Apostolii Epocii de Aur: Atentate la putere în regimul Ceauşescu

Apostolii Epocii de Aur: Atentate la putere în regimul Ceauşescu

Nicolae şi Elena Ceauşescu au vrut să fie despoţii nemuritori luminaţi. Şi s-au comportat ca atare. Toată puterea a fost a lor, aşa cum şi ţara asta a fost a lor. Părea că nimeni şi nimic nu-i va putea înlătura vreodată din fruntea statului. Totuşi, câţiva nebuni au încercat. Aşa, din interior. Degeaba. Nici măcar în sanatoriul de lux al nomenclaturii ceauşiste, nebunii nu-i pot da şah regelui.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nicolae Ceauşescu avea toate motivele să se creadă invincibil. După moartea neaşteptată a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, reuşise cu nefirească abilitate să-şi aranjeze succesiunea la tronul României. Îl păcălise pe Ion Gheorghe Maurer să-l susţină şi, practic, îi furase funcţia lui Gheorghe Apostol, mandatarul nenumit al fostului. Nimeni n-a crezut că stalinistul gângav ar putea fi vreodată neînduplecatul care a fost. Dar Nicolae Ceauşescu avea un plan.

Mai întâi, tânărul dictator, cel mai tânăr lider comunist din Europa, schimbă garnitura învechită a bolşevicilor lui Dej. Pe unii îi pune în funcţii calde, dar fără responsabilităţi, pe alţii – îi scoate definitiv. Uşor-uşor, nume precum Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă sau Alexandru Bârlădeanu, Chivu Stoica sau Emil Bodnăraş încep să dispară din prim-planul politicii româneşti. Pretextul: e nevoie de expertiza lor în alte sectoare de activitate. Pe scena politică apar însă alde Ion Coman, Constantin Olteanu, Ion Dincă sau Ion Ioniţă, foşti subalterni ai lui Ceauşescu la Direcţia Superioară Politică a Armatei, pe vremea răposatului Dej. Ceauşescu se înconjoară şi cu oamenii pe care-i cunoscuse şi protejase atunci când administra sectorul de cadre al partidului: Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil şi Gheorghe Pană. Ştia exact pe cine se poate baza. E şeful statului de facto.

În paralel, începe să-şi extindă influenţa asupra tuturor instituţiilor statului. Pe 9 decembrie 1967, la doi ani şi jumătate de la numirea sa în fruntea partidului, Ceauşescu devine preşedinte al Consiliului de Stat. E şeful statului de jure.

În plus, mimează o iluzorie destindere a politicii de partid: se împrieteneşte cu scriitorii şi-i lasă pe români să se împrietenească, la rândul lor, cu volumele acestora. Eliminarea programată din politică a celor mai mulţi veterani comunişti lasă impresia unei desprinderi de Moscova, iar întâlnirile cu liderii occidentali alimentează acest miraj. În 1968, Ceauşescu condamnă invazia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. E aplaudat şi preţuit. E şeful statului de tot.

Nu uitaţi: toate mutările acestea de strateg naiv sunt adunate în cele două volume „Apostolii Epocii de Aur“. Primul s-a distribuit de joi cu ziarul şi rămâne la tarabe timp de o săptămână. A intrat la vânzare, atenţie! Al doilea apare tot într-o joi, 29 septembrie, cu ziarul nostru. Cărţi despre trecut, investiţie de viitor. Superofertă: ziar şi carte – 14,99 lei. Adică 15 lei. Lansarea de carte va avea loc la librăria Humanitas de la Cişmigiu, luni, 26 septembrie, de la ora 18.30. Click aici pentru a vă rezerva un loc.

Ce-a uitat Ceauşescu
Nicolae Ceauşescu înţelege că fotoliul său e cel mai expus cutremurelor din interior. Ştia şi el de comploturile din alte state vecine şi prietene, ştia că proletarii din toate ţările nu sunt, până la urmă, chiar aşa de uniţi. În aprilie 1972, la Plenara Comitetului Central (CC), formulează principiul „rotaţiei cadrelor“. Carevasăzică, activiştii n-au voie să rămână prea multă vreme în acelaşi post. Să nu se obişnuiască. Şi, oricum, pentru a ajunge în funcţii de răspundere la centru, nomenclaturiştii trebuie, de-acum, să fi îndeplinit un criteriu esenţial: stagiul în teritoriu, la judeţ.

Totul ar fi mers perfect în utopia personală a liderului unic, numai că Nicolae Ceauşescu a uitat câteva lucruri. Din strategia care i-a garantat ascensiunea, nu mai păstrase decât concluziie. Ceauşescu era şeful statului de facto, de jure, de tot. Uitase însă de promisiunile şi aranjamentele care-l aduseseră sus, atât de sus. Uitase de oameni. Dar oamenii n-aveau cum să mai uite de el. Încep atacurile la putere.

Cine l-a sinucis pe medicul dictatorului?
Prima criză e în primăvara anului 1972. Abraham Schachter e schimbat din funcţia de medic personal al lui Nicolae Ceauşescu şi numit director adjunct al Spitalului de Urgenţă Bucureşti. După două luni, în condiţii neelucidate, doctorul se sinucide. Se aruncă de la ultimul etaj al spitalului. Lasă în urmă o scrisoare de aproximativ 12 pagini, adresată Elenei Ceauşescu, prin care îşi justifica gestul. Vorbea acolo despre teroarea instituită împotriva sa de către ministrul de Interne Ion Stănescu şi de generalul Nicolae Pleşiţă, şeful gărzilor personale ale dictatorului. Pretextul celor doi era că activiştii consultaţi de medic ar fi pregătit, chipurile, o lovitură de stat cu sprijin sovietic, aşa că asupra bărbatului se făceau presiuni să-i urmărească pe pacienţii de rang înalt. Pe lângă aceşti demnitari comunişti, era însă filat şi Nicolae Ceauşescu. Informaţia ajunge numaidecât la urechilie dictatorului. Începe!

La 14 martie 1973, la ora 23.00, Nicolae Ceauşescu convoacă Colegiul Ministerului de Interne la o şedinţă fulger. Conducerea Consiliului Securităţii Statului e acuzată de faptul că desfăşoară activităţi informative împotriva conducerii supreme a PCR. „Astăzi, am ajuns în posesia acestor documente, după cum vedeţi, destul de voluminoase, care privesc activitatea secretarului general, din evidenţa Securităţii. Este adevărat că pentru «conspirativitate», numele meu apare cu iniţialele C.N. şi scris de mână. Aceste documente cuprind o perioadă lungă din activitatea unor medici care m-au consultat, precum şi a unor agenţi ai Securităţii privind îngrijirea medicală a mea şi alte lucruri. În toate aceste dosare se urmăreşte şi activitatea doctorului Schachter, care s-a sinucis, după părerea mea, şi datorită acestor dosare“, declară Ceauşescu în faţa celor prezenţi. Se folosesc cuvinte precum „trădare“ şi „trădători“. Pleşiţă, vizat în mod direct de cuvintele dictatorului, îşi va amini mai târziu: „Aveam 40 de grade febră şi m-a luat din scutece. M-a adus la şedinţă pe mine, dar şi pe Ion Stănescu, ministrul meu. Se uita la noi. «În slujba cui sunteţi? În slujba ruşilor sau a
americanilor?» Ne acuza de trădare! Stănescu stătea într-un colţ şi plângea“. Cei doi sunt demişi.

Sinuciderea medicului alimentase şi o curioasă zvonistică de cartier. Schachter avea o vechime de 17 ani ca „medic de colectiv“, se îngrijise înainte de marele Petre Borilă. După moartea sa, au apărut rumorile: se spunea că bărbatul ar fi fost amantul Elenei, deşi nimeni n-a putut arăta sau demonstra vreodată ce se întâmpla, cu adevărat, între cei doi. În plus, în ultimul timp, medicul fusese abordat în mai multe rânduri de agenţii Securităţii, care voiau să-l racoleze drept informator. Se pare că bărbatul cedase psihic în urma tuturor presiunilor şi ameninţărilor. Alesese să scape. Definitiv.

„Guvernelor din toată lumea le este acum teamă de Pacepa“

Se pare că Ion Stănescu intrase bine pe terenul conspiraţiilor, momentul cu medicul Schachter era o simplă felie de tort, cum se spune. De fapt, ascensiunea sa la putere se datora tot unor jocuri de culise: după ce Alexandru Drăghici, longevivul şef al Securităţii lui Dej, a fost epurat, Ion Stănescu este cel care, după un scurt mandat al lui Cornel Onescu, consolidează instituţia represivă ceauşistă. La începutul anilor ’70, dictatorul i-ar fi spus lui Stănescu: „Fiecare opozant politic e suspectat. Trebuie neutralizat cu tot atâta forţă ca şi înainte“. Informaţia aceasta a fost făcută publică de Ion Mihai Pacepa, prim-adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe şi secretar-general în Ministerul de Interne, sfătuitor de taină al lui Ceauşescu şi prieten cu Stănescu.

Ca să vedeţi cum se leagă totul: la 28 iuile 1978, la ora 21.40, Pacepa ajunge la Dom Hotel din Köln, Republica Federală Germană, de unde e preluat de agenţii Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA). Americanii  îl scot de urgenţă din RFG şi îl trimit cu un avion militar la Washington. Pacepa era în Germania pentru a discuta cu cancelarul Willy Brandt despre perfectarea unui acord între România şi firma nemţească Fokker pentru licenţa de fabricaţie a unor avioane-curier. Lesne de înţeles, la 28 iulie 1978, România a renunţat la această firmă. A achiziţionat licenţa de fabricaţie a unui avion mediu curier de la firma britanică BAC. În fine, momentul acesta nu e despre avioane. Ion Mihai Pacepa, liderul spionilor români, unul dintre cei mai puternici oameni din nomenclatura ceauşistă, reuşeşte să păcălească una dintre cele mai puternice instituţii-monolit din România: Securitatea. Dezertează şi trece în tabăra adversarilor. Situaţia arată cam aşa: „În camera de audiere, puternic ecranată, a serviciului secret american CIA, la sfârşitul acestei săptămâni, face dezvăluiri «cel mai mare peşte» care a fugit în ultimii ani din Est în Vest: viceministrul român «Vintilă», cel mai apropiat om de încredere al şefului de stat bucureştean, Nicolae Ceauşescu, asemănător ca funcţie lui Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate al preşedintelui SUA, Jimmy Carter [...] Guvernelor din toată lumea le este acum teamă de «Vintilă» (n.r. – numele de spion al lui Pacepa) pentru că a cunoscut multe planuri militare ale Estului“, după cum scrie ziarul german „Bild am Sonntag“ la 6 august 1978.

Pacepa a fost condamnat la moarte
Fuga lui Pacepa a creat panică la Bucureşti. Ceauşescu a dat imediat ordin ca spionul român să fie capturat, apoi chiar eliminat dacă nu se putea aducerea sa viu în ţară, pentru a-şi primi pedeapsa. La 17 august 1978, spionul român a fost condamnat la moarte de Tribunalul Militar Bucureşti, dar ancheta asupra comportamentului său în serviciul de spionaj a fost declanşată abia la 19 august, în acelaşi an. Importanţa celor ştiute de Pacepa a fost explicată succint de Nicolae Pleşiţă: „Când a fugit Pacepa, s-a c... pe el nu numai Ceauşescu, ci şi Arafat. Cunoştea prea multe Pacepa despre legăturile lor“.

Peste câţiva ani, Pacepa îi mai dă o lovitură lui Ceauşescu, de data aceasta de peste Ocean: în 1987, publică volumul „Orizonturi roşii“, un bestseller internaţional, în care alternează informaţii adevărate, confirmate după 1989 de istorici şi de alţi comunişti, cu minciuni grosolane. Fostul şef al spionilor spune că „Orizonturile roşii“ au făcut mare vâlvă şi în America, nu doar aici, pe Dâmboviţa. O traducere în limba română a cărţii tipărite în Statele Unite a fost introdusă pe ascuns în România, iar o ediţie de buzunar (în stilul cărticelei lui Mao) a fost tipărită ilegal în Ungaria. Pentru români, dezvăluirile lui Pacepa vor fi prezentate prin intermediul postului radio Europa Liberă, începând cu ianuarie 1988, în 12 emisiuni în care au fost date publicului detalii despre viaţa intimă a cuplului dictatorial.

„Ceauşescu? N-am auzit de el în ilegalitate“

La doar un an după dezertarea lui Pacepa, Ceauşescu e martorul unui alt cutremur intern. La Congresul al XII-lea al PCR din noiembrie 1979, Constantin Pârvulescu, membru de partid încă din 1921, fost lider al Partidului Comunist din România, cere insistent să ia cuvântul. Organizatorii refuză, dar Ceauşescu le spune să-l lase pe fostul camarad să vorbească. Mare greşeală! Pârvulescu surprinde publicul din sală când spune tare că se opune realegerii lui Ceauşescu în funcţia de secretar general. Comunistul Alexandru Bârlădeanu, coleg de generaţie, povesteşte: „Pârvulescu nu l-a putut niciodată suferi pe Ceauşescu. Înainte de Congres, la Pârvulescu s-au prezentat nişte istorici să solicite relaţii despre trecutul de ilegalist al lui Ceauşescu. Iar Pârvulescu le-a răspuns cam aşa: «Ceauşescu? N-am auzit de el în ilegalitate», ceea ce era un răspuns fără precedent în epocă“. După ieşirea de la Congresul al XII-lea, Ceauşescu a constituit o comisie de partid care avea drept sarcină investigarea cazului şi, mai ales, cercetarea cauzelor care l-au determinat să acţioneze în maniera respectivă. După un an de cercetări, comisia a expus concluziile în şedinţa Comitetului Politic Executiv din 16 decembrie 1980. O lună mai târziu, într-o şedinţă din 21 ianuarie 1981, este decisă excluderea lui Pârvulescu din partid.

Pârvulescu nu renunţă: la începutul anului 1989, e unul dintre cei care semnează „Scrisoarea celor 6“, alături de foştii ilegalişti Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu şi Grigore Răceanu. Ideea era a lui Apostol. Bărbatul îl vizitase pe Mănescu acasă şi îi propusese să i se alăture în încercarea de a da presei din exterior o scrisoare publică prin care să critice modul în care ajunsese Ceauşescu să conducă România şi PCR. Mănescu achiesează la idee. Scrisoarea, publicată la 11 martie de BBC şi Radio Europa Liberă, face din Mănescu unul dintre duşmanii Securităţii şi ai regimului. Ceauşescu încearcă să-i izoleze pe adversari. Se pare că şi Ion Iliescu fusese contactat pentru a semna misiva de prostest, numai că refuzase. El avea altă pistă: din iunie 1989, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi generalul Nicolae Militaru au câteva întâlniri misterioase. Oricum, viitorul preşedinte al României şi ideologul său, Silviu Brucan, mergeau regulat la ambasada sovietică, pentru a citi Pravda.

Ion Iliescu fusese implicat însă şi într-un alt complot, mult mai bine organizat decât plimbările la Ambasada URSS. În primăvara lui 1984, generalul Ion Ioniţă ţese o reţea conspirativă din care mai fac parte Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru şi Virgil Măgureanu. De la primul se aşteptau prozeliţi din cercurile politice. Gheorghe Apostol, cooptat şi el, îşi aminteşte: „Se prevedea o şedinţă plenară în trimestrul I (n.r. – 1987). Planul era să se folosească de tunelul care leagă Consiliul de Stat de sala de şedinţe a CC-ului. S-a prevăzut arestarea lui (Ceauşescu) şi alegerea lui Ion Iliescu. Acesta afirmă că poate conta pe 100 de activişti“.

Complotul nu are, însă, succes. Unuia dintre conspiraţionişti, Ştefan Kostyal, i se fabrică un dosar pentru furt de curent electric şi deţinere de valută, drept care e trimis în puşcărie pentru doi ani şi şase luni. Generalul Ion Ioniţă moare în urma unui cancer abdominal suspect. Suferinţa i s-ar fi declanşat după o lovitură dureroasă primită în înghesuiala unui autobuz. „A fost iradiat. În trei luni a murit“, zice Gheorghe Apostol. Ambasadorul României la Ankara, Vasile Patilineţ, care odată se bucura de încrederea lui Ceauşescu, dar care acum ar fi facilitat discuţiile cu sovieticii, înştiinţaţi de complot, moare în 1986 într-un accident de maşină. Ion Iliescu e şi el pedepsit: în 1984, la congresul al XIII-lea, nu mai e ales în CC.

Se pare că disputa dintre Ceauşeştii reţinuţi în cazarma din Târgovişte ar fi pornit după ce dictatorii aflaseră de la paznici despre prestaţia televizată a lui Ion Iliescu şi a generalului Militaru. „Tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem să-i terminăm... Ai să vezi că or să ne termine ăştia doi pe noi“, ar fi prezis Ceauşescu.


Lansare de carte: „Apostolii Epocii de Aur“

Comploturile la adresa lui Nicolae Ceauşescu au fost mai multe. Am scris aici doar despre o parte din ele, cele mai mari. Oricum, dictatorul le-a ţinut piept, chiar dacă uneori s-a mai speriat şi el, oameni suntem. Asta până în decembrie 1989, când n-a mai avut ce să facă. S-ar părea că toate aceste conspriraţii sunt întrucâtva legate între ele. Cel puţin în ceea ce-i priveşte pe oamenii care au uneltit împotriva liderului unic.

De fapt, numele din acest articol labirintic, cu vieţile şi cu frământările lor mai puţin complicate, sunt capitole din cărţi. La propriu. Două cărţi care includ biografiile celor mai cunoscuţi nomenclaturişti din regimul condus de Nicolae Ceauşescu. Primul volum cu titlul „Apostolii Epocii de Aur“ a fost distribuit cu ziarul „Adevărul“ joi, 22 septembrie. Rămâne la tarabe doar o săptămână! Ziar şi carte: 14,99 lei. Al doilea volum ajunge joi, 29 septembrie, cu acelaşi preţ. Sunt aici 40 de biografii ale celor care au propovăduit, în România ceauşistă, măreţiile unei obsedante Epoci de Aur.

Dar ştirea e alta: lansarea de carte va fi luni, 26 septembrie, începând cu ora 18.30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, bulevardul Regina Elisabeta, nr. 38, Bucureşti, România. Nici nu e greu să ajungeţi acolo, dacă se poate: accesul se face cu o rezervare prealabilă aici, în limita celor 100 de locuri disponibile. Invitaţi speciali vor fi Constantin Erbiceanu,  reprezentant al exilului românesc din Germania şi nepotul liderului social-democrat Ion Flueraş , artizan al Marii Uniri, istoricul Stelian Tănase şi teologul Radu Preda, preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), instituţie care a sprijinit publicarea celor două volume.


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările