi a celor care simt că fac bine ceea ce fac. Au dus până la capăt un proiect în care a crezut o mână de oameni, un proiect care, văzut printre amalgamul de ştiri ce compun ziarele de zi cu zi, pare, în cel mai bun caz, ceva inutil. Iar în cel mai rău, o pierdere a raţiunii unei întregi echipe redacţionale.

Prima parte a muncii lor va fi distribuită pe 19 iunie, cu ziarul „Weekend Adevărul“. Volumul întâi din „Apostolii lui Stalin“ va fi urmat, pe 26 iulie şi 3 iunie, de următoarele două părţi. Este o muncă titanică, documentată agresiv şi cu note de subsol şi bibliografie care ar face gelos şi un doctorand al Facultăţii de Istorie.

Înainte să publice ultimul episod, băieţii au încheiat cercetarea în stilul propriu. După câteva beri, consumate într-o garsonieră din Bucureşti, au trimis un sms la un post de nişă de televiziune. Câteva minute mai târziu, la Taraf TV, printre imagini cu domni graşi, îmbrăcaţi în cămăşi roz şi ochelari de soare la ochi şi domnişoare lascive, se putea citi, la baza ecranului, următoarea dedicaţie: „Pentru Apostolii lui Stalin!!!“. Hai noroc şi pălăria jos, băieţi!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: